Una calda, alta rece
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara »
Autor: Adrian Jicu
8 Adrian Fratila are darul fabulatiei, al vizionarismului, reusind sa-l transforme pe Noe intr-un personaj cu puteri paranormale si sa complice firul narativ cu laborioase trimiteri mitologice si ezoterice.
Nimic neobisnuit?
Aparent, „Catelul pamantului“ este povestea banala a unui individ parasit de nevasta, care isi ineaca amarul in bautura. Inceputul, inselator, curge spre o alta desfasurare. Personajul, dupa cum o arata si numele – Noe Ruget –, nu e unul oarecare. Detaliile care se acumuleaza de-a lungul romanului ni-l dezvaluie drept pasionat de protocuvinte si initiat in misterele dacice. Nici alte intamplari nu-s lipsite de talc. Noe petrece in compania tovarasilor de pahar in „Cripta“, un cavou de lux, pe care proprietarul, Iosifica, il mobilase, asigurandu-i tot confortul. Aici, sub protectia lui Sile Mamitu, au loc tot felul de intamplari ciudate, datorate mai mult sau mai putin alcoolului. O batrana boschetara ii vorbeste lui Noe pe un ton de o eleganta ce denota educatia aleasa si ii citeaza din latineste. Dupa ce se Tmbata, unul dintre petrecareti, Cornel, se unge din cap pana in picioare cu grasime si isi intinde mainile cainilor vagabonzi spre a i le manca. Chefliii amintesc despre legenda Sfantului Cristofor, care s-ar trage din antropofagi si despre reprezentarile lui iconografice, ajungand sa se certe. Noe, pilit si el, le vorbeste despre Catelul pamantului, spre amuzamentul prietenilor care se pun pe latrat.
Iubire predestinata si mitologii rastalmacite
Intr-un alt plan, Noe (biblicul Noe!) se indragosteste de Arina, al carei nume trimite la „copacul mladios ce creste pe langa ape“, conturand ideea unei predestinari sentimentale. El ii expune fetei o teorie stranie, despre vechii daci si despre razboiul dintre Fiii pamantului si Fiii apei, teorie la care l-ar fi condus pasiunea pentru cuvintele dacice si niscaiva vise stranii avute pe la 40 de ani. Ele i-au dezvaluit ca, de fapt, pe steagul dacilor se afla un cap de caine, nu unul de lup, si ca odinioara ar fi existat o divinitate straveche, Zeul-Caine, un echivalent indigen al lui Anubis, care a trecut in iconografia crestina sub chipul sfantului Cristofor. La scurt timp dupa discutia cu tanara de care se si indragosteste, Noe primeste vizita unui barbat misterios, care ii cunoaste viata de-a fir-a par, si care ii cere sa colaboreze la descoperirea caii de acces catre Infern, pe care serviciile secrete straine o cauta de zeci de ani si pe care el a intuit-o fara de voie.
Elefant la rotisor
Adrian Fratila are darul fabulatiei, al vizionarismului, reusind sa-l transforme pe Noe intr-un personaj cu puteri paranormale si sa complice firul narativ cu laborioase trimiteri mitologice si ezoterice. (Micro)romanul ar fi rezistat si daca s-ar fi oprit aici. Numai ca autorul il incheie cu un Epilog, in care asistam la o neasteptata rasturnare de perspectiva. Prozatorul anuleaza tot ceea ce a construit cu migala intr-un gest care poate parea sinucigas. E o dovada a statutului nesigur al vietii, dar si al fictiunii, o dereglare a raporturilor dintre scriitor si personajele sale. In fapt, prozatorul recurge la o deturnare de intelesuri, prin care plaseaza romanul sub semnul farsei. Destinul, care se contura maret pentru Noe, ii joaca o festa, prin scrisoarea primita de la fosta sotie, aruncandu-l in derizoriu: „Draga ex-sotule, Probabil te intrebi de ce Tti scriu. Ai putina rabdare, vei afla mai incolo. A trecut mai mult de un an de cand, neavand incotro, a trebuit sa plec intempestiv. (…) Banuiesc, draga Noe, ca acum, cand citesti randurile mele, si tu te simti ca elefantul din povestire. Nu prea stii pe ce lume te afli si nu intelegi ce ti se intampla. Esti ca un elefant invartit pe rotisor! I-am spus si Arinei intamplarea si am ras amandoua de ne-am prapadit, imaginandu-ne cum ai arata tu invartit pe o frigare! Da, ai citit bine. Acolo scrie Arina! Am vorbit mult cu ea despre tine. Mi-a zis ca esti un bunicut ghidus! E studenta la Academia de Teatru si Film si avea nevoie de bani ca sa isi poata continua studiile. I-am povestit cum m-ai chinuit ani buni cu nepasarea ta. Imi spuneai cu cinism ca nu ti-ai gasit inca jumatatea ta metafizica. Am vrut sa-ti dau o lectie. Acum cred ca ti-ai dat seama cum sta treaba si te-ai lecuit de iubire. Nutresc convingerea ca mica lectie pe care ti-am dat-o te va face sa te trezesti la realitate si sa faci ceva cu viata ta, pe care ti-o irosesti de pomana. Iti doreste multa liniste si sanatate a ta fosta sotie iubitoare, Marta“.
