Sari la conținut

Un muzeu al figurilor

articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07
» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
In „Portrete si profiluri parlamentare“, George Panu are o voluptate aproape sadica de a darama mituri ce le crede false sau, din parti-pris, inclusiv politic, de a demonstra cu orice pret ca sunt de carton. In tuse foarte tari ne apare din negura vremii profilul lui Ion Nadejde: „inalt ca un colos, gros, negru ca fundul ceaunului, cu mainile mari si butucanoase, cu plete lungi si inculte, cu barba rara ca la Negrii, imbracat murdar, cu ciubote cat doua corabii, avand mersul greoi al unui elefant, d. Nadejde este obiectul curiozitatii si in mare parte al displacerii intregii Camere. A fost o nenorocire pentru d. Nadejde ca s-a ales deputat! Sunt oameni care traiesc din legende, din ceea ce altii isi inchipuiesc despre ei, dar care sunt pierduti indata ce ii cunoaste cineva mai de aproape. Acesta este cazul d-lui Nadejde“.
„Desigur ca omul cel mai detestat si mai urat din Camera si din Bucuresti este d-nul Pache. La fizic este tipul burghezului imbogatit si imbracat in haine de Duminica. Gras, rotund la fata, cu doua barbii care se suprapun si din care una spanzura, cu ochii mici galbeni, cu fata ca zacut de galbinare, d. Pache numai simpatic nu poate fi, chiar daca nu l-ai cunoaste moral (...)“
Patima portretistului, al carui text capata accente de pamflet, este, in acest caz, oarba. ingrosand pana la grotesc unele trasaturi fizice, ma intreb: cum ar fi scris Panu despre personaje mult mai ilustre decat Ion Nadejde ca, sa zicem, De Gaulle sau Churchill? Dar ma mai intreb: cum s-ar fi infatisat pe sine insusi, caci iata-l descris de un contemporan al sau: „Panu era un om scund si indesat, masiv. Avea un chip plin si rotund, incununat de o chelie precoce si incadrat de o barba rara si scurta, urmand ovalul figurii: gura era larga si buzele carnoase, sub mustata tepoasa. Nasul borcanat si ochii vii, scanteietori de inteligenta si malitie. In total, capul lui parea modelat cu neindemanare de un ucenic de sculptor. Cand vorbea, gesturile-i erau scurte si stangace, mimica plina de expresii“. Asadar, omul nu prea era fiziceste daruit. Avea insa alte calitati, nu putine, despre care exista marturii ale unor personalitati de prim-plan ale epocii. Revin insa la profilul lui Ion Nadejde, in viziunea lui George Panu: „Cand d. Nadejde a intrat in Camera, fiecare privindu-l a avut o mica deceptiune. Individul nu corespundea ideii ce multi isi facuse de el. Dar acei multi si-au zis: «ia sa nu judecam pe om dupa aparenta; scoarta este murdara si respingatoare, miezul insa poate fi serios si de prima calitate». Au asteptat cu totii ca sa-l vada la lucru... si l-au vazut... Cand a vorbit intaiasi data...o mare deceptie a cuprins pe toti. «Cum? Acesta este Nadejde? zicea fiecare, acesta este faimosul si temutul Nadejde? Dar stii ca omul nu are nici talent?»“. Cand vorbeste de talent, George Panu intelege sau se refera la cel de orator. Pentru el, un parlamentar trebuie sa aiba, cum am spune astazi, discurs. Mai putin conteaza ce se afla dincolo de frazele logice si expresive. Un fel de arta pentru arta.El spune ca Nadejde „ se exprima ca un mahalagiu, ordinar in expresii, fara fraza, fara sir, fara nici o tinctura literara“ (s. mea). In fine, daca e sa-l credem pe Panu – „nu e deputat care sa nu aiba o idee justa de valoarea d-lui Nadejde, valoare nula, absolut nula“. El evoca momentul de debut al deputatului socialist, creatoru,l totusi, sa recunoastem, al uneia dintre cele mai insemnate reviste din cultura noastra: „Contemporanul“, aparuta la Iasi, la 1 iulie 1881: „intaiasi data cand I. Nadejde a vorbit, d. I. Marghiloman bogatasul l-a ascultat cu atentie; cand deputatul socialist a sfarsit, d. Marghiloman s-a dus la un grup de deputati si a zis: „inainte de a vedea si a auzi pe Nadejde, ma temeam de socialism; de acum nu ma mai tem“.

O fi fost I. Marghiloman „bogatas“, de asta nu ma indoiesc, dar s-a cam pripit autolinistindu-se. Istoria avea sa-l contrazica dramatic. Asa lipsit de talent oratoric, I. Nadejde, cel ce avea sa devina personaj in vasta fresca epica a lui C. Stere – „in preajma revolutiei“ – sub numele de Vasile Credinta, era totusi exponentul unui nou curent de idei, iar in ce priveste nivelul sau intelectual inclin sa-i acord credit lui G. Calinescu, care, in capitolul „Arta cu tendinta“, din monumentala ISTORIE, scrie ca fondatorul si redactorul „Contemporanului“ „a fost un om inteligent, stiind multe si de toate, aproape un specialist ori unde, niciodata in modul util“ (adica lucrativ – n. mea). Or, de aici pana la „valoare absolut nula“ este o distanta enorma...

