Patrimoniul nostru unde e?
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
...ultima ploaie baltea pe dalele bisericii. Apa patrunsese consistent prin acoperisul ramas pe alocuri fara iigle. Cerul devenit intre timp cenusiu, prin sparturi parea ca apasa bazilica, iar o panza neagra acoperea oarecum funerar o fereastra inalta si ingusta.
Articolul acesta a fost provocat de o discuiie prilejuita, la randul ei, de peregrinarile mele de vara. In timp ce-i povesteam unei prietene, sociolog ca formatie, despre dezamagirile mele vizavi de felul in care arata centrele istorice ale oraselor romanesti, aceasta mi-a minimalizat „obsesiile culturaliste“ afirmand, cu o anumita agresivitate, ca sunt orbita, la fel ca toii istoricii, de ideea conservarii trecutului, ftind, tocmai de aceea, refractara la dinamica oraselor, victima a cultului artefactelor. A trebuit sa-i explic prietenei, poate cam didactic, ca trecutul aici ca si aiurea inseamna identitate, ca pastrarea si promovarea patrimoniului arhitectural reflecta funciionalitatea consitiniei identitare, ca emblemele arhitecturale sunt poate cele mai vizibile expresii ale identitatii culturale, in conditiile in care urbanitatea romaneasca a fost si este deficitara. Se parea ca reeditam pentru a nu stiu cata oara „cearta“ filosofilor cu istoricii (dupa o alta faza a reformei invaiamantului superior din epoca ceausista, invaiamantul istoric „s-a unit“ cu cel filosofic constituind un hibrid detestat, in egala masura, de filosofii si istoricii „in devenire“; personal, am agreat aceasta sinteza care, impotriva tuturor ideologizarilor aferente, oferea osatura pentru perspectivele interdisciplinare; „filosofii“ – pe atunci, sociologia ftind neagreata de regimul comunist, se studia trunchiat in cadrul planului de invaiamant al seciiei filosofie – acuzau istoricismul, reduciionismele abordarii istorice, iar „istoricii“ minimalizau demersul antropologic). Din nou, cineva nu inielege faptul ca eu nu dispreiuiesc aplicatiile globalizante ale placerii – cluburile, reclame luminoase de pe bulevarde, pub-urile – care sunt expresiile „populare“ ale culturii consumationiste, ci afirm un adevar aproape universal – un oras, indeosebi o capitala este, inevitabil, o emblema identitara prin valorile patrimoniale, prin faptele de civilitate implicate (capitalele au fost/sunt centre politico-administrative si economice, spatii rezidentiale care provoaca si la inovatie arhitecturala, culturala).
Bucurestiul pierderilor
Patrimoniul arhitectural inseamna specificitate, dar si manifestare a interferentelor de civilizatie. Or, in cazul Bucurestiului, ignorarea, abandonarea si distrugerea edificiilor care reprezentau si degajau farmecul orasului interbelic, dar si promovarea turistica a unor „excentricitati istorice“ precum Palatul Poporului risca sa reduca si sa perverteasca identitatea culturala a orasului. Daca natiunile cu o „istorie scurta“ (adica inceputa in premodernitate) preiuiesc si conserva orice urma a trecutului istoric inca din secolul XIX, in Romania se sacrifica constructiile care fac palpabile istoria si trecutul cultural, se distrug sau se lasa in paragina cladiri care altadata aveau destinatii publice sau funciionalitati private pentru a justifica ulterioare demolari si afaceri imobiliare de multe, foarte multe zerouri. O vizita recenta in Bucuresti m-a contaminat cu o tristeie ireversibila. Starea unor seciiuni stradale, a unor case si cladiri cu valoare patrimoniala si/sau afectiva din Calea Griviiei, Piata Matache, Buzesti, de pe Bulevardul Elisabeta, Strada Luterana, Lipscani m-a afectat profund. Edificii si case de la sfarsitul secolului XIX si inceputul celui urmator sunt – multe au fost retrocedate sau se afla inca in litigiu – abandonate si se degradeaza sub ochii