Jurnalul Gabrielei Melinescu (II)
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Jurnalul continua dupa 1990. Se schimba ceva in scenariul lui: dispar calatoriile, sporesc grijile materiale, se Tmputineaza intalnirile culturale, cinele cu lumanari, continua comentariile in marginea cartilor citite, in fine, nu se diminueaza vointa scriitoarei de a-si face un nume in literatura suedeza. Scrie romane, publica eseuri critice, traduce din Swedenborg, e laudata de critica literara, incepe sa lucreze in mediu cultural.
Nu-i, evident, fericita, isi cauta cu disperare un echilibru interior si face eforturi mari pentru a achita datoriile lasate de barbatul disparut. E vizitata noaptea de fantome si continua sa viseze. Visul, putem spune, este inca productiv, foarte productiv. Viseaza pe Saddam Hussein care are ochi violeti, viseaza, apoi, pe Regina Angliei, visuri – ca sa spunem asa – elitiste. Intr-un rand, viseaza ca este iubita de cineva fara chip. Dimineata, cand noteaza visul in jurnal, zice ca nu poate fi decat Iubirea care o iubeste. „Ea sau Sfantul Duh“. Propozitie enigmatica. Si orgolioasa: sa fii iubita de Sfantul Duh! Nu-i si putina blasfemie in aceasta viziune onirica?
E limpede ca literatura da din nou tarcoale scriiturii diaristice si-o falsifica intr-o buna masura. In alta noapte poeta viseaza negi pe fata care se transforma, apoi, intr-o explozie stelara... Are timp sa mediteze la „intensul
Nota cu adevarat noua, originala in jurnal o reprezinta scrisorile pe care le transcrie si le comenteaza femeia care si-a pierdut barbatul iubit. Acestea sunt, cu adevarat, interesante si cad bine in discursul singuratatii. Sunt scrisorile unui om indragostit si, ca orice om indragostit, nu evita sa promita absolutul si sa predice miraculosul. O numeste pe tanara poeta ce se afla dincolo de Cortina de Fier „mon doux, mon merveilleux miracle“. Cu un mesaj atat de intim, scrisorile nu au, din pacate, valoare literara. Ele ilustreaza doar o poveste de dragoste in care, indirect, e vorba si de un mare poet, Nichita Stanescu. El este personajul ocultat in aceasta istorie. Despre el, Gabriela Melinescu aminteste in cateva randuri grabite si inesentiale, atunci cand citeste si comenteaza scrisorile in singuratatea nordica. N-as spune ca amintirile sunt luminoase, cum ne-am astepta. Gabriela Melinescu scrie chiar o propozitie imposibila, cum ca Nichita Stanescu, marele poet, „si-a mobilizat prietenii securisti“ pentru a-i Tmpiedica plecarea din tara. Faptele sunt prea aproape de noi si, totodata, prea intime pentru a le putea analiza cu documentele pe fata. Nu avem cum si, la drept vorbind, depasesc competenta unui cititor de jurnale intime, cum sunt. Totusi, ideea ca un poet ca Nichita Stanescu, spirit atat de putin practic si asa de boem in existenta de toate zilele, „mobilizeaza“ o trupa de securisti pentru a zadarnici rapirea unei tinere poetese de care, in fapt, se despartise, pare suprarealista. Admitand ca, intunecat de o pasiune ranita, ar fi putut imagina o razbunare de acest fel, ce mijloace de represiune ar fi avut el pentru a duce la capat acest scenariu diabolic? Cine l-a cunoscut stie ca asemenea acte nedemne nu intrau in stilul lui de viata. Hotarat lucru, fantezia diaristei este neagra, prea neagra. Cine spune ca suferinta aduce spiritului mai multa intelepciune?
Biografii din alta generatie vor lamuri, poate, aceste incurcate relatii pasionale. Mie nu-mi ramane, cunoscand cat de cat personajele sau, mai bine zis, fiind contemporan cu ele, sa spun ca ma asteptam sa citesc intr-un jurnal intim, tinut chiar de eroina acestor istorii amoroase, sa citesc, zic, altfel de comentarii. Mai binevoitoare, mai profunde, mai adecvate unei mari iubiri. Chiar daca este vorba de o iubire ce s-a incheiat printr-o mare deceptie comuna. De-mi este ingaduit, as face, aici, o marturisire: nu l-am auzit niciodata pe Nichita Stanescu vorbindu-si de rau femeile pe care le-a iubit; si n-au fost putine. Dimpotriva, mi s-a parut totdeauna ca le sporeste meritele, talentul, virtutiile. „Plusa“, cum se zice in limbajul boemei bucurestene, revarsa ceva din geniul bunatatii si inteligentei lui asupra obiectului erotic. N-a marturisit el in „Antimetafizica“, intre altele, ca a scris „11 Elegii“ in urma unei cumplite suparari (o suparare indragostita, bineinteles!) cu poeta Gabriela Melinescu? Ce-a devenit poezia iesita din acest conflict este cu totul si cu totul alta istorie. O istorie inefabila, o cauzalitate misterioasa pe care biografia imediata n-o poate justifica.
Venind vorba de poezie si de poeti, remarc faptul ca in jurnalul suedez este pomenit de cateva ori si Marin Sorescu, niciodata, mi s-a parut, favorabil. Gabriela Melinescu citeaza, o data, opinia unui editor cum ca Sorescu face „o poezie de cabaret“ (opinie absolut cretina), fara a o respinge si, a doua oara, inventeaza sau reproduce o barfa damboviteana in legatura cu acelasi Sorescu care, se vede bine, statea in calea multor contemporani, la Bucuresti si in alte locuri: barfa spune ca Presedintele de atunci al Romaniei, Ion Iliescu, lupta din greu cu toate armele si cu toate diplomatiile lumii pentru a obtine Premiul Nobel pentru Marin Sorescu. Gabriela Melinescu se grabeste s-o consemneze in jurnalul ei, latind astfel ceea ce francezii numesc „l'esprit de l'escalier“. In realitate, nimeni nu l-a sprijinit pe acest mare scriitor in dorinta lui fireasca de a fi rasplatit cu un mare premiu. Daca Presedintele Romaniei, oricare ar fi fost el, ar fi pus in miscare parghiile puterii pentru ca un scriitor roman (iarasi, oricare ar fi fost el) sa primeasca aceasta distinctie, ar fi fost un gest admirabil. Dar n-a fost sa fie. Asa ca Marin Sorescu nu s-a ales decat cu barfa care, iata, ajunge si in paginile unui jurnal scris in singuratatile Nordului. Semn, totusi, ca poetul din Bulzesti producea si produce inca, chiar dupa moartea lui, nervozitate in randul confratilor.
Revenind la mesajul si structura acestui jurnal suedez: este limpede ca el a fost scris pentru a fi publicat. A fost scris, altfel spus, cu gandul la destinatarul public. De aceea intimismul lui este programat, menit sa transmita un anumit mesaj cititorului. De aici, vine, cred, caracterul exagerat livresc al discursului diaristic. Si abuzul, semnalat, de vise in pagina. Vise literare, vise magice, vise profetice, vise in serie, prea multe si totdeauna simbolice si prestigioase pentru a putea sugera ceva profund despre dramele reale ale fiintei. Impresia generata este ca diarista traieste cu gandul prea mult la literatura. Chiar si atunci cand isi scrie viata, adica se confeseaza. Asa se explica abundenta cliseelor si a analogiilor ilustre in discursul sau, in fine, putinatatea amanuntelor existentiale cotidiene, acelea care dau, in fond, substanta, densitate, profunzime unui jurnal intim.