Two Sisters
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura cinema » dosar
Autor: Miruna Vasilescu
de Jasna Krajinoviè, Belgia, 2006, 57 min, premiu pentru sectiunea Europa
In Kosovo, ramasitele razboiului se simt acut, chiar si la zece ani dupa terminarea sa. Sute de mine au ramas nedetonate si reprezinta un pericol permanent pentru locuitori. Violeta cauta mine si Vyollaca, sora ei le dezamorseaza. Lucreaza in echipe diferite si au sarcini diferite, dar traiesc in aceeasi tensiune – o clipa de neatentie le-ar putea costa viata.
Din primele cadre, ma indragostesc de cele doua femei. Locuiesc cu mama lor. Sunt amandoua foarte inalte si trasaturile le sunt oarecum masculinizate. Mai ales cele ale Violetei, care are si gesturi foarte sigure, aproape de barbat. Vyollaca ar fi ajuns poate vreun fotomodel daca lacrimile, munca ingrozitoare (singura din care pot trai aici) si stresul cotidian nu i-ar fi furat din frumusete. Dar nu despre frumusetea fizica vorbesc aici. Femeile sunt incredibil de puternice Tmpreuna. Formeaza un cuplu de forte, perfect Tmbinate. Cand sunt separate, sunt jumatati de oameni. Tarziu de tot, Tmi dau seama ca poate ca din viata lor lipsesc barbatii. Asta demonstreaza ca de fapt surorile nu dau nici un semn de slabiciune in acest sens. Au viata lor, munca lor, se au una pe cealalta.
Violeta schiopateaza aproape imperceptibil. Dupa mai bine de jumatate din film, aflam ca nu are un picior pentru ca i-a fost amputat in urma unui accident: a calcat pe o mina. Femeia vorbeste destul de destinsa despre acest lucru. Pare insa o stapanire de sine pe care si-o impune. Nu clipeste, isi priveste fix interlocutorul si povesteste de la cap la coada ce i s-a intamplat. Sunt foarte socata si ma indragostesc instant si de regizoare, care a stiut cum sa ne lase sa o iubim pe Violeta asa cum merita, fara sa o filtram (involuntar) prin compasiune si bunavointa gratuita. Vyollaca izbucneste in plans atunci cand povesteste varianta ei despre accidentul Violetei. Violeta o ia de nas, strengareste, si incearca sa o linisteasca. Mi se pare genial cum lipsurile uneia sunt puterea alteia si invers.
„Two Sisters“ vorbeste si despre ororile razboiului si despre consecintele psihice care persista dupa zece ani, fara sa faca insa vreo declaratie politica. Stim cu totii ca razboaiele sunt rele, nu avem nevoie de inca un film care sa demonstreze asta. Dar avem nevoie de aspecte care sa contribuie la viziunea generala despre razboi. De aceea, cazurile particulare sunt intotdeauna elocvente in acest sens.
Jasna Krajinoviè vorbeste, intai si intai, despre familie si despre cat de adanci devin legaturile acolo unde predomina lipsurile si unde traiul e mai greu decat prin alte parti. Afectiunea dintre cele doua surori pare mai presus decat – poate banala – dragoste de sora. Este o dragoste care nu tine de oameni si de locuri, ci de nevoia de securitate si de confort emotional pe care nu oricine il poate oferi. Cele doua surori isi gasesc raspunsul la aceste lipsuri una in cealalta si traiesc intr-un univers al lor, suficient, fara sa fie inchistat sau bolnavicios.