Agonie si agonistica
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara »
Autor: Rita Chirian
Jocul este o conversie a luptei: cu necunoscutul, cu fortele potrivnice, cu sine, cu moartea. Sau cu existenta. A (te) juca inseamna a cunoaste stralucirea victoriei. Asta cat il priveste, fericit, pe invingator, cel putin. Hazard sau simulacru, incantatie, vartej dionisiac sau exuberanta incontinenta, gest brutal, anodin ori intrepid, jocul este aidoma vietii reale. Sau tocmai ceea ce nu este ea. Iar cand mortii incep a se juca, lumea se dezarticuleaza, musteste de incoerenta, o ia pur si simplu razna: ei sunt actantii iluminati ai unui „ludic dublu“, acela „de-a fi in lume“ si „de-a fi dincolo de ea“. Tocmai aceasta distantare multipla este cea care, gratie „copiei de rangul al doilea“, genereaza – paradoxal – o luciditate imperativa, frizand grotescul, o acuitate cinica si acuzatoare ori macar o oglindire nedistorsionata a realului. Este ceea ce izbuteste Constantin Acosmei (nascut in 1972, in Targu Neamt) in reeditatul volum „Jucaria mortului“ (editia a III-a, Editura Vinea, 2006).
Travestit intr-un soi de consemnare diaristica, creand iluzia aleatoriului si a degajarii, volumul lui Acosmei este bine strunit, riguros regizat in cinci unitati: „Male dicat“, „Sic cogito“, „Texte poetice“, „Relatari“ si „Ce s-a intamplat“. Relatia dintre cele cinci parti este subtila, provocatoare: daca „Male dicat“ desemneaza pretextul sau premisele punerii in scena, „Sic cogito“ este contextul – un fel de decor mental-funambulesc -, „Textele poetice“ sunt revirimente soft, „intermedii“, pregatind psihodrama poetica a „Relatarilor“, iar „Ce s-a intamplat“ reprezinta o deconcertanta si aparent reverentioasa iesire din scena. In acest sens, nu intamplatoare Tmi pare a fi circularitatea data de prezenta celor doua sonete monorimate „in x“. Nu abilitatile tehnice, de versificator inzestrat si „novator“ sunt dezvaluite aici; nici intentia de parodiere a formelor vetuste nu este (cu prisosinta) o solutie interpretativa. Mai degraba, ele sunt un prolog/ epilog al in-scenarii, argument al unui deloc transparent facies tragic, camuflat fie sub masca trivialului si a bufonadei („Am ramas perplex,/ Cu ochii cat manusile de box“ sau „Iesind, ma scarpin linistit la sex“), fie sub cupola permisiva a jocului livresc. Or, Constantin Acosmei este un poet mult mai atent la propria-i incifrare decat ar lasa sa se intrevada in versul tranzitiv si „haios“. Notele lui sunt acute, transante, definitive, de forta (tautologica a) reflectarii. De aceea, poezia lui se infatiseaza impudic, anticalofila si neeufemistica. Materia ei, fara a fi estetizata, isi este suficienta, pentru ca e deplin constienta de puterea ei de seductie: „(mai sunt tigari pana maine/ pofta de mancare avem/ talent si pastile/ hai sa intram in bucatarie/ eu Tti arat sangele meu/ tu Tmi arati sangele tau)“, spune Acosmei in „Seducatorul“. Relatia cu lectorul este stabilita printr-un captatio garantat de „talent“, de o anume voluntara hipnoza („pastilele“ si replica palinodica din finalul ciclului, „dar ce rost mai are/ sa va santajez/ cu sinceritatea mea“), de o brumariana „bucatarie“ a interioritatii fruste. Numai ca interrelationarea si ulterioara decriptare se fac printr-o proba a sangelui si, mai cu seama, printr-o violenta si ireversibila empatie nucleara.
In secvente telegrafice, expeditive, spuse dintr-o suflare sau soptite (punerea intre paranteze a textelor poate avea sensul unei coterii sau al unei complicitati inspaimantate), universul lui Acosmei este delimitat de absurd si precaritate, cuprins intre „cartierele marginase/ sdin caret se aud slab exploziile demografice“ si „camera mobilata“, spatii ale claustrarii de sorginte bacoviana, bolgii care nu purifica, ci accelereaza caderea. „Maledictia“ lui Acosmei inseamna nu numai osificarea generalizata a „invingatorilor“ („( – canta poetule/ spontaneitatea oamenilor invinsi)“ – „Pentru nimic in lume“), impotenta si letargie („(nu sunt curios sa traiesc/ nici sa mor/ – nu cereti argumente/ nici invesmantarea ideii/ in materie sensibila -/ [...] mi-e lene sa ma sinucid)“ – „Palinodie“) si „corectitudine“ („(pietonii care traverseaza/ corect. militienii care cunosc/ atatea cantece si glume./ barbatii care discuta aprins/ despre chefuri femei./ [...] etc.)“ – „Oda la toata lumea“), ci, mai ales, conditionarea existentiala draconica („(dau din cap/ ca un cal care trage/ spun – DA/ fara a misca buzele/ doar cu un gest respingator/ de a deschide putin gura)“ – „Pentru nimic in lume“). Intransigenta lui „pentru nimic in lume“ se schimba in obedienta masochista („(sunt linistit/ mangai cu placere/ capul rautatilor)“ – „Putin“). Si, totusi, exista spatii vide, proiectii ideale, dincolo de orice extinctie zilnica, poate din „anul unu dupa era noastra“, unde „pe o mare fasie de cer nu a/ zburat niciodata o pasare“ („Male dicat“).