bucurestenilor si ai putinilor turisti, in special straini, carora capitala Romaniei, redusa ca traseu turistic la Casa Poporului, Cismigiu, Calea Victoriei si „cluburi-pub-uri“, nu le spune mare lucru. Situatii similare se intampla si in alte orase ale Romaniei, spatii in care politica ceausista de „sistematizare“ a lasat urme si in mentalitatile romanilor, care, lipstii parca de sentimentul istoricitatii, continua „opera“ ceausista de stergere a dovezilor trecutului istoric, dovezi care pot vorbi despre prosperitatea vremurilor antecomuniste. Acum, comportamentele edilitare nu au ca resort obsesia egalitarismului sau ideologiile „anului zero“ specifice liderilor comunisti cu apetituri politice faraonice, ci cursa pentru imbogatirea rapida prin valorificarea terenurilor pe care se afla majoritatea constructiilor cu valoare patrimoniala si/sau afectiva. Daca orase precum Bacaul, dar si vechile targuri moldovenesti, Caracalul si orasele dunarene, Fagarasul si-au pierdut „zestrea patrimoniala si locativa“ aflata in centrele istorice in timpul apocalipsei ceausiste a demolarilor, acum alte orase se confrunta cu fenomenul ruinarii sau „modernizarii“ acelei parii de urbanitate care confera identitate cultural-istorica. Ma refer concret la paraginirea arhitecturii Sezession din Timisoara, Lugoj, dar si la fenomenul de „reabilitare“ abuziva a unor case vechi si frumoase, realizari ale eclectismului arhitectural al epocii din care provin, case care acum sunt zugravite in culori industriale si sunt asezonate cu termopane. Este si cazul unor case din vechiul cartier sasesc al Sibiului (vezi Strada Goethe), al Palatului Teleky Korda din Cluj etc. Orasele noastre, daca vor suporta evolutii ale unor astfel de atitudini vizavi de patrimoniu, vor fi in curand doar niste orase-conserva.
Conventiile culturale (vezi inca „Resursa ta de Drept: Conveniie pentru protectia patrimoniului arhitectural al Europei“ – Granada, 3 octombrie 1985) considera ca expresia patrimoniului arhitectural cuprinde „orice realizari deosebit de remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic, sitiniific, social sau tehnic, inclusiv instalatiile sau elementele decorative care fac parte integranta din aceste realizari, ansamblurile arhitecturale (grupari omogene de constructii urbane sau rurale remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic, sitiniific, social sau tehnic si indeajuns de coerente pentru a face obiectul unei delimitari topografice), siturile (opere combinate ale omului si ale naturii, partial construite si care constituie spatii indeajuns de caracteristice si omogene pentru a face obiectul unei delimitari topografice, remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic, sitiniific, social sau tehnic)“. O astfel de evaluare oficiala poate pune in dificultate administratiile. Oricum, acestea ar fi in dificultate daca ar afla si ca in Bucuresti a fost identificata o serie de constructii care au fost inscrise in lista monumentelor istorice, publicata in „Monitorul Oficial“ in anul 2004 si care este in vigoare si in prezent. Sunt astfel identificate 2069 de cladiri si ansambluri „protejate“, 112 monumente de for public, 235 de monumente funerare (cruci, pisanii), la care se adauga 210 situri arheologice din zona Bucurestilor. Poate pentru ca proiectele ce vizeaza refacerea unei parii din centrul istoric al Bucurestiului sa fie aplicate si sa nu ramana doar proiectii himerice precum alte planuri de restaurare din debutul statului roman modern, este nevoie de ceva mai mult decat de bune intentii, este poate nevoie de o politica interveniionista. Cine sa ia in seama insa aceste inventarieri si generozitati, cand afacerile imobiliare prospera, ftind actualmente sursa cea mai sigura si semilicita de imbogatire rapida?
