La vedere si pe dedesubt (I)
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura politica » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
Oare se prescrie un plagiat dupa douazeci si ceva de ani?! intrebare cu subinteles. Sunt vreo 23 de ani de cand, perfect constient de ce fac si in mod absolut deliberat, am recurs la infamantul procedeu.
Mai rau, am implicat in aceasta afacere, fara insa a-i preveni, si cativa colegi, facandu-mi-i partasi, „complici“, tot atat de nevinovati insa ca si maseaua scoasa Catindatului de d. Nae. Iar „abuzatii“ de-atunci erau, ori intre timp au devenit, persoane importante, ajunge sa-i numesc, intr-o ordine ce are, se va vedea, importanta ei, cand voi inainta in dezvaluire: Eugen Simion, Ioan Buduca, Ion Bogdan Lefter.
...cenzura, desigur, oficial nu mai exista, dar functiona. Si un mare numar de literati, destui faimosi, care habar n-au avut ei ca participa, legitimand-o prin ponderoasa lor prezenta, la o contrafacere. Si cititorii, cum i-as putea uita tocmai pe ei?!
De fapt, acesta a fost primul cerc. In realitate, cei carora in mod pervers le-am inselat cu premeditare increderea au fost mai multi. Chiar foarte multi: intreg biroul sectiei de critica a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, pe urma conducerea de atunci a revistei „Viata Romaneasca“, apoi conducerea, tot de atunci, fireste, a Uniunii Scriitorilor. Si cenzura, desigur, care oficial nu mai exista, dar functiona. Si un mare numar de literati, destui faimosi, care habar n-au avut ei ca participa, legitimand-o prin ponderoasa lor prezenta, la o contrafacere. Si cititorii, cum i-as putea uita tocmai pe ei?! Si de atunci, dar si de astazi, chiar daca, prin forta imprejurarilor, cei de azi sunt mai putini. Mai putini, dar necesarmente specializati, cel putin in principiu, asa incat ar fi putut sau ar putea, nu e timpul trecut, sa descopere ei acel plagiat de pe vremuri. Cum sa nu-i ajut colegial, dandu-ma singur in vileag?!
Nu sunt foarte sigur totusi ca a fost chiar un plagiat. Mai degraba o imitatie. Sau o adaptare, o „prelucrare“. Nu-mi diluez fapta, incerc sa fiu cat mai exact. As putea invoca de altfel si faimosul principiu „sa minti pentru libertate“, care nu a fost nici o inventie romaneasca, nici una est-etica, a fost un principiu american al razboiului rece cultural, folosit, pus in aplicare si finantat, desigur, de fortele Binelui, cum am zice astazi, implicate in acel lung conflict (o analiza istorica a fenomenului a facut cercetatoarea britanica Frances Stonor Saunders, intr-o carte aparuta in 1999, „Who Paid the Piper?“, tradusa in franceza in 2003, la Denöel, sub titlul „Qui mene la danse? La CIA et la guerre froide culturelle“, 506 pag., 24,50 euro). Dar nu sunt foarte convins ca e nevoie de urcat la asemenea altitudini.
Sa povestesc, mai bine.Fie sa fi fost pe la inceputul anului 1983. De prin toamna, fiindca Gelu Ionescu „ramasese“ in Occident, nu mai avea cine sa se ocupe de un supliment trimestrial al revistei „Viata Romaneasca“. Si nu mai aparea.
Suplimentul se numea „Caiete critice“ si isi datora existenta lui George Macovescu, fost presedinte al Uniunii Scriitorilor din 1977 pana in 1981. In vara 1981, la ultima Conferinta a Uniunii tinuta sub regimul comunist, el avusese cel mai mare numar de voturi (votul era secret), dar n-a mai fost numit presedinte – alegerile erau libere, votul era secret, dar numirile in functii erau facute de partid. Se intelege care, fiindca pe-atunci nu exista decat unul singur.
Om de stanga, fost membru al partidului comunist din ilegalitate, inca din anii ’30, gazetar, nu scriitor, absorbit dupa razboi in aparatul de partid, cu functii inalte in cultura si in diplomatie (a fost ministrul de Externe al Romaniei din 1972 pana in 1978, dupa ce mai inainte fusese, pe rand, ambasador in Statele Unite, ministru adjunct si prim adjunct in Ministerul de Externe), ratat ca jurnalist din cauza obligatiilor de conformism impuse de statutul oficial, George Macovescu avea sa fie unul dintre cei mai eficienti presedinti ai Uniunii Scriitorilor din perioada comunista. Neavand prestigiu de scriitor si probabil stiind ca numirea lui la Uniunea Scriitorilor in vara anului 1977, dupa fisura provocata de Paul Goma, este de fapt o capcana si deopotriva preambulul tragerii pe linie moarta (un an mai tarziu avea sa fie scos de la Ministerul de Externe si inlocuit cu Stefan Andrei, un activist ridicat de Ceausescu), fostul intelectual de stanga devenit aparatcic a facut uz de toata experienta lui de o viata in slujba partidului pentru a obtine si intari, pas cu pas, nespectaculos, un statut de relativa autonomie pentru scriitori.