De la aceste premise poetice porneste Acosmei, proiectand fundalul-replica din cel de-al doilea ciclu, „Sic cogito“, confesiv, voluptuos teluric si grotesc, o disectie a cotidianului fabricat din figuri caricaturale, fiziologie si atitudine inertiala. „Scarba“, dezabuzarea si ratacirea villonesca, respiratia teribila, disolutia extatica, simulacrul, inutilitatea, dezarticularea si luciditatea/ vocatia ratarii sunt accentele grave ale acestei notatii discursive, distant-resemnate: „(intre voi se va ivi un tradator/ care va marturisi – viata lui/ scursa intr-o camera mobilata// dar dupa numai cateva zile/ cercetarile vor dovedi ca mintise)“ – „Te-a intrebat cineva ceva?“. „Textele poetice“ sunt flash-uri ale inadecvarii autiste si ale contradictiilor de zi cu zi; rupturile, neputintele si incoerentele din fiecare „clipa
Al patrulea ciclu al „Jucariei mortului“, „Relatari“, este un klimtian „Three ages of...“, o incercare de reseminare a absurdului din clisee, automatisme si opacitate. Narative, unele cu inflexiuni urmuziene, fragmentele sunt oglinzi ale aceluiasi eu polimorf; schimbarea mastii temporale constituie o ultima strategie de violentare/ iesire din mecanismul asfixiant al existentei. Psihodrama esueaza, fiindca nimic nu e de inteles. Nimic nu trebuie inteles, fiindca nimic nu are sens. Insusi momentul in care s-a instalat alienarea e eludat, ca fapt nesemnificativ: „Nu mai tin minte cum am luat-o razna. Dadeam tarcoale prin niste hartoape, cu noaptea in cap. [...] Am simtit ca ma apuca lesinul, am intors spatele si am luat-o la sanatoasa. Cand m-am dezmeticit ma aflam in lift. Eram descult, aveam capul spart si urcam.“ („Relatarea unui batran <„Nu mai tin minte...“>“).
„Ce s-a intamplat“ este o privire retrospectiva, justificativa, un escape semirational, o sfasiere (pe jumatate) a conventiilor ludice (jocul serios, de-a viata si de-a moartea), o proiectie a eului intr-un real daca nu „comprehensibil“, cel putin „acceptabil“, mai putin halucinant si aproape coerent. Desi lasa loc aceleiasi miscari dezordonate, centrifuge, labilitatii interioare, poezia din ultimul ciclu este „umanizata“, propune – neasteptat(e) – „solutii“: „cand tusesc zvarcolindu-ma o pereche de/ ochi aprinsi rasar o clipa din intuneric“ („Tratament“); cu toate astea, nefericita izbavire e in moartea ultima – identificarea cu ceilalti: „(si eu sunt la fel de prost ca si voi/ si eu sunt la fel de ticalos ca si voi/ si eu sunt la fel de fericit ca si voi// si eu voi crapa intr-o si ca si voi/ si eu am in fiecare zi – ca si voi/ matele pline de excremente Tmputite// si de mine mi-e tot atat de scarba)“ („Umanizare“). Docilitatea devine aici, finalmente, gest activ, desi autoflagelare.
Jocul lui Constantin Acosmei, pe buza prapastiei intre viata-simulacru-moarte, este o pendulare intre a fi si a nu fi, intre inteligibil si absurd, intre eu si nimeni, intre potential si imposibil („ce treaba am eu cum am ajuns eu aici unde nu-i de trait nu-i de murit e tot ce stiu“ – „Chimita se intoarce“). Doze de soc, imaginile crude, tenebroase, „satanice“ sunt adrenalina care poate repune lumea in cadrele ei (sau cel putin incearca), iar Acosmei stie sa le manipuleze cu acuratete. Desi perpetuu debutant, este poet in toata puterea cuvantului. Insa pretul „jocului“ este coplesitor: Constantin Acosmei pare a apartine celor siliti a scrie intreaga viata la o singura carte.