„Scrisori catre bunul Dumnezeu“ (II)
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Spre deosebire de numerosi autori, care se straduiesc sa-si ascunda ori sa-si cosmetizeze episoadele biografice compromitatoare, Ion D. Sirbu incearca sa dezvaluie. Astfel ca discursul lui nu va fi in nicun caz unul legitimant si impaciuitorist, cu arcuiri pe deasupra mediului inconjurator si cu seninatati reale ori mimate. Cel ce scrie pentru propria posteritate are o memorie necrutatoare; si el se placheaza pe realitatea exterioara, a „societatii socialiste multilateral dezvoltate“, prin perceptii exacte si analize operate in profunzime. Un prim palier al „Jurnalului unui jurnalist fara jurnal“ este acesta politic.
Nici sincronist, nici protocronist, el pledeaza pentru scrisul curat si demn, abordand frontal temele grave ale actualitatii si lipsindu-se de excesive subtilitati parabolice si paralogice. De remarcat evolutia interioara a scriitorului, de la gratuitatea estetica a prozelor de tinerete („Compartiment“, „Pacatul fratelui Vasile“, „Enuresis nocturna“) la miza majora pusa in paginile de mai tarziu, acelea scrise dupa iesirea din inchisoare. Echivocul ludic si satiric, calamburul cautat si ironia acida, verbul facut sa provoace si sa intretina rasul devin, treptat, subansamble ale unei depline gravitati scriitoricesti.
Trei surse diferite ii confera diaristului posibilitatea de a articula teorii convingatoare si a formula concluzii viabile: mai intai, spectrul realitatii cotidiene, ceea ce el vede in jur, pe strada, la cozile ceausiste si la televiziunea devenita o anexa a familiei conducatoare, un fel de gazeta de perete de sticla; in al doilea rand, lecturile solide din autori clasici si contemporani (cu studii dedicate Revolutiei Franceze, Revolutiei din Octombrie si altor miscari similare), precum si din presa straina, care ajunge la el pe complicate filiere (publicatii occidentale, dar si sovietice, din faza Perestroikai gorbacioviste); in sfarsit, experienta sa de viata, traseul parcurs din randurile subtiri ale ilegalistilor comunisti, pe timpul dictaturii antonesciene, in cele, mult mai dese, ale detinutilor politici din timpul regimului comunist.
Desi considera ca „orice putere este de dreapta“ si isi manifesta solidaritatea cu toti cei exploatati, Sirbu observa foarte curand ca intre socialismul utopic si cel real exista o falie de teroare istorica si suferinte individual-colective. Edificarea lui asupra naturii comunismului, produsa inca la mijlocul deceniului cinci, primeste acum noi si terifiante confirmari, prin socialismul „regal, de tip asirian“, al lui Nicolae Ceausescu. Foamea, frigul, frica, sistematizarea satelor si demolarea bisericilor, propaganda desantata si monstruosul cult al personalitatii din anii ’80 nu fac decat sa intareasca, in sistemul de referinta al fostului ilegalist, convingerea ca nimic nu se poate construi prin „dresaj social“, prin siluirea constiintelor si pervertirea valorilor. Valorile-scop ale Revolutiei comuniste au fost complet discreditate, murdarite, injosite prin utilizarea unor mijloace inacceptabile.
Mefient la inceput in privinta liberalizarilor initiate de Mihail Gorbaciov (referintele la acesta sunt numeroase si ele vor urma un curs ascendent al sperantelor confirmate), Ion D. Sirbu considera ca nimeni si nimic nu mai poate salva biata lui tara, prinsa in razboiul rece dintre Uniunea Sovietica si Statele Unite ale Americii si condamnata, prin funesta intelegere de la Yalta, la un destin subistoric. Un capitol distinct al „Jurnalului unui jurnalist fara jurnal“, ca si al corespondentei stranse in „Traversarea Cortinei“, „Scrisori catre bunul Dumnezeu“, „Iarna bolnava de cancer“ ori „Printr-un tunel“, il reprezinta condamnarea explicita si amara a iresponsabililor stangisti occidentali. In timp ce Estul abandonat in bratele ursului sovietic sufera in captivitatea lagarului socialist, Vestul intretine relatii cordial-diplomatice cu U.R.S.S., sacrificand soarta a milioane de oameni din considerente de pragmatica geo-politica si financiara. Dezamagirea diaristului e grea: „Nu pot sa neg impactul dureros ce l-am incercat in scurta mea intalnire cu «burghezia» occidentului. Disproportia intre maretia si bogatia bibliotecilor si librariilor lor si meschinaria (cinica, ignoranta, egoista si distanta) cu care iau cunostinta de durerile si suferintele noastre. Sunt obsedati de bani, placeri, lux si succese, nu sunt deloc dispusi sa faca cel mai mic sacrificiu sau concesie pentru salvarea restului lumii de teroare, foamete, tiranie. Ca intelectual, ma simteam undeva in niemandlandul dintre doua lumi, una pe care nu o acceptam si alta pe care nu o puteam intelege.“; „Aud la «France-Inter»: in sfarsit, Ministerul invatamantului a hotarat ca drepturile omului sa devina materie didactica, sa se predea in scoli in cadrul lectiilor de istorie (iunie, 1987). impotriva acestor lectii civice s-au ridicat o mare parte din elevi si chiar o buna parte din profesori: fiindca e ceva comun, banal, foarte plicticos, e ca si catechismul. Si fals. «Toti ne nastem egali si ramanem egali in fata legilor etc.» in Franta, drepturile omului ar fi ceva asemanator oxigenului pentru un plaman normal, abia cand lipseste aflam ca nu se poate trai numai cu azot. Fara o ocupatie asiatica de minimum zece ani, Europa nu va sti niciodata ce este libertatea sa, cum e cand devii sclav, detinut sau simplu aplaudator infricosat. Regret acum ca Occidentul nu a dat ocazie partidelor comuniste sa preia puterea: azi am fi avut la Milano, Sorbona, Madrid, mii de gorbaciovi – iar drepturile omului s-ar fi cantat pe strazi, in stadioane si catedrale.“.
