Pamant si cer. La Vatican
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura media »
Autor: Cecilia Victor
La Vatican, pamantul e verde si boltit, cerul albastru face istorie, mortii eternizeaza si creeaza, iar vtii se roaga si viziteaza. Bazilica San Pietro rasuna de pasi circulari. Pieta plange mut pe Crist care, in extazul mortii, ne rosteste numele in gand. In sir, unul cate unul. In cor, rostim dupa Papa cuvinte sau mai degraba ecouri ce ating sferic inima celor de langa noi si a celor de acasa, incalzindu-i. Sfantul Petru tii ingaduie sa-i cazi obosit la picioare, esti acasa. Ceasul vietii si al mortii bate randuit, timpul te protejeaza. Esti la fel de batran precum crestinismul si la fel de tanar precum ultimul beatificat. Spatiile si timpurile se unesc: pinacoteci, altare, palate, gradini, capele, etrusc, asirian, roman, gregorian, renasteri. Asteptam sa intram in Capela artei. Neclintit, Michelangelo picteaza pentru noi fara schele Sixtina, care e o prelungire a braielor si mintii lui; arta sa boltita, prilejul rugii noastre aplecate. Sirul ordonat de privitori in Sixtina si in stampele lui Rafael e nesfarsit, ca o scara a lui Iacob. Afara e o zi cu soare si e plin de sfinii deventii vizibili. Profetul Iona viseaza. Lumea pare salvata. Totusi, lumea de ce nu este ? intreaba cineva. Chiar a creat-o Dumnezeu? Prea multa arta la Vatican, prea multe liturghii? Cu rugi in stafeta, tele-rugi si lumina reciclabila putem fi oare mantutii?
Eliberati de pacat sau nu, arta ne scoate intrucatva din mlastina materiei, ca baronul Münchhausen pe sine. Arta e o salvare reflexa. Desi uneori, materia din arta te striga, la contemplarea artei religioase, materia, centaur invins, moare totusi cate putin in noi, eliberandu-ne. Imi staruie, de pilda, atat de viu in minte acel glob terestru, auriu, fracturat pe alocuri, rotativ, cu o alta sfera in interior, obiect de arta moderna expus intr-o curte interioara a clasicului muzeu Vatican, vad soarele stralucind in el si iarba din jurul sau, umeda, proaspata si imbietoare – reflexii ale cerului. In incercarea de a comunica lumii un mesaj, artistul modeleaza materie, dar depinde de tine, privitor, ce primesti, mesajul sau umbra instrumentului folosit, depinde de cat de puternic e atasat el insusi de o lume sau alta, de o stare sau alta si de voinia si intentia noastra nemarturisita. E o lume de interval, necesar. Relatia dintre arta si credinia este aceea dintre ucenic si maestru – ucenicul stie limbajul maestrului, e inspirat de el si uneori reuseste sa-l imite. Ca niste pesti in marea crediniei, creatorii de arta religioasa isi conciliaza semenii cu marele Creator, ca mediatori. Astfel, la Vatican, in inima artei religioase si a religiei, poii afla chiar credinia, nu doar imaginea ei, dar numai daca esti pregatit sa fii sincer cu tine insuii, in general daca esti bun cu ceilalii, si de fapt daca rezonezi cu dorinia de-a ajuta, suficient de puternic pentru a nu te lasa prada placerilor sau patimilor si nici miniit de jocurile ideilor de masa.
Daca Dumnezeu e permanent in inima noastra, nu mai avem nevoie sa rezonam pe marginea subiectului. De ce sa-i combatem cauzalitatea, daca el e in inima noastra? Dar de ce, bunaoara, sa fie el cauza primordiala ori ipoteza de lucru, si nu scopul ultim? In primul caz, chiar si un argument dogmatic care-i afirma existenta tii poate merge direct la inima, ca o poezie careia nu ii analizezi ritmul, rima si imaginile verbale. O citesti pentru ca o iubesti. In al doilea, orice poate fi desfacut, judecat, chiar anulat daca te intereseaza mai mult instrumentele din care e alcatuit mesajul sau decat mesajul insusi. Tot cautam sa-l explicam, sa-l dovedim, dar el e de domeniul evidentei. Iar eliberarea vine din cerul interior, din penitenta in genunchi, cu capul drept si mainile impreunate, cu privirea statornica spre menirea ta, pe care incerci s-o descifrezi, secondata conciliabil de deziluzia timpului devorator.