Patria la ora fuserelii
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Cu cat gandim mai putin, cu atat vorbim mai mult, spune un proverb frantuzesc. Moins on pense, plus on parle. La noi, unde se vorbeste neincetat, pe toate frecventele si lungimile de unda, facandu-se ceea ce se crede a fi politica, cuvantul gandire pare sa nu-si mai aiba de mult rostul. Caci, in general, nu se schimba idei, ci numai injuraturi, insulte si amenintari directe sau voalate, Justitia – mai exact, telejustitia – si dosarul fiind bastoanele utilizate cu frenezie pentru indoirea anumitor spinari si distrugerea unor reputatii. Cine se asteapta la dialoguri pe marginea doctrinelor politice sau filozofice ori la cautarea solutiilor legate de nevoile reale ale tarii, trebuie sa se concentreze asupra campaniilor electorale din alte spatii geografice si spirituale. Presedintele si primul-ministru nu-si vorbesc nici macar cat ii obliga protocolul. Uneori, insa, isi scriu. Unde se mai intampla asa ceva in lume? Si cand te gandesti ca ne aflam abia la inceputul campaniei electorale, cat inca n-au intrat in lupta, asa cum au dovedit-o in alte imprejurari, DNA-ul si CNSAS-ul! Tara este ultimul lucru care-l preocupa cu adevarat pe politicianul roman care, treptat, cu ajutorul presei, a transformat-o intr-o arena de Local Kombat. Ce prestigiu mai poate avea Justitia romana, cand insusi presedintele tarii il numeste pe ministrul care o conduce „un tanar mafiot obraznic“. Poate ca ministrul respectiv nu este cel mai bun, poate ca intr-un asemenea post ar fi trebuit numit un jurist cu mai multa experienta, dar prezumtia de nevinovatie este, oricum, valabila si pentru actualul titular al postului. Tara nu mai intereseaza nici macar ca marfa, caci s-a vandut cam tot ce se putea vinde si s-a demolat si distrus tot ce avea legatura cu ordinea, dreptatea, credinta, miturile si istoria noastra. O tara neguvernata, devenita un fel de laborator in care toate nulitatile profesionale, morale si intelectuale isi experimenteaza ignoranta si vanitatile. Datorita lor, fusereala, improvizatia si prostul-gust sunt, in acest moment, stapani asbsoluti. Din nefericire, in ochii lumii, acesti diletanti poarta un nume: Romania. Violatorii din Italia, hotii si proxenetii din Spania, boxerii manglitori din Chicago, cersetorii si curvele din metroul parizian si asa mai departe au tot acelasi nume: Romania. Iar unii dintre conducatorii tarii cu acelasi nume nu par deloc revoltati. De cand am intrat cu acte in Europa suntem mai rupti de ea ca oricand. Hotii, violatorii si curvele au devenit adevaratele noastre brand-uri. Iar daca nu luam urgent masuri, tot asa vor deveni raia si paduchii care bantuie prin scolile noastre ca in timpul razboiului. Si mai grav este faptul ca numarul copiilor bolnavi de cancer a crescut alarmant, incat cinci spitale de profil pentru o intreaga tara nu sunt suficiente. Pentru interventii mai complicate, oamenii sunt obligati sa-si caute salvarea in strainatate. Mai nou, si-a luat lumea in cap si personalul medical, nu numai capsunarii sau doritorii de performanta, astfel ca nici viitorul nu poate sa ni se arate in culori optimiste. Si inca o tragedie trecuta mereu cu vederea: exista analfabeti de ordinul milioanelor si nu se stie cati – copii si oameni maturi – fara acte, ca sa nu mai vorbim de mizeria materiala a unei mari parti a populatiei. Dar cum sa te astepti la mai mult, cand intinse zone ale capitalei sunt necanalizate si neasfaltate, ca in vremurile lui Grigore Ghica Voda? In acest context, sigur ca avem nevoie de alti politicieni, nu de circarii care ne terorizeaza cu nimicurile lor vazul si auzul la orice ora din zi sau din noapte. Numai ca politicienii sunt expresia alegatorilor, ei nu pot fi mai buni decat cei ce i-au ales. Iar daca varfurile se poarta adesea ca la usa cortului, de la cine sa ia lumina si intelepciune omul simplu caruia niciun guvern nu i-a iesit inainte cu cartea si cu un mod civilizat de a se purta macar pe micul ecran?
De fapt, de la Revolutie incoace se joaca mai ales la cacealma. Iesim in lume cu pechinezi pe post de lei si ne miram ca lumea nu ne crede, nu vede lei, ci exact ceea ce sunt acestia – niste biete potai. Si asta, pentru ca tot din familia pechinezilor sunt si cei ce fac selectia.
Reformarea clasei politice nu se poate realiza prin referendum sau prin nu stiu ce ordin de sus ori prin vreo cuvantare ca acelea gandite si experimentate de Ceausescu. De exemplu, in celebra cuvantare de la Braila, acesta a decretat ca am ajuns „un popor de obeji“ si, in consecinta, a trecut la asa-numita „alimentatie rationala“, ignorand cauzele reale ale situatiei ce-l nemultumea. Se stie, prin decret incerca sa rezolve tot ce nu mergea, inclusiv faptul ca oamenii foloseau cuvantul domn in loc de tovaras. Doar Creatorul a poruncit sa se faca si s-a facut. In democratie lucrurile sunt ceva mai complicate. Referendumul, atat de pripit, se va situa, alaturi de o alta improvizatie numita condamnarea comunismului, in randul marilor fusereli. Ma intreb: de unde sa apara, in trei saptamani, o alta clasa politica, mai buna? Cata vreme cei ce simt nevoia schimbarii se dau pe ei insisi drept modele de politicieni, nu exista, din pacate, nicio speranta de mai bine. Pe de alta parte, doritorii de cariere in politica nu au asteptat minunea votului uninominal, ci s-au inscris demult in diverse partide, in speranta ca prin bunavointa sefilor vor fi trecuti pe pozitiile castigatoare. Fiecare partid are organizatii de tineret, de femei, de seniori si tot ce este necesar pentru a crea iluzii. Dincolo de asta, cei cu adevarat buni nu au bani sa se impuna pe cont propriu in fata alegatorilor; numai daca te gandesti la costul afiselor si al benzinei incepi sa te inspaimanti. Se vor afirma insa veleitarii, impostorii, cei ce si-au obtinut banii pe alte cai, mai putin ortodoxe, dar bine verificate in practica. Exista sansa ca acest vot atat de visat de ganditorii natiei, in ipoteza ca va fi validat prin referendum, sa extinda si mai mult mahalaua. Probabil ca, inainte de orice, ar trebui reformati reformatorii.
Cei care nu stiu ce inseamna respect pentru om, demnitate nationala, cei ce se fac a nu vedea cand suntem umiliti si calcati in picioare de catre alte nulitati si mai agresive din afara tarii. In egala masura, de proliferarea urii si a agresivitatii sunt vinovati si cei ce accepta sa le fie sclavi. „Sclavia nu face niciodata cinste, mai ales atunci cand este acceptata din lasitate“, spunea Sábato. Dar exista la noi o multime de sclavi din convingere care, in lipsa ideilor proprii, din neputinta sau cinism, apara contra cost ideile altora, oricat de absurde sau de penibile ar fi ele.
Aiureala din care nu mai putem iesi trimite nu o data cu gandul la Salonul nr. 6 al lui Cehov. Atata doar ca, la noi, el este populat cu agitati.