Dar, caracterologic vorbind, se pare ca treapta cea mai de jos in lumea parlamentara, al carei vast tablou ni-l restituie cu pana sa temuta, mai mult decat incisiva, George Panu, o reprezinta Pache Protopopescu. Portretul acestuia este, de fapt, ca si in cazul altor „tipuri parlamentare“, mai mult un pamflet: „Desigur ca omul cel mai detestat si mai urat din Camera si din Bucuresti este d-nul Pache. La fizic este tipul burghezului imbogatit si imbracat in haine de Duminica. Gras, rotund la fata, cu doua barbii care se suprapun si din care una spanzura, cu ochii mici galbeni, cu fata ca zacut de galbinare, d. Pache numai simpatic nu poate fi, chiar daca nu l-ai cunoaste moral (...) D. Pache nu are absolut nici o valoare, nu e nici orator (oratoria – obsesia lui Panu si a multor contemporani ai sai – n. mea), nici cunoscator de chestii, nici nimic. Specialitatea lui este intriga, intriga joasa, ascunsa, intriga de mahala, fara scrupul si fara rusine (...) Cand deputatii il vad pe Pache la birou, se stie ca trebuie sa fie un plan, o calcare de regulament, o violare de dezbateri, o inchidere de discutie fara dreptate, o votare in bloc a vreunui proiect. Pentru a indeplini un asemenea rol, trebuie sa ai temperamentul potrivit, trebuie sa nu fii deloc susceptibil, sa ai epiderma groasa ca a unui hipopotam si sa nu simti lovituri de acelea care pe altul l-ar face sa sara de indignare si de rusine.“

Sa mai zica cineva ca democratia romaneasca si tipologiile parlamentare nu au o continuitate perfecta. Totalitarismele le-au intrerupt pentru o vreme, dar nu le-au alterat catusi de putin. Paradoxal, au iesit chiar mai intarite din adormire.

Dar sa mai zabovim o clipa asupra „celui mai detestat si mai urat din Camera“, domnul Pache (nume luat parca dintr-un dictionar al personajelor lui Caragiale; avea dreptate cine spunea: daca ceva nu exista in societatea noastra este ca nu a fost scris de nenea Iancu, el a cuprins tot, nimic mai mult, dar nici mai putin decat tot): „D.Pache este in politica omul cel mai mladios si mai tarator. La dansul nu vei gasi nici convingere, nici rezistenta. La d. Pache politica nu e tinta, ci un mijloc pentru a face afaceri, un expedient pentru a-si imbunatati starea materiala si a-si satisface oricare egoism (...) Din fericire, nu sunt multi Pache, altminterea ar fi o adevarata nenorocire pentru tara“.

Din pacate, in clasa politica de astazi sunt foarte multi Pache. Trebuia sa evoluam si noi, macar din acest punct de vedere.

Nici seful Junimii nu e crutat. Textul despre el incepe astfel: „Titu Maiorescu este un om politic? Noi am inclina a crede ca nu. (...) Luand in serios cariera de avocat, d-sa a fost ani intregi absorbit cu afacerile la barou, si numai in rastimpuri, numai cand ocupatiile i-au permis si-a adus aminte sa faca putina politica... Si inca ce fel de politica? Politica lipsita de relief, de pasiune, politica academica, politica de amatori, de literat si avocat in vacanta (...) D. Maiorescu nu a mostenit avere de la parinti ca d. Carp, deci pentru a trai mai bine, foarte bine, cum trebuintele sociale cer, el este nevoit sa munceasca, sa faca avocatura, ceea ce-l distrage de la viata politica“. Apoi – constata Panu – Maiorescu „nu este familiar“ cu problemele sociale, economice si financiare etc – „daca il scoti din filosofie, literatura, limbi, istorie, arta, d-nia sa nu mai are nici o competenta serioasa“. In schimb, este „oratorul de zile mari al junimistilor“, incat „nimeni nu poate rivaliza cu el“ in ceea ce priveste „claritatea, eleganta si logica“.

Oricat de malefic, Geoge Panu nu putea sa nu-i dea Cezarului ce era al Cezarului... Fost magistrat si cunoscand bine tagma, George Panu nu are o parere prea buna, nu numai in plan moral, ci si intelectual, despre avocati. Evocandu-l pe Alexandru Marghiloman, caruia de altfel ii releva multe calitati, nu-i poate trece cu vederea ingustimea orizontului cultural. Dupa ce recunoaste ca „achizitia facuta de Junimea in persoana d-lui Marghiloman este buna“, Panu constata „marea deosebire intre d. Marghiloman si junimistii de bastina“ subliniind: „Atat cultura, atat spiritul, atat fondul de a gandi, precum si materialul intelectual se deosebesc la d. Marghiloman. Mai intai, acesta nu s-a adapat din cultura estetica si literara a Junimii, nici nu se prea intelege in ea, ceea ce este un grav defect din punct de vedere junimist“. ii lipseste „pecetea junimista“, care e perceputa ca fiind una nobiliara in ordinea spiritului: „Un junimist nu-ti va vorbi fara sa nu presare discursul cu oarecare reflectii filosofico-sociale; acestea sunt suveniruri de la societatea literara acum disparuta in valuri politice. La d. Marghiloman nu vei gasi umbra de astfel de lucruri, d-sa vorbeste in mod corect si expune faptele ca la tribunal. Se cunoaste ca e strain de Spencer, Hartman, Bucle si mai cu seama de Schopenhauer“. Aici, ironia lui Panu ar putea fi receptata ca vizandu-i , intr-un anume sens, si pe junimisti. Oricum, Marghiloman „este un avocat bun, foarte bun“ si mai e „cum zice francezul un homme du monde“. Cat priveste ideile sale politice – „nu i le cunoastem si probabil ca nici nu le are.“

Totusi, unde sunt vremurile parlamentare de altadata? Cu deputati ca Alexandru Marghiloman, care, n-or fi avut ei poate mari idei politice si nu-l citisera pe Schopenhauer, dar nu erau – cu o sintagma inspirata a unui important poet, parlamentar de azi – „purtatori ilegali de limba romana“ si nu incepeau fiecare fraza cu „deci“?!