„Revolutia se face cu starpituri“
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
De Petre Pandrea am aflat destul de tarziu, abia pe la finele anilor de studentie. A fost o vreme un nume trecut la index. In cercuri restranse, se vorbea despre el ca despre un erou de legenda si ca despre un personaj-spectacol, stralucitor, imprevizibil, care, asa cum insusi marturiseste in „Memoriile unui mandarin valah“, n-a ales sabia, ci, fie in tumultul Cetatii, fie din turnul de fildes unde se amagea ca s-a retras la un moment dat, a manuit – scrie el in jurnal – „biciul satirei, al sarcasmului, al ironiei si al autoironiei“. A visat si s-a straduit sa fie ctitor, sa construiasca. A reusit, se pare, ca jurist, ca aparator al Legii si al Dreptatii. Si nu numai. Ca memorialist, insa, pe unde trec pana si verbul sau, uneori genial, nu prea raman multe in picioare, dar ceea ce rezista este esenta.
Impresia e ca nu adera la nimic. Asa sa fie? Ne raspunde mandarinul valah cu retorica sa inimitabila (ca si cea a lui Tutea): „Da si nu. Eu am formatiune de jurist. Pe mana mea au trecut fauna si flora politica a Romaniei, sub forma de clientela penala, si am pastrat distanta patetica a mandarinului in turnul de ivoriu...“. Numai ca fauna si flora politica, dar si nepasatorul tavalug al istoriei l-au Tmpins dupa gratii.
Am scris odata despre ratare, comentand o parafraza a lui Octavian Paler. Autorul „Mitologiilor subiective“ cita o faimoasa propozitie a lui Salvador de Madariaga: „Spania este ceea ce se vede plus misterele ei“. Parafrazand, Octavian Paler zicea: „Romania este ceea ce se vede plus ratarile ei“. Ei bine, Tmi dau seama, din ce in ce mai mult, ca in aceasta tara de tarabagii (care fac comert mai ales cu principiile), in aceasta tara de duplicitari si „de oameni cu spinari incovoiate“, cum constata marele avocat Petre Pandrea, s-a ratat, nu o data, asa-zicand, pana si puscaria, vreau sa spun terifianta lectie existentiala a acesteia. Din fericire, exista, repet, si zei, nu doar cacanari (folosesc adjectivul avand in minte greutatea semantica pe care i-o conferea Arghezi). Iar printre primii il aflam, fara indoiala, pe puscariasul sub mai multe dictaturi, pe protagonistul „Academiei de sub pamant“ de la Ocnele Mari, unde erau inchisi 1 200 de intelectuali (intre ei, Tutea), pe latinul de la Dunare si Carpati, format la scoala germana, dar si la cea franceza, care infiora selecta asistenta „de sub pamant“ cu stiinta si cu jerbele sale de idei si metafore, pe justitiarul si moralistul care, intr-o convorbire nocturna dostoievskiana cu temnicerul sau, Sarbu, tata a 16 copii, aruncat de soarta si de nevoi intr-o slujba sinistra, il determina pe acesta sa renunte la conditia sa mizerabila si sa-si castige existenta lui si a familiei sale alegand alta munca, pe olteanul de omenie care ii cara tineta cu fecale neputinciosului unchi al lui Horia Sima, pe „bolnavul de boala fara leac a melancoliei“, pe „avocatul cu inima de aur“, care nu concepea ca un semen al sau sa fie persecutat sau inchis pentru ideile si convingerile sale politice ori de alta natura. Ma las molipsit de retorica mandarinului Petre Pandrea, dar si a batranului cronicar moldovean, si zic: „Nasc si in Valahia oameni“. Elita din lagarul de la Ocnele Mari pe care o evoca Petre Pandrea in memoriile sale, fara sa o numesca astfel, se constituia si se impunea prin unire, nu prin excludere, prin acumulare, nu prin eliminare. Unicul criteriu este cel al utilitatii (sociale), prin urmare al valorii. Pe deasupra ideologiilor atat de diferite, Tmpartasite de membrii insolitei Academii, a conditiei lor sociale, etnice, a profesiei si chiar a numarului anilor de studiu si cartilor citite. Un model de unitate in diversitate. Iata ce nota, in jurnalul sau, Petre Pandrea, la 19 septembrie 1958:
„Ceea ce ma induioseaza intotdeauna, cand ma gandesc la Ocnele Mari (unde am stat de la 1 decembrie 1948 pana la 3 februarie 1952) si la celelalte puscarii ale mele, se refera la stradania codetinutilor de a-si Tmpartasi si transmite cunostintele, de a face „schimb de experienta“. Unul tinea prelegeri despre albinarit, mos Bolintineanu explica fabricatia painii, altul initia pe ageamii in taina pregatirii muraturilor de toamna, Ilie Ioan preda lectii de limba romana, eu predam germana si am tinut, in frantuzeste, un curs de lirica, de la Victor Hugo pana la Paul Claudel, Puiu Vojen ne-a explicat pe Shakespeare, Mihai Popovici, pictura italiana, Manoilescu, economia politica, Tutea facea filosofia istoriei, si s-a pornit zarva imensa in jurul lui Faust, incendiind inimile si luminand capetele.
Incepand cu stiinta si arta cusutului hainilor si a pusului petecelor pe camasile noastre zdrentuite (avocatul Comsa pusese 43 de petece pe o camase) si pana la astrofizica si metafizica, totul a fost transmis, discutat, agonisit in creieri si dusa experienta umana a veacurilor, mai departe, ca o faclie, lagarul parand o padure de faclii (...) Nici o energie morala nu se pierde in univers.
