Povestioara cu tigani
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza
Suntem obisnuiti sa strambam foarte repede din nas cand vine vorba de literatura contemporana: stilul trebuie sa fie nou, epatant si sofisticat, timpul si spatiul se vor distorsiona haotic, subiectele vor pendula, musai, intre Tmbratisarea hipnotica a misticismului si respingerea anxioasa a tehnologiei, personajele se vor confunda inre ele sau vor disparea complet din decor, ultimul capitol va fi la mijlocul cartii, care va incepe la pagina 70, prima coperta va fi, de fapt, ultima etc. Cum vom reactiona, insa, in fata unei carti a secolului XX care deschide, practic, drumul traditiei scrise a unei literaturi?
Matéo Maximoff este un romancier francez de etnie roma ai carui stramosi au emigrat din Transilvania. Este primul traducator al Vechiului Testament in limba romani, dialectul caldararilor si unul dintre cei dintai prozatori din istoria romilor. Scrise in limba franceza, romanele si povestirile sale sunt, toate, despre suferintele si emanciparea romilor. „Pretul libertatii“ (Editura Amm, Cluj-Napoca, 2005) este primul sau volum tradus in limba romana.
Cartea aminteste de primul experiment romanesc din literatura romana: „Ciocoii vechi si noi“, al lui Filimon. Personajele bune (romii) se confrunta cu cele rele (stapanii si ciocoii romani), intr-un decor care ar trebui sa fie Transilvania secolului XIX. Maximof incearca, prin plasarea intrigii in Romania, sa exploreze originile familiei sale. Detaliile istorice si geografice sunt, insa, foarte vagi, iar erorile, multe dintre ele amuzante, dincolo de intentia autorului, apar la tot pasul: „Acum Isvan stia unde sa se duca. Nu la miazazi, ci la rasarit, inspre Alpii Transilvaniei, care desparteau Ungaria de Romania. Mai era de facut un drum greu, lung, nesigur, dar speranta aveau“. La acestea se adauga replicile care apartin, in mod evident, unui cadru cultural care nu are nici o legatura cu Romania: „Acum nu-ti vorbeste ofiterul, ci prietenul de odinioara. Voi vorbi in favoarea ta. Pentru ultima data, predati-va!“ „Isvan se uita la Iona ca si cum ar fi vrut sa ii vada uniforma mai bine, apoi, surazand, ii zise: La batalia de la Waterloo, un general francez a raspuns deja la propunerea asta!“ (Isvan este... rom). Cei mai multi dintre eroii cartii sunt simple intrupari ale unor idealuri sau ale unor vicii. Tover, capitanul haiducilor romi care lupta in munti pentru libertatea neamului, este „vestit nu numai pentru inteligenta lui, dar si pentru forta lui, Niciodata nu il invinsese vreun barbat“.
Comunitatea traditionala a romilor este idealizata, cele mai importante valori fiind onoarea, cinstea, curajul barbatilor si virtutea femeilor. Romii actioneaza la unison, sunt puternici, aratosi, iubitori ai petrecerilor, femeile sunt foarte frumoase si bune dansatoare. Romanii (dintre care unii au, ca fapt divers, nume unguresti) sunt distribuiti fie in rolurile ciocoilor si vataseilor de mosie, fie in cele ale ofiterilor si soldatilor care se lupta cu haiducii in munti. Actiunea lineara, fara dilatari sau elipse temporale, urmareste drumul tanarului rom, Isvan, intre mosia voievodului Andrei si muntii stapaniti de haiduci. Dialogurile sunt rudimentare, evenimentele curg, in ritm cadentat, iar naratorul omniscient, la persoana a III-a, nu face decat sa le inregistreze, asemenea unui grefier. Din cand in cand, povestitorul isi iese din rol, cedand ispitei de a lua partea romilor: „Douazeci de oameni inarmati inconjurau epavele umane pe care polcovnicul le numise „prizonieri“. Putea fi mandru de prada lui, bravul militar!....“. Rasturnarile de situatie sunt extrem de dese si, adaugand la acestea dialogurile simple si descrierile rudimentare, rezulta un roman picaresc foarte usor de citit, chiar daca slab realizat stilistic.
Isvan este un rom educat, favorit al voievodului, in jurul caruia roiesc o multime de fete, atat rome (Raica, Lena) cat si romance (Catalina, nepoata lui Andrei). Eroul este unul dintre putinele personaje care inregistreaza o evolutie, chiar daca aceasta este numai exterioara: „Isvan mangaia teava armei inainte de a o potrivi. Zambea si chipul lui era plin de cruzime. Nu mai era barbatul tanar, ordonat, bine crescut, ci un barbat care ajunsese ucigas de nevoie“. El ramane, totusi, personajul pozitiv prin excelenta, care intrupeaza vitejia, inteligenta si farmecul romilor. Ion, alter-egoul roman al lui Ivan, este, si el, prins intre porniri generoase si acte de cruzime, realizate mai mult din principiu: asa trebuie sa se poarte un ciocoi bastard. Sfarseste rau, ca toti eroii negativi.
Romanul lui Maximoff nu trebuie, totusi, judecat dupa exigentele secolului nostru. Desi e scris in 1953, el apartine unei alte lumi si unei alte varste a literaturii care ajunge, prin aceasta poveste, si la noi.