O vizita la manastire
Daca Bucurestiul imi pare, din perspectiva abordata, o cauza pierduta (vezi fie si numai ruinarea edificiului de pe Griviiei, nr. 80, locatie care adapostea cinematograful „Feroviarul“, harababura de pe Lipscani, ruinarea a sute de case care degajau farmecul atat de cliseizatului „mic Paris“) sanse de reabilitare autentica ar avea emblemele arhitecturale ale istoricitatii transilvane. Zilele trecute am insoiit un grup de calugariie greco-catolice interesate sa cunoasca urmele trecutului istoric al identitatii sasesti. In scurtul interval de timp destinat excursiei (o zi) am vizitat abatia cisterciana de la Caria si biserica fortificata de la Cisnadioara. Desi se afla in centrul comunei Caria, abatia elibereaza – prin biserica (azi evanghelica), vechiul turn, ruinele vechiului complex monastic si casa parohiala – o magie inexplicabila, poate chiar un fragil sentiment al eternitatii (fosta manastire cisterciana din Tara Fagarasului a fost fondata in anii 1198 si 1205-1206 de regele Andrei al II-lea al Ungariei, ftind desftiniata la 27 februarie 1474 de regele Matei Corvin). Preotul luteran Michael Reger, un urias plin de umor, s-a instituit in cel mai avizat ghid, valorificand detalii din ansamblul arhitectonic (precum povestea cuielor facute din lemn acum trei sute de ani, cuie care sustin altarul realizat undeva la inceputul secolului XVIII), naratiunea sa imbinand citatele veterotestamentare cu elemente de microistorie si cu date despre istoria foarte recenta a deplasarilor ministrilor postcomunisti ai culturii, care s-au pronuniat exclusiv in maniera discursiva asupra proximitatii unor tehnici de conservare a ruinelor complexului arhitectural. Desigur, au fost doar promisiuni, asa ca preotul, volubil si ironic, mai spera doar ca intemperiile sa ocoleasca ruinele abatiei si sponsorii ocazionali si ca tradtiionala cutie a milelor sa furnizeze banii necesari repararii acoperisului, caci ploile ultimului an au penetrat constructia, apa infiltrandu-se pana la cheia de bolta, pana la chipul Fecioarei Maria, Imparateasa Cerului. Tristeiea provocata de reconfirmarea informatiilor despre indiferenta autoritatilor vizavi de conservarea unuia dintre cele mai vechi edificii religioase crestine din Europa, expresie a inceputurilor arhitecturii gotice, a fost stearsa insa de cerul de un albastru smaliuit, de ogivele nealterate care impun dintre ruinele complexului monastic aflat in apropierea bisericii. Intrarea in incinta abatiei care presupune nava si sanctuarul te poate ispiti la exercitii de imaginatie (portalul gotic este prefaiat de o alee lunga care pare ca se ingusteaza ca apoi sa se largeasca brusc; cand poarta este deschisa lumina pare ca iradiaza dinspre biserica). Sa fie responsabila de acest joc al imaginatiei doar lumina densa si aurie a toamnei sau este vorba de efectul aleii flancate de cratiele aurii si ele, de brazii pitici in ale caror plase de paianjen se mai pastreaza captivi cativa stropi din roua diminetii? Curtea parohiala te impresioneaza si ea prin verdeaia crescuta ordonat, prin izvorul care strabate curtea dupa ce trece printr-o moara miniaturala, prin carele arhaice randuite acum doar pentru valoarea lor estetica, si care sunt incarcate cu ghivece de muscate, dalii, margarete si „papucul doamnei“, flori care ocrotesc somnul pisicilor. O parte din tine, cea insetata de odihna, ramane la abatia din Caria.
Daca vizita la manastire m-a facut sa cred ca si in viitor, un „geniu“ bun va proteja, asa cum a facut-o si pana acum, frumuseiea inegalabila a locului, urmatorul obiectiv turistic, pe care de fapt il revedeam, mi-a creat doar disconfort psihic. Cetatea iaraneasca cu bazilica de pe dealul Sf. Mihail din Cisnadioara (satul se afla la 2 km de centrul administrativ, orasul Cisnadie) este unul dintre cele mai reprezentative monumente ale stilului romanic din Transilvania. Biserica este atestata documentar la 1223, cand Magister Goulinus o doneaza manastirii cisterciene de la Caria, cea despre care am vorbit. Bine conservata, biserica fortificata se compune din nava centrala, doua nave laterale, cor, turn masiv deasupra corului, absida centrala si doua abside laterale (acum cel mai impresionant prin conservare si frumuseie ramane doar portalul romanic de pe faiada de vest a bisericii; constructia va fi fortificata dupa atacul turcesc din 1493 prin suprainaliarea si dotarea cu metereze a turnului central, suprainaliarea absidei, construirea deasupra portalurilor laterale a doua bastioane noi, prin realizarea a trei centuri de ziduri prevazute cu turnuri si bastioane, coridoare de aparare si reiea de apa). Stiam din vizitele facute in anii anteriori ca cetaiuia este un loc placut, ca ofera o panorama frumoasa, ftind o locatie oarecum „de atmosfera“, valorificata in spectacolele din cadrul Festivalului International de Teatru de la Sibiu; din media stiam ca ea a devenit si spatiu de desfasurare pentru unele manifestari din programul „Sibiu, capitala culturala europeana 2007“. Ma asteptam ca monumentul sa fi suportat fie si doar o „primenire“ superficiala; cand colo, spre stupoarea mea si a grupului de vizitatori (calugariiele mai inainte meniionate, dar si cei cativa turisti germani solitari), am constatat ca ultima ploaie baltea pe dalele bisericii. Apa patrunsese consistent prin acoperisul ramas pe alocuri fara iigle. Cerul devenit intre timp cenusiu, prin sparturi parea ca apasa bazilica, iar o panza neagra acoperea oarecum funerar o fereastra inalta si ingusta. Doar pomenitul portal romanic entuziasma vizitatorii care grabtii se fotografiau, ca mai apoi si mai grabtii sa coboare spre sat. Parca acum intrarea inspre multele trepte care te duc spre bazilica era si mai urata, exasperant de urata! Oare cine este responsabil? Cine si cum administreaza veniturile obtinute din biletele vandute la intrare, din inchirierea spatiului?