L-as putea asigura pe C. Stere, dascalul nostru siberian, ca pilda din Siberia n-a ramas fara urmari eficiente in Valahia puturoasa, la Ocnele Mari“.
Europeanul Petre Pandrea nu fetisizeaza un anumit punct cardinal si nu se sfieste sa se raporteze la un model care „vine de la Rasarit“. Si ce model! Singurul roman care avea in spatele sau misterioasa, dostoievkiana experienta a Casei Mortilor. Cel mai mare om de stat si politic al Romaniei din prima jumatate a secolului al XX-lea, in opinia lui Petre Pandrea. In orice caz, incomparabil mai mare decat cei carora li se fac astazi statui. Pe deasupra si total neinspirate artistic. Unele chiar grotesti.
Cu cativa ani in urma, aparea la o editura ieseana o carte semnata de preotul nemtean N. Grebenea, intitulata „Amintiri din intuneric“. Memorialistul, care a petrecut multi ani si grei in puscariile comuniste de pana catre mijlocul deceniului VII, il caracterizeaza si pe Petre Pandrea: „Suporta temnita cu barbatie, fara sa se planga. Era cald, vioi si placut. Un om adevarat“.
Un om adevarat a fost Pandrea atat in inchisoare (un loc unde se vad mai bine decat oriunde caracterele), cat si in libertate. Toti scriitorii si artistii au facut sau fac elogiul libertatii. Dar, vai, foarte putini au reusit sau reusesc sa fie liberi. Or, ceea ce frapeaza la Petre Pandrea este tocmai starea de gratie pe care o traieste continuu ca om liber. Liber de servituti, de averi, de functii, de relatii (in afara celor prietenesti), de dogme si ideologii, de inregimentari de orice fel (cu exceptia „Academiei de sub pamant“ de la Ocnele Mari, dar aceea era, de fapt, o libertate altfel, poate chiar mai profunda si mai fecunda decat toate celelalte „libertati“), liber chiar de propriile-i judecati si idei (conditie sine qua non pentru ca ideile sa nu devina fixe).
Cu atat mai mult intereseaza, asadar, cum ii vede scriitorul, ziaristul, juristul Pandrea pe contemporanii sai. In „Memoriile mandarinului valah“, scriitorul creioneaza portrete vii ce il pot face gelos pe orice prozator de mare forta epica si coloristica. Tusele sunt de obicei tari si foarte tari, dar unghiurile sunt diverse. Ipostazele si momentele diferite in care sunt surprinse numeroase personalitati ale epocii sale dau impresia unei lumi in continua miscare. In jurnalul lui Pandrea parca exista mai multi Arghezi, mai multi Sadoveanu, mai multi Petre Tutea, mai multi Lucretiu Patrascanu etc. In fond, insa, toate ipostazele compun, ca intr-o succesiune de imagini cinematografice, aceeasi personalitate, desigur complexa, nu o data contradictorie, adeseori inconsecventa, dar intotdeauna unitara in ceea ce as numi stilistica ei. Numai cateva portrete din multitudinea expusa in galeria lui Pandrea au, asa-zicand, o singura culoare. Si primul dintre putinele exemple in acest sens este cel al lui Mihai Ralea („licheaua No 1“, zice fara sa clipeasca diaristul).
Ceea ce Tmi place in mod deosebit in scrierile lui Pandrea, pe langa plasticitatea verbului si a metaforei, pe langa satira, sarcasmul (dezamagit de un pictor important din „obsedantul deceniu“, cu care se aflase in relatii de amicitie, dar care se dovedise a fi o lichea, el ii tranteste in fata aceasta torpila: „Tu nu poti pasi pragul casei mele nici macar sub forma de client penal. Ma lepad de tine ca de Satana. Nu poti nici sub forma de tablou nesemnat“). Ironia si autoironia purtand o marca inconfundabila, este ceva care, la urma urmei, tine tot de libertate: personajul ajuns sub pana sa e supus unui tratament neiertator si total. Pandrea nu are scrupule si pudibonderii de salon. Tot ce este relevant trebuie invocat, intr-un portret, inclusiv defectele fizice. Pentru Pandrea nu exista lucruri, detalii care nu trebuiesc reliefate si numite. Un portret moral-psihologic este de neconceput fara luarea in considerare a tuturor aspectelor ce tin de personalitatea celui pe care-l evoci: origine etnica, stare sociala, starea sanatatii, potenta sexuala, conditie intelectuala, aspectul fizic etc. Nu e nevoie sa fii mare psihanalist ca sa-ti dai seama ori doar sa intuiesti ca faptele cuiva, bune sau rele, sunt influentate si de ceea ce el vede dimineata in oglinda... In ce ma priveste, nu cred, de pilda, Tmpreuna cu Petre Pandrea, ca marsaviile „sinistrului satrap venetic“ Iosif Chisinevski nu aveau legatura si cu fizicul dizgratios al acestuia. Grotescul personaj Ioska, poreclit de Pandrea „cocosatul de la Notre-Dame“, ii prilejuieste „mandarinului valah“ si un comentariu mai general: „...in revolutii apar tot soiul de fapturi anihilante, bizare, degenerate si stupide. Revolutia se face cu starpituri. Pe mine nu ma interseaza decat oamenii sanatosi si cuminti. Tara mea este invadata. Cum te pot interesa natangii, stupizii si imbecilii?“
Cat de dureros avea sa fie confirmat in epoca noastra!
(va urma)