Intinsa Mare a Singuratatii. De la Jane Eyre la Antoinette Cosways
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
„Nu spui nimic si poate nu e adevarat“. (Jean Rhys)
Romanul se dovedeste, astfel, a fi mai putin unul configurat in jurul unui caracter, si mai mult, in jurul unui destin. Iar subiectul cartii atinge, de fapt, acea misterioasa zona a sufletului omenesc unde totul se amesteca si e receptat, apoi, doar prin intermediul emotiilor si sentimentelor care raman, de cele mai multe ori, ascunse privirii altora.
Edward Rochester, stapanul de la Thornfield Hall, nu se poate casatori cu gingasa si mult iubita sa Jane Eyre, din simplul motiv ca este deja casatorit – aceasta era marea taina a vietii lui – cu Bertha Mason, pe care, data fiind nebunia femeii, o tine ascunsa de ochii lumii si inchisa intr-o camaruta din podul castelului sau. Acest episod din celebrul roman al lui Charlotte Brontë este, probabil, unul din cele mai cunoscute nu doar din opera autoarei, ci si din intreaga proza a epocii victoriene. Ca, de altfel, si povestea lui Jane Eyre, in fond. Dupa mai bine de o suta de ani de la aparitia lui „Jane Eyre“, scriitoarea Jean Rhys decide sa readuca in actualitate o parte a acestei istorii, in romanul sau „Intinsa Mare a Sargaselor“ (1966). Dar – amanunt semnificativ – adopta o cu totul alta perspectiva: surprinzator, poate, aceasta apartine tocmai celei desemnate, printr-un arhicunoscut cliseu al criticii literare de limba engleza drept „the mad woman in the attic“. Adica Berthei, careia i se construieste o intreaga biografie; credibila, impresionanta, tragica.
O „precursoare“ a lui Charlotte Brontë
Cartea lui Jean Rhys nu este, asadar, o continuare romantata a intamplarilor din romanul lui Brontë (asa cum s-au scris, de-a lungul vremii, atatea pentru cele mai diverse carti) ci, cumva, o anticipare a lor. „Intinsa Mare a Sargaselor“ a fost comparat, nu o data, cu un poem in proza – dar unul care se dovedeste pe de-a-ntregul in stare sa spuna o poveste, o alta poveste, si sa dea personajelor atat de cunoscute de cititori alte semnificatii, devenind, in acest fel, ceva mai mult decat o simpla recitire in cheie modernista a unei opere literare clasice a perioadei victoriene. Mai exact, autoarea reuseste pe deplin in dificila incercare de a evoca, intr-o maniera concisa – eliptica, pe alocuri – o experienta limita: nu doar aceea a nebuniei propriu-zise, ci a ceea ce inseamna sa fii tarat in nebunie; de societate, de familie, de cei pe care-i iubesti cel mai mult. Cumva, o inedita imagine inversa, intr-o oglinda receptiva si la identitatea Celuilalt – adica, mai exact si mult mai important, a Celeilalte. Romanul lui Jean Rhys nu ramane, asadar, la nivelul explorarii naturii luxuriante a Antilelor sau la acela al detaliilor exotice ori de culoare locala din limbajul „patois“ (aspecte pe care autoarea insasi le cunoaste perfect, traind pana la varsta de saisprezece ani in Dominica), si e greu sa fie interpretat, asa cum s-a intamplat foarte frecvent in ultimii ani, sub influenta studiilor culturale, doar din perspectiva imaginii lumii coloniale si a realitatilor acesteia. Cartea, profunda, emotionanta si grava, spune, daca suntem atenti la nuante, cate ceva despre psihologia umana si despre modul in care, ca fiinte umane, alegem sa-i tratam si sa-i intelegem (ori, mai des, sa nu-i intelegem) pe cei de langa noi.
