Filosoful si „farsa tragica“ (I)
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Scriind despre „Tanarul Ionescu“, am citit si, acolo unde a fost cazul, am recitit cu atentie pe cronicarii literari din epoca pentru a vedea ce reactie au avut fata de volumul „Nu“. Reactiile nu sunt, cum ma asteptam, atat de vehemente. In afara de Pompiliu Constantinescu, care neaga fara nuante pe tanarul negator, ceilalti critici cunoscuti (Serban Cioculescu, Vladimir Streinu) il primesc cu o oarecare simpatie. In „Istoria“ din 1941, G. Calinescu regreta disparitia lui Eugen Ionescu din publicistica romaneasca. E. Lovinescu ii face in „Agende literare“ un portret defavorabil (fricos, „plangacios“ etc.)... Am citit de curand un document pe care nu-l stiam.
Filosoful roman, trecut prin puscarie si ajuns in pragul senectutii, nu ascunde faptul ca n-a crezut multa vreme in destinul colegului sau de generatie. L-a considerat, in tinerete, un „tanguitor sclipitor“. Succesul din Franta nu l-a convins. Astepta „mesajul“ si acesta n-a venit decat odata cu „Rinocerii“. Citind piesa, tagaduitorul Noica s-a convins, in fine, ca „Eugen al nostru“ (cum ii zice el in stil familiar) are ceva de spus.
E vorba de o scrisoare a lui C. Noica (scrisa, probabil, prin anii ’70). Filosoful i-a trimis-o sau ar fi vrut sa i-o trimita lui Eugen Ionescu, nu stim cu precizie. Ce stim este ca a propus-o spre publicare revistei „Arges“, condusa atunci de poetii Gh. Tomozei si Florin Mugur. N-a fost tiparita din motive pe care le putem banui. Cineva din redactie sau din afara ei (cenzura) a notat: „nu se publica“. A ramas in arhiva lui Al. Cerna-Radulescu, „albatrosist“, si de aici a ajuns la Geo Dumitrescu care a publicat-o in „Adevarul literar si artistic“ (15 oct. 2002). Este o epistola amicala, dar nu complezenta. Noica ii spune lui Eug&a269;ne Ionesco, in stilul lui deschis, ce crede despre teatrul sau si despre el, ca intelectual care are sau nu are ceva de spus. Filosoful roman, trecut prin puscarie si ajuns in pragul senectutii, nu ascunde faptul ca n-a crezut multa vreme in destinul colegului sau de generatie. L-a considerat, in tinerete, un „tanguitor sclipitor“. Succesul din Franta nu l-a convins. Astepta „mesajul“ si acesta n-a venit decat odata cu „Rinocerii“. Citind piesa, tagaduitorul Noica s-a convins, in fine, ca „Eugen al nostru“ (cum ii zice el in stil familiar) are ceva de spus.
Curios mod, trebuie sa recunoastem, de a te reconcilia cu un coleg de generatie. Sa-l urmarim cu atentie: „Am avut si am pastrat multa vreme despre tine impresia – vei vedea indata cat de nedreapta – ca, in fond, nu ai nimic de spus. imi aminteam chiar de o pagina din jurnalul tau, pe care mi-ai citit-o acum peste 30 de ani. Era tocmai pe tema aceasta: tu singur te tanguiai – sclipitor – cum ca nu ai ce spune. Au trecut anii si mi s-a parut ca nu spui nimic deosebit, oricate reusite aveai pe planul criticii si pamfletului. Deodata, ai iesit pe scena uriasa a unui minuscul teatru parizian si ai parut ca spui totul. M-am bucurat sincer, dar am suras. Stiu ce este, mi-am zis. Franta e tara in care uneori oamenii pot fi mari fara sa aiba nimic de spus. Montaigne a fost asa: n-avea nimic de spus, si-i ramanea sa vorbeasca despre sine si despre tot; Voltaire a fost asa; la fel Anatole France, la scara lui. De ce sa nu reuseasca si Eugen al nostru, chiar daca nu are mesaj? Tu insuti, de altfel, veneai sa-mi confirmi iarasi diagnoza. intr-un interviu de acum vreo 10 ani din «Lettres françaises», iti spuneai cu atata claritate «gandul ultim», incat mi-era evident ca nu detii decat ce au detinut Ecclesiastul si alti tanguitori, in speta ca nu e nimic de detinut. Dar atunci, cum de reuseai? trebuia sa ma intreb. Mi-ar fi fost simplu sa spun: succesul nu inseamna nimic. Goethe notase candva despre Kotzebue: trebuie sa fie ceva de capul lui daca are atata succes. Dar n-a fost nimic. Puteam deci sa te lichidez asa, in gand, si sa ma intorc spre cei cu «mesaj». Dar nu numai afectiunea pentru o fantoma a trecutului ma retine, ci si, undeva, sentimentul ca darurile tale neobisnuite te puteau duce oriunde. Deveneai, deci, dupa judecata mea, omul acela «tare destept», de care vorbeai singur in «Nu» si care putea simula orice, chiar si creatia mare. Totusi, nici asta nu ma satisfacea. Mai era ceva: inteligenta plus, as zice impertinenta. Cat de acasa iarasi – imi spuneam – erai in Franta, unde un intreg veac al XVIII-lea a putut fi dominat de marile impertinente. Voltaire, impertinenta in numele inteligentei goale; Diderot, impertinenta in numele naturii. Hotarat, puteai si tu reusi: aveai impertinenta in numele non-sensului consensurilor. Au venit apoi anii mei de interiorizare si anii tai de reusita deplina. La capatul lor m-am trezit in fata cu «Rinocerii». Ceva se schimbase. incepeai sa ai ceva de spus, si o spuneai splendid, mai ales in actul final.“