Titlul si semnificatiile romanului „Adio, Europa!“ sunt, acum, mai usor descifrabile. Ion D. Sirbu, identificat cu poporul lui, are sentimentul puternic, staruitor ca Romania a fost abandonata si ca, deci, conationalilor sai nu le ramane altceva decat sa se resemneze, cu traditionalul fatalism autohton. Traditiile insele au fost pervertite, la fel elementele de vocabular si cele de „sintaxa“ axiologica. Pe fundalul dezastrului general, prezentat oficial ca o suita neintrerupta de succese si impliniri „marete“, singura speranta a populatiei consta in „freaticul nostru razboi“, intr-o rezistenta pasiva, &a341; la Gandhi, in asteptarea imploziei regimului.
S-ar putea trage de aici concluzia ca diaristul a capatat prudente pe care fostul combatant pe atatea fronturi nu le incerca. Nimic mai neadevarat. Curajul lui Ion D. Sirbu se infatiseaza in toate splendoarea lui tragica in aceste pagini de jurnal si corespondenta, puse parca sub deviza „Am trait periculos, scriu periculos“. Cercul politic-civic se intersecteaza cu cel literar-artistic, rezultatul fiind o literatura a adevarului, legitimata prin scriitura, dar mai ales prin continuturile si sensul ei documentar. Se poate vedea, dintr-o analiza aplicata pe teatrul si proza lui Ion D. Sirbu, ca formula artistica a scriitorului aceasta este: accent pus pe fond, pe temele si problemele grave abordate si exploatate discursiv, pledoarie umanista subiacenta sau explicita, preferinta marcata pentru valorile tari, justificate si evidentiate ca atare.
Stilul, care poate fi la Sirbu de o plasticitate remarcabila (v. unele proze din volumul „Soarecele B si alte povestiri“, precum si intregul roman „Adio, Europa!“), se subsumeaza acestei conceptii auctoriale ce respinge, programatic, calofilia, abuzul metaforic, simbolistica prea incarcata, experimentele onirice sau textualiste, intr-un cuvant literatura frumoasa si atat. Pentru fiul minerului Ion Sarbu si discipolul profesorului Lucian Blaga, textul inseamna nu-numai-literatura. El este si „parte integranta din constiinta spirituala a poporului care ne-a imprumutat limba si in numele caruia scriem si publicam“. Afirmarea acestei legaturi cu romanitatea (pe care cosmopolitul, „internationalistul“ Sirbu o strange si o intareste tot mai mult, cu trecerea anilor) e insotita, in chip firesc, de refuzul net al literaturii „flotante“ si al scriitorilor autisti, cufundati in propriile experimente livresti si deci incapabili sa mai simta pulsul accelerat al dramei nationale. Nici sincronist, nici protocronist, el pledeaza pentru scrisul curat si demn, abordand frontal temele grave ale actualitatii si lipsindu-se de excesive subtilitati parabolice si paralogice. De remarcat evolutia interioara a scriitorului, de la gratuitatea estetica a prozelor de tinerete („Compartiment“, „Pacatul fratelui Vasile“, „Enuresis nocturna“) la miza majora pusa in paginile de mai tarziu, acelea scrise dupa iesirea din inchisoare. Echivocul ludic si satiric, calamburul cautat si ironia acida, verbul facut sa provoace si sa intretina rasul devin, treptat, subansamble ale unei depline gravitati scriitoricesti.
Jurnalul si scrisorile compuse de Ion D. Sirbu indica in mai multe randuri resorturile acestei atitudini in fata vietii si a literaturii, cu o filosofie specifica a creatiei artistice. Scriitorul intra, de buna voie, intr-o categorie destul de slab reprezentata in mediul cultural autohton: aceea a autorilor de curaj ce isi sacrifica oportunitatile de cariera pentru apararea unor principii etice. Teatrul (unde scrierea unui text este urmata de reprezentarea acestuia pe scena) e singurul domeniu in care Sirbu consimte la unele concesii – proza de maturitate si scrierile confesive situandu-se, dimpotriva, la un pol al verticalitatii inflexibile.
Problemele cu adevarat importante i se par acelea legate de soarta natiunii comunizate cu forta, de povara ei istorica; si ele sunt „filtrate si imbibate in sugativa politica a scrierilor mele literare“. Arta lui Ion D. Sirbu intra adanc in timpul istoric, politic si social, reflectandu-l dinlauntru si imaginand solutii de vindecare. Rasul liber al lui Candid din „Adio, Europa!“ in fata afisului in care vigilenta ideologica l-a schimbat pe Karl May cu Karl Marx este, in planul fictiunii, nu doar punctul de pornire al intrigii, ci si un prim simptom de sanatate mentala si morala. In spatiul non-literar al jurnalului si corespondentei – e un fel de a spune, caci resursele expresive ale lui Sirbu fac literatura si din aceste pagini –, rasul catartic lasa loc geamatului de disperare si protestului strigat, iar si iar, in caietele de noapte ale diaristului.