***
Farsa?! Care farsa?!
Cel de-al doilea text al volumului*, „Rapirea Europei“, se voieste o farsa, lucru precizat, de altfel, inca de la inceput, unde ni se atrage inutil atentia ca „orice asemanare cu persoane si evenimente reale este pur intamplatoare.“ In fapt, putine elemente ne-ar indreptati sa o numim o farsa. E mai degraba vorba despre un subiect banal, acela al emulatiei create de perspectiva aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, si despre felul cum acest eveniment ii afecteaza viata lui Toader Ifrim, angajat al unui institut de cercetare dintr-o suburbie bucuresteana. Prilej de a descrie viata cercetatorilor, relatiile dintre sefi si subalterni, intrigile, amorurile si mizeria morala. Vechi angajat, Toader se simte inutil. Directorul il trateaza cu dispret si il retrogradeaza, iar colegii il numesc batrane si il iau peste picior. Viata i se scurge monoton, sub amenintarea concedierii. Vestea ca Romania va fi primita in U.E. ii aduce speranta ca va trai si el mai bine. Dupa momentul de sarbatoare nationala insa, institutul va fi desfiintat, textul ramanand in coada de peste.
Banalitati
Spre deosebire de „Catelul pamantului“, „Rapirea Europei“ e o proza modesta. Textul ramane acceptabil, dar nu se poate compara cu primul, superior prin puterea fabulatorie si prin siguranta cu care autorul stapaneste constructia narativa. Aici, Adrian Fratila pare amortit, lipsit de verva, de imaginatie. Rezultatul – o pretinsa „farsa“, din care s-ar putea retine totusi visele din final si dedublarile succesive din fata oglinzii, in seara de Revelion: „Se privi in oglinda, si ce sa vezi? Se vazu in luciul ei fresh, elegant, pempant ca un ginerica. Simti cum talpile sale se afunda in gresia moale ca o crema de ciocolata. Tavanul valurea, prin el cazu, oprindu-se in picioare, un barbat elegant. Era chiar el. isi stransera rapid mainile, si in secunda urmatoare trecu prin pardoseala. Se trezi in picioare intr-o baie care stralucea de curata. O sosie a lui ii intinse mana, apoi disparu prin campul de gresie. Concomitent, o alta sosie pica prin tavan. O scurta strangere de mana si se prabusi, ajungand intr-o baie de bloc. Un barbat care-i semana perfect, nebarbierit, intr-un halat uzat, ii intinse o mana tremuratoare. Apuca sa i-o atinga cand, prin tavan, cazu cu iu teala fratele lui geaman, Tmbracat intr-un maiou ieftin si niste bermude. Se salutara. Cazu, oprindu-se intr-o baie stramta, in timp ce un alter-ego disparu rapid. Altul cazu prin plafon cu aceeasi viteza, ceva il tragea in jos. Era acum intr-o baie mizera, era singur si nu-i venea sa creada. (…) Isi spuse ca, orice ar fi, trecerea lui continua. Cade la nesfarsit prin toate baile cartierului, prin baile orasului, ale tarii, ale Europei, ale lumii. Trecere prin nesfarsita Cadere a Ingerilor, cu ingaduinta unor scurte planari. Zambi incantat in oglinda. Gura lui e o pata neagra care il va inghiti, il va aneantiza. Isi spuse ca daca si-ar tine bine gura inchisa… dar, imposibil! Ii venea sa urle si... Se dezmeticea greu.“
Evident, problema nu se reduce la a stabili daca „Rapirea Europei“ este intr-adevar o farsa ori nu, ci la faptul ca ea nu convinge… Ceea ce mi se pare mult mai important… Adrian Fratila se dovedeste paradoxal prin faptul ca in acelasi volum se arata talentat si netalentat, inspirat si stangaci, coerent si prozaic. Un amestec care face proza sa greu de judecat.