Ce urmeaza este un mic eseu despre arta contemporana care, dupa Noica, ar fi vinovata ca lasa omul „asa cum este“ si despre sentimentul ridicolului care, dupa filosof, este singurul care poate sta alaturi de tragic. Nu comicul este esenta tragicului, cum crede Eugen Ionescu, ci „sentimentul adanc al ridicolului“, Acesta se poate alatura tragicului sau, cine stie?, poate sa schimbe ceva in om, sa nu-l lase cum il gaseste. Este limpede ca filosoful roman nu pune mare pret pe comedie. Comedia, slujita chiar de un Moli&a269;re, nu poate exprima „nebunia de a fi om“, comedia il surprinde cum este si-l lasa asa cum l-a aflat. Iata argumentele filosofului: „As indrazni sa spun ca nici Moli&a269;re nu tine, pana la capat. Un teatru care te lasa asa cum esti, ba chiar te confirma asa cum esti; unul in care bunul si banalul simt are dreptate; teatru in care razi, dar nu surazi, – as spune ca nu e pe masura nebuniei de-a fi om. Tu insa, chiar daca nu vei avea destinul lui Moli&a269;re, te-ai instalat acum, cu mijloacele uluitoare de care dispui, in nebunia de-a fi om. Numai tragicul, marea poezie si Shakespeare pareau sa fi gasit o expresie artistica pentru aceasta; comedia, nu. Dar a mai aparut ceva – de asta data pe linia surasului – si este sentimentul adanc al ridicolului, pe care nebunii de spanioli l-au aruncat, cu «Don Quijote», in lume. Nu comicul poate sta alaturi de tragic, ci sentimentul adanc al ridicolului cel din «Don Quijote» ca si din Ecclesiastul, din ironia socratica sau din dialectica hegeliana, din César Birotteau al lui Balzac sau din geometriile neeuclidiene. Iar tu posezi, tu trezesti un asemenea sentiment. Nu vei avea desigur destinul lui Moli&a269;re, dar ai in mana ceva ce n-a avut el.“
in rezumat: teatrul nu trebuie sa lase omul cum il gaseste, nu comedia poate masura nebunia din om, ci sentimentul adanc al ridicolului (cu alte vorbe: tragicul, marea poezie, Shakespeare, „Don Quijote“, Ecclesiastul, ironia socratica, ceva din Victor Hugo si ceva inca din Balzac). Spre satisfactia filosofului, „Eugen al nostru“ a depasit „artifexul“ din el si s-a apropiat de marea arta definita in termenii de mai inainte. Dar nu de tot. Filosoful mai are ceva de obiectat fratelui Abel, adica dramaturgului de succes. De ce Abel? Abel vine de la „Abel si Abel“ de Jules Lequier... Bun. Ce face si nu trebuie sa faca fratele Abel – alesul?. In loc sa dea curs pornirii lui adanci si sa surprinda temeiurile fiintei (adica nebunia din om), dramaturgul Eug&a269;ne Ionesco face predici, da interviuri prin reviste insiruind locurile comune ale timpului, scriitorul de succes este, pe scurt, un monden: „Dar daca ai ajuns in ceasul cand poti sufla in panzele oamenilor sa-i poti face sa pluteasca, nu intarzia prea mult, cu credinta ta, la cei care nu sunt nici macar pe linia de plutire“ – vine sfatul filosofului. Si nu-i ultimul. il avertizeaza ca sentimentul adanc al ridicolului (o formula ce se repeta in discursul sau dojenitor!) este pe punctul de a fi confiscat de fizicieni si de matematicieni acest context este citat „Hippias-ul minor“ al lui Platon pe care il citase, in apararea din 1934, si Mircea Vulcanescu. Arta contemporana, mai zice Noica, risca sa devina, daca n-a devenit inca, o predica de Hyde Park sau o distractie, adica ceva ce nu lasa urme. Tonul filosofului se inaspreste, sfaturile lui capata, ca si in alte cazuri, asprimi profetice:
„Cred ca nu te simti diminuat de gandul acesta. Sigur ca trebuie sa fii si tu si nu celalalt. Dar cand te indemn sa dai curs sentimentului tau adanc al ridicolului, mai degraba decat sentimentelor de revolta comuna, o fac tocmai ca sa te apar pe tine, daca mi-o ingaduiesti, dupa cum o fac ca sa apar arta ta, care mi-e draga, ca si tine. Astazi, arta cuvantului, daca nu trimite pe om mai departe, risca sa ramana distractie sau predica de Hyde Park. intre timp, sentimentul adanc al ridicolului si-l insusesc fizicienii, care dovedesc splendid ca lucrurile stau asa, spre a incheia surazand – ca in Hippias-ul minor al lui Platon – ca ar putea sta si altfel. Iar matematicile acestea, ce sunt ele pentru spiritul uman – dincolo de reusita lor fantastica in tehnic – daca nu o permanenta provocare la adresa realului si un suras in fata bunului Dumnezeu, caruia ii spun: nu esti nici Tu decat o formula matematica? Vezi deci sa nu va fure altii maiestria“.