Poveste si Ideologie
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara »
Autor: Mihai Iovanel
Acum cativa ani stateam intr-un camin studentesc si practicam alaturi de o mana de amici cateva sporturi colective: chat, jocuri pe calculator, admirarea saptamanala a lui Traian Ungureanu. Marius Chivu lucra pe vremea aia la „22“ si in ziua in care aparea revista ii facea un fel de difuzare prin camerele noastre. Oricum, daca nu o aducea el, o cumparam. Dintr-un singur motiv: acolo scria T.R.U. Mai exact: acolo scria T.R.U. articole despre fotbal.
Traian Ungureanu e un scriitor ultraideologizat, dar principiul de functionare a ideologiei lui ramane cumva arbitrar.
Dupa ce le citeam, urmau exercitiile de admiratie despre care tocmai am amintit. Substanta lor este nerelevanta; importanta este (era) intensitatea.
Tot cam prin vremea aia a aparut prima carte a lui Traian Ungureanu, „Manifestul fotbalist“. Intre timp s-au schimbat unele lucruri, dar nu as schimba nimic din admiratia pentru scrisul lui T.R.U. asa cum apare ea in cronica mea la „Manifestul fotbalist“.
Citez o parte (a aparut in seria veche a revistei „Cultura“).
Remake
Traian Ungureanu este un scriitor care scrie nu despre relatia dintre prajituri si memorie sau despre cate laturi are un triunghi conjugal, ci despre fotbal. Mai bine zis, el ia ca pretext fotbalul pentru a povesti cate ceva despre toate celelalte: viata si moarte, dragoste si ura, invingatori si invinsi, extaz si depresie, destin si hazard, cartofori si insi care nu triseaza decat cel mult in fata propriei fericiri. Luate separat, toate cuvintele acestea care ofteaza dupa majuscula suna rau, pentru ca par pretioase si, in cele din urma, goale; de fapt, la Traian Ungureanu ele sunt cat se poate de vii, pentru fiecare este spusa o poveste care intamplator incepe undeva pe un gazon si, deloc intamplator, se termina undeva mult deasupra acestuia. Volumul este un manual de dezvatare a locurilor comune; aproape nimic nu este ceea ce obisnuintele noastre si imaginile lor ne indeamna sa credem. Mingea care pleaca din piciorul lui Beckham, un gest al lui DiCanio care ridica in picioare un stadion, un rus pe nume Beria, care, inainte de a-si intalni destinul, joaca fotbal, un fotbalist care isi asteapta moartea care nu va intarzia la intalnire, convulsiile lui Rubaldo, un antrenor incruntat care viseaza sisteme cu pasiunea rece a filozofilor nemti – nimic din toate acestea nu e ceea ce pare.
„Manifestul fotbalist“ este o carte la care multi prozatori romani ar putea sa viseze cu ochii deschisi. Desi e alcatuit din eseuri (cuvantul trebuie luat cum grano salis, intrucat aplica o eticheta cu totul aproximativa cocktailului narativ – digresiv marca T.R.U.) aparent eterogene, volumul lasa impresia ca a fost scris snur, cu mici pauze pentru respiratie. Intr-un stil pe care l-as califica fara jena ca perfect, la fel de rapid si eficient precum superioritatea taioasa cu care Deportivo pasa acum cativa ani in careul lui Juventus, Traian Ungureanu scrie despre fotbal cu acea fervoare cvasimistica a celor care se strangeau candva in jurul focurilor pentru a-si povesti vietile de pe lumea asta sau de dincolo de ea.
Mitologia fotbalistica din cartea lui Traian Ungureanu reprezinta mai mult decat suma partidelor pe care autorul le-a vazut sau si-a imaginat ca le vede. Ea este in fond o fictiune care Tmbraca ceva mult mai putin epidermic decat partea de circ senzational, pur senzorial, pe care s-ar parea ca o ofera jocul. Lucrul care mi-a placut poate cel mai mult este acesta: in loc de flanelele lalai pe care viata curenta le tricoteaza cu o mutra de bunica plictisita, povestile lui Traian Ungureanu descopera prezenta unor armuri sub al caror otel cuvantul „destin“ nu mai suna atat de jalnic cum suna de obicei. Fie ca e vorba de ratarea lui Gascoigne, a carei reteta amesteca geniul cu alcoolul, ori de fotbalul perfect pe care Didi nu a incetat vreodata sa il viseze, ori de driblingurile prin care Nikolai Starostin si-a fentat mortile, ori de fotogramele ingalbenite de vreme ale unui gol imposibil pornit de la Dobrin, ori de foamea din stomacul de copil sarac al lui Rivaldo, toate drumurile duc inspre o umanitate cu cap si coada, in spatiul careia cuvantul „sfarsit“ sa insemne mai mult decat bomboana de pe coliva unor gesturi absurde sau inutile. Finalitatea cartii lui Traian Ungureanu este aceea a oricarei forme superioare de literatura: imaginarea de sensuri in dreptul interfetelor fluide ale realitatii. In paranteza fie spus, ar fi agreabil ca tovarasa realitate sa aiba exprimarea concisa, fie ea chiar marcata de palorile infrangerii la scor, a unui meci de fotbal.