Textul cuprinde trei parti care recompun, la inceput din punctul de vedere al lui Antoinette, apoi al proaspatului ei sot, experienta vietii la conacul de la Coulibri, in anii 1830 – 1840, iar apoi la resedinta de la Granbois, unde tanarul cuplu va merge in luna de miere. Iar daca, in cunoscuta scena din capitolul 25 al cartii lui Charlotte Brontë, Jane Eyre e inspaimantata de felul in care arata Bertha, devenita (sau considerata aproape) o fiara la Thornfield, in „Intinsa Mare a Sargaselor“, pe vremea cand inca se mai numea Antoinette, mireasa lui Rochester, (tanarul englez cinic aflat in cautarea unei mostenitoare bogate a carei avere sa-l salveze de la permanentele probleme nu numai financiare pe care le avea cu familia sa) il face pe sotul ei sa se simta stingher si nesigur tocmai pentru ca e tulburatoare si incredibil de frumoasa, incadrandu-se perfect in aceasta lume necunoscuta lui si devenind parca ea insasi parte a noii realitatii cu adevarat onirice pe care nobilul englez o intalneste aici: „Totul este prea mult, am simtit eu. Prea mult albastru, prea mult purpuriu, prea mult verde. Si femeia este o straina“. Atras inevitabil de ea, noul Rochester – nenumit, insa, niciodata astfel in cartea lui Jean Rhys – va ajunge, insa, s-o indeparteze, treptat. De ce? Pentru ca prin zona circula diverse zvonuri privitoare la familia ei, la presupusa nebunie a mamei si la boala psihica a fratelui sau, decedat in circumstante tragice, in urma unui atac neasteptat al populatiei de culoare indreptat Tmpotriva albilor bogati din insulele Antile. Si pentru ca, pur si simplu, unui bun englez ii este mult mai usor – a se citi „mult mai comod“ – sa creada tot ce se spune, fara a tine cont si de versiunea lui Antoinette. De adevarul ei sau, cel putin, de un adevar privit din punctul ei de vedere. Prin urmare, pentru inceput ii va schimba numele in Bertha, incercand sa-i dea o alta identitate, una familiara lui si, evident, complet straina pentru ea. Apoi, dupa o aventura cu una dintre servitoare, nobilul englez ajuns, in circumstante complicate, unic stapan al averii familiei lui, o va duce pe Bertha in Anglia, la resedinta sa de la Thornfield Hall. Mai bine zis, nu in Anglia, si nici in castelul Thornfield: ci intr-o camaruta intunecoasa din podul casei, pazita mereu de strasnica gardiana Grace Pool, si avand drept unica posesiune personala doar o rochie rosie, singurul lucru care o face sa se mai simta vie. Desigur, Antoinette refuza sa creada ca se afla in Anglia si ca traieste intr-un castel. Si, oare, cine-ar putea-o condamna?...
Dublul standard al epocii victoriene
Romanul se dovedeste, astfel, a fi mai putin unul configurat in jurul unui caracter, si mai mult, in jurul unui destin. Iar subiectul cartii atinge, de fapt, acea misterioasa zona a sufletului omenesc unde totul se amesteca si e receptat, apoi, doar prin intermediul emotiilor si sentimentelor care raman, de cele mai multe ori, ascunse privirii altora: o Mare a Sargaselor, desigur, asa cum si titlul o spune, dar una interioara, descrisa de Jean Rhys cu o tehnica ce aduce, uneori, cu accentul impresionist pe detaliu si pe atmosfera. Si, cu toate ca cea mai mare parte a cartii este narata de vocea protagonistei, Rhys nu si-ar fi putut intitula romanul „Antoinette Cosway“ si nici „Antoinette Mason“ – pentru a urma exemplul lui Brontë din „Jane Eyre“ – pentru ca, spre deosebire de Jane, cea care stia mereu toate circumstantele existentei sale, dar si pe acelea ale lumii exterioare si le putea aprecia intotdeauna foarte exact consecintele, Antoinette nu detine niciodata controlul asupra propriei vieti. Pur si simplu, evenimentele au loc si o afecteaza, cu atat mai mult cu cat e inzestrata cu o sensibilitate rara, prin prisma careia priveste lumea din jur si oamenii din cercul sau. Dar nu ea determina intamplarile, nu i se cere vreodata parerea, nici macar atunci cand tatal si fratele ei vitreg ii decid casatoria. Iar fragila Antoinette nu e altceva, in fond, decat un fluture frumos si exotic care nu are alta sansa decat sa se indrepte spre lumina lumanarii. Si sa arda – ceea ce, simbolic, se va si intampla in final, pentru ca eroina sa-si incheie viata printr-un fel de simbolica sinucidere, intr-un mod asemanator cu intamplarea care i-a marcat copilaria: incendierea iluzoriului paradis de la Coulibri.