Daca Zaharia Stancu isi putea permite, cum isi aminteste un memorialist, sa transmita „Nu pot veni acum, n-am fraza terminata“ unui activist care il chemase in timp ce palavragea cu alti scriitori, iar dupa aceea statea dinadins inca un sfert de ceas, pana „isi termina fraza“, George Macovescu folosea cu o admirabila stiinta tehnica obsecviozitatii principiale pentru a neutraliza dispozitiile si „indicatiile“ concrete. Nu spunea niciodata „nu“, dar constata, cu o placiditate impersonala, ca ba „indicatiile“ nu corespund cu Statutul Uniunii, adoptat, nu-i asa?!, „sub conducerea Partidului“, ba incalca te miri ce „directie“ sau „teza“ a „Secretarului General“. Parea sa fie in acele momente cel mai devotat gardian al „gandirii Tovarasului“, intruchiparea insasi a ortodoxiei de partid. Fara chip, inexpresiv, imperturbabil. invartea perfect lunecoasa limba de lemn, oricine i-ar fi fost interlocutorul, acela se trezea ca risca sa incalce, si inca grav, periculos, „linia partidului“, incat se retragea buimac. Asa a reusit George Macovescu, intre altele, sa organizeze seria „colocviilor“ pe genuri literare, dintre care cel putin unul, cel despre poezie, tinut la Iasi, a insemnat o explozie a spiritului contestatar. Asa obtinuse si infiintarea suplimentului trimestrial „Caiete Critice“, mai intai in corpul „Vietii Romanesti“, apoi separat, ca o brosura de sine statatoare, difuzata insa odata cu publicatia-mama. Erau multi critici care nu aveau unde scrie, spatiul in publicatile existente era restrans, fusese de altfel redus odata cu micsorarea generala, din motive de economie, a numarului de pagini al publicatiilor romanesti, in 1974, iar critica (aici se mergea pe confuzia primitiva dintre „critica tovaraseasca“, in cadrul partidului, si „critica literara“, tot „critica“, desigur!, fiindca asta face un critic, el „critica“, nu chiar ca la o sedinta, dar cam pe-acolo...), bineinteles instrumentul principal al afirmarii „principiilor noastre ideologice“, era stanjenita in „misiunea sa“.
Nimeni nu a verificat apoi, odata aprobarea obtinuta, daca si in ce masura „Caietele Critice“ aveau sau nu vreo legatura cu „nobila misiune“. Pana la urma, tactica lui George Macovescu a fost inteleasa, el insusi a fost „demascat“ ca „agent al Europei Libere“ de un grup de scriitori care i-au cerut lui Ceausescu sa desfiinteze, pur si simplu, Uniunea si sa faca una noua, „Uniunea Scriitorilor Comunisti din Romani“ ar fi urmat sa se cheme ea. Ceilalti, adica, in frunte cu Macovescu, nu erau „comunisti“. De aceea nu a mai fost numit in 1981 presedinte Macovescu, desi avusese numarul cel mai mare de voturi.
„Caietele Critice“, de care initial se ocupasera Alexandru George, Laurentiu Ulici si Gelu Ionescu, ramasesera pana la urma in sarcina ultimului, care le imprimase un caracter mai degraba universitar, de cercetari, prezentari si studii cu caracter pronuntat teoretic, nu putine in stilul lucrarilor pentru seminarii. insa continuau sa apara, noul presedinte, Dumitru Radu Popescu, nu le-a suspendat. Lovitura avea sa vina dintr-o directie neasteptata: plecat in Franta in 1982, Gelu Ionescu a cerut azil politic, a devenit chiar redactor la „Europa Libera“, numele i-a fost interzis in Romania, iar „Caietele“ nu mai apareau.
Dupa cateva luni bune, Biroul sectiei de critica a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, sub al carui patronaj oficial erau puse „Caietele“, a hotarat sa fie continuate de o noua echipa, iar la propunerea lui Z. Ornea, mi se pare, i s-a stabilit si componenta: Eugen Simion si cu mine. Cum nu eram in acel Birou (Eugen Simion era), am fost convocat la o sedinta. Cel care m-a anuntat fusese Z. Ornea, el mi-a dat si cateva amanunte picante, fara interes aici – si-apoi, nefiind temperamental un melancolic, nu sunt nici pitoresc.
Sedinta la care m-am dus pregatit, urzisem un intreg plan, iar in acest plan figura si „plagiatul“ pe care vreau sa-l dezvalui acum, dupa 23 de ani. Era un plan secret, cum altfel?!
(Va urma)