O sperania?
Bistrtia istorica pare ca promite un alt viitor imediat, desi ramane patriarhala si localnicii par putini si preocupati de rutine. Am vizitat orasul in plina vara, intr-o sambata, in anotimpul nuniilor; acestea dominau, cu roiuri colorate de nuntasi care se fotografiau in faia uriasei biserici evanghelice aflate in restaurare (nu o sa scriu insa despre caracteristicile ei istorice, despre particularitatile arhitecturale ale centrului istoric sau despre cat este de greu sa gasesti un loc in care sa mananci ieftin). Am fost surprinsa placut de frumuseiea orasului vechi pe care nu-l revazusem din copilarie, de multitudinea de coridoare (localnicii le spun „tuneluri“) care constituie reieaua de comunicare a acestuia, de maniera in care unele firme (indeosebi banci) au restaurat edificiile vechi de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului urmator sau frescele care impodobeau coridoarele de acces ale caselor. In acelasi timp, cu aceeasi des invocata tristeie, am constatat ca alte case istorice erau locuite de chiriasi distructivi, de regula rromi saraci. Coridoarele, desi au stalpi noi de sustinere, se deterioreaza, ici-colo supravieiuind cateva fragmente de fresca. Este si cazul unei impunatoare locuinie, care a apartinut, dupa insemnele de breasla, unui macelar bogat; acum, casa este doar o ruina pestilentiala. Se pare, insa, ca, in cazul Bistriiei, Consiliul Local are un pachet de masuri care prevad reabilitarea, conservarea si transformarea centrului istoric intr-un spatiu cultural cu miza turistica. Astfel, s-a hotarat ca „tamplaria din lemn va lua locul geamurilor si usilor din aluminiu sau termopan cu care sunt dotate cladirile din centrul istoric al municipiului Bistrtia pentru ca perimetrul sa semene cat mai mult cu un burg sasesc de la inceputul secolului; accesul auto in zona pietonala „Liviu Rebreanu“ va fi permis numai pentru riverani, masinile de interveniie, de intretinere, a furnizorilor de utilitati si masinile de aprovizionare ale ageniilor economici din perimetrul respectiv; in centrul istoric nu se vor mai accepta activitati de produciie si de comeri en-gros, iar unitatile de alimentatie publica nu vor putea prepara alimentele in zona teraselor stradale; administratia locala va stabili zonele din spatiul public al pietonalului, locatiile care vor fi amenajate ca spatii comerciale, modul de amenajare a teraselor, modelul panourilor, al corpurilor de reclama, precum si al mobilierului urban, respectiv mese, scaune, parasolare, copertine, jardiniere, cosuri de gunoi; in zona se va permite, insa, comeriul stradal sezonier de alimentatie publica, vanzarea produselor de artizanat pentru anumite evenimente tradtiionale; pentru punerea in valoare a specificului istoric si etnocultural al Bistriiei, comerciantii care desfasoara astfel de activitati vor fi imbracati intr-o costumatie adecvata, de recomandat, de epoca; mai mult, Primaria va realiza si amplasa, incepand cu vara anului 2007, pe cheltuiala proprie, la nivelul ferestrelor de la etajele imobilelor din zona, jardiniere cu flori, intretinerea lor revenind proprietarilor imobilelor
Poate ca Bistrtia ne va convinge ca se poate valorifica patrimoniul arhitectural, poate ca autoritati abilitate vor construi o politica globala de reabilitare a centrelor istorice din Romania, poate ca acestea vor fi convinse mai mult de miza turistica decat de cea identitara, poate „cumva-ceva“ se va schimba, poate...