„Intinsa Mare a Sargaselor“ este al cincilea roman al lui Jean Rhys, iar Antoinette are o serie de trasaturi care o leaga spiritual de celelalte protagoniste ale autoarei, preocupata, in toate cartile ei, sa exploreze complicatele relatii pe care personajele feminine le stabilesc nu doar cu lumea din jur, ci mai ales cu ele insele. Aici, insa, se impune o precizare importanta: Antoinette este cu adevarat reprezentativa pentru un mod de viata, fara indoiala, mult diferit de cel englezesc, si in totala opozitie cu hotararea si curajul lui Jane Eyre: pasiva, usor de transformat in victima de cei mai puternici, Antoinette e adevaratul semn al aristocratiei creole din lumea Antilelor. O lume in care nebunia de care se spune ca sufera mama ei, Anette, cea care viseaza mereu sa poata pleca in Anglia, e, de fapt, singura reactie cu adevarat rationala la totala negare a realitatii, pe care o demonstreaza, refuzand sa plece de la Coulibri, domnul Mason, etalonul normalitatii: „Sunt prea lenesi pentru a fi primejdiosi, stiu eu asta. [...] Sunt copii, n-ar omorT nici o musca./ – Din nefericire, copiii omoara muste, spuse matusa Cora“. La fel va fi privita, in fond, si tendinta ulterioara a Antoinettei de a nega noua lume in care ajunge la Thornfield. Dar sa nu uitam ca, aflat la Granbois, Rochester insusi era coplesit de impresia de irealitate pe care insulele acestea i-o dadeau in fiecare clipa, pana la punctul in care ajunge chiar sa afirme ca tot ce vede in jur n-ar fi decat o iluzie. Dar celebrul dublu standard al epocii victoriene pare a functiona perfect si in romanul lui Jean Rhys: ce ii este permis lui, nu-i este permis ei. Caci, in momentul in care Antoinette va afirma ca nu se afla in Anglia, ea nu va face altceva decat sa-si semneze sentinta la intemnitare definitiva... Tanara, insa, se mai agata o vreme de speranta pe care o nutrea si in copilarie anume ca, daca nu spui cu glas tare adevarul despre un lucru sau o realitate, acelea pur si simplu, nici nu vor exista. Numai ca regulile europene sunt altele decat ale lumii din care vine ea, iar ceea ce spun altii se dovedeste, intotdeauna, mult mai important. Antoinette se trezeste, pe nesimtite, rebotezata Bertha, si se simte, in consecinta, asemenea lui Alice in peregrinarile printr-o alta Tara a Minunilor. Dar care, de asta data, se dovedeste a fi extrem de cruda.
Marea arta a autoarei consta, in „Intinsa Mare a Sargaselor“, si in aceea ca gaseste, intotdeauna, modalitatile cele mai potrivite pentru a reflecta starea spirituala a eroinei. Astfel, viziunea fragmentara a lui Antoinette e redata prin recursul permanent la dialoguri care se sfarsesc inainte de a apuca sa se desfasoare pe de-a-ntregul, la aparenta lipsa de legatura intre episoadele cartii, sau la trecerea abrupta de la o voce narativa la alta. Romanul i-a adus autoarei o consacrare definitiva, desi tarzie. Nu doar pentru ca se raporteaza la povestea lui Jane Eyre, text atat de cunoscut cititorilor. Ci, poate mai ales, pentru ca reuseste sa spuna cateva lucruri esentiale despre granita fragila ce desparte normalitatea de nebunie si, desigur, despre singuratate. O singuratatate care, desi poate sa para, in unele momente, haina care i se potriveste perfect lui Antoinette, ca o alta rochie rosie, nu e (pentru ca, in aceasta lume, lucrurile sunt doar rareori ceea ce par) decat o imensa mare – a Sargaselor, desigur – care o va cuprinde fara putinta de scapare in apele sale nesfarsite si inselatoare, asa cum e intreaga lume a Antilelor.