T.R.U. loveste din nou
In „Eroi si jocuri populare“ l-am regasit pe Traian Ungureanu din „Manifestul fotbalist“.
Exista insa cateva dar -uri. Grecesti.
The Pepsi Man
Pentru primul dar, il citez pe C. Rogozanu: „Ingeniozitatea demonstratiei lui Ungureanu se opreste in pragul culturii mari, se loveste de locurile comune culturale (are o anumita idee fixa, de sorginte romantica, despre geniul care este definit prin haos, despre talent ca o emanatie a hazardului): e un taram in care nu intra decat cu capul plecat. Necrutatorul T.R.U. jongleaza perfect cu locurile comune din gazetaria sportiva sau politica, dar trateaza cliseul cultural cu aceeasi unitate de masura...“
De acord. Mai este, tot aici, inca ceva.
Traian Ungureanu foloseste cliseul cultural asa cum il foloseste publicitatea. Reclamele la Pepsi sunt un bun exemplu pentru comparatie – ca tot sunt cu fotbalisti.
O reclama de acest fel il ia pe Beckam (un ins precar si bidimensional in varianta originala servita de maica-sa lumii, dar good-looking si bun la fotbal) si il proiecteaza intr-o lumina metafizica, de zeitate greco-romana. In mare, acelasi lucru face si Traian Ungureanu: ia niste insi (fotbalisti) care in faza de input nu sunt mai mult de niste niste insi (fotbalisti), ii trece prin blackbox-ul literaturii lui si obtine pe secventa de output niste personaje la fel de adanci si de decisive ca Raskolnikov ridicand toporul.
O data, de doua ori, de o suta de ori. Procedeul sfarseste prin a se uza, chiar daca continua sa functioneze.
Justificand Gomora
Secundo.
Dupa „Regele Ioan cel Prost si fara Acte“, my favourite piece a volumului, cel mai bun text este „Dresda si Gomora“.
Inceputul e o capodopera de preparare a unui incipit & de evoluare in regim narativ. Après, se intampla ceva cu textul: continua sa functioneze perfect ca literatura, dar, pe traseul acestei functionari ireprosabile, T.R.U. avanseaza o teza pe care nu o pot califica decat ca odioasa. Si anume ca bombardarea Dresdei (in timpul careia au murit cincizeci de mii de oameni, majoritatea civili) a fost un act just indreptat Tmpotriva crimei colective a poporului german: „crima germana de solidarizare nationala cu nazismul era o orbire atat de adanca, incat un singur lucru o putea intoarce din drum: o alta crima. Precisa si monstruoasa. Planificata si vizibila.“
Traian Ungureanu e un scriitor ultraideologizat, dar principiul de functionare a ideologiei lui ramane cumva arbitrar. Poate fi o chestiune de context scurt (penibilele hagiografii inchinate in ultimii ani lui Basescu) sau mai larg (hagiografiile cvasi-rasiste inchinate diviziilor americane pornite in cruciada contra Islamului); dar, de cele mai multe ori, impresia e ca ideologia la T.R.U. e un simplu efect estetic, o chestiune de recuzita literara precum metafora sau comparatia. Cand scrii doar despre fotbal, e ok sa fie asa. Cand scrii despre politica si alte lucruri de felul acesta, care implica un pic altfel decat fotbalul viata si moartea, devii invalid.
Nu spun ca T.R.U. nu poate avea dreptate intr-un mod exemplar (in textele despre Olimpiada si dopaje): spun doar ca principiul exemplaritatii este diseminat prea arbitrar pentru a deveni un subiect interesant.
Stilul lui Traian Ungureanu e un stil in care gandirea nu are loc, in sensul ca replica nu are loc. Pe T.R.U. nu il poti citi decat in regim emotional, nu intelectual. Il poti admira sau detesta, dar nu poti intra in dialog cu el.
Ca scriitor, este extraodinar. Ca intelectual, este doar un autor de poezii.