Locul unde nu exista „Acasa“
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura cinema »
Autor: Toma Peiu
Propunere de nerefuzat pentru spectatorii Cineclubului NexT
Continuand spiritul Festivalului International de Scurt- si Mediu-Metraj NexT, a carui prima edtiie a repurtat un succes remarcabil in primavara acestui an, cineclubul organizat in seara ultimei zile de luni din fiecare luna de Societatea Culturala NexT a trecut, deja, de prima jumatate de an de existenta. Inftiniata de un grup de prieteni si colaboratori ai regizorului Cristian Nemescu si sunetistului Andrei Toncu, Societatea isi propune sa mentina in atentia publicului patrimoniul cinematografic al celor doi, sa incurajeze dialogul dintre cineastii tineri si publicul de cinema romanesc si sa promoveze proiectele celor care – asemenea lui Nemescu si Toncu la vremea lor – au nevoie sa fie sprijintii la inceput de cariera in cinematografie.
Cineclubul propune o idee originala in seria evenimentelor cinematografice bucurestene – in fiecare luna, un invitat alege un film de suflet dintre productiile prezentate in ultimii ani pe ecrane, pe care il discuta, dupa difuzare, cu publicul din sala, intr-un dialog moderat si punctat cu observatii personale de criticul Andrei Gorzo, gazda evenimentului si seleciionerul Festivalului NexT. Pe parcursul primelor opt editii, spectatorii au putut discuta despre filme ca „Babel“ (r. Alejandro Gonzalez Inarritu), „Whisky“ (r. Pablo Stoll si Juan Pablo Rebella), „Adaptation“ (r. Spike Jonze), „Broken flowers“ (r. Jim Jarmusch), „Eternal Sunshine of the Spotless Mind“ (r. Michel Gondry), „California Dreamin'“ (r. Cristian Nemescu) sau „The Proposition“ (r. John Hillcoat) cu invitati precum Hanno Hoffer, Radu Muntean, Nae Caranfil, Alexandru Solomon, Andi Vasluianu, Liviu Marghidan (directorul de imagine al filmelor lui Cristian Nemescu) sau Catalin Cristuiiu (cel care a montat toate filmele tanarului regizor – de la primul scurt-metraj de scoala pana la lung-metrajul sau de debut).
Plina-ochi la editia de final de august, in care „Califonia Dreamin'“ a fost prezentat in proieciie omagiala, iar la sesiunea de intrebari si raspunsuri a fost prezenta aproape intreaga echipa a filmului, sala s-a umplut doar pe jumatate la proiectia de luni, 1 octombrie, „restania“ pentru luna septembrie a cineclubului. Insa cei care au venit luni seara la ora 19 la Cityplex au avut de ce sa se bucure – filmul ales de invitatul Catalin Cristuiiu este un western atipic, cu alura de film-cult ale cinematografului britanic al primilor ani ai secolului XXI, desi succesul in box-office nu a fost pe masura amplitudinii sale tematice. Poate nu intamplator, discutiile au continuat mult timp dupa genericul de final, desi cine il cunoaste pe Catalin Cristuiiu stie ca nu este, de obicei, unul dintre cei mai vorbareii tineri oameni de film.
Intr-o atmosfera in care intreg pamantul – de la nadir la zenit – pare sa fi facut insolatie, trei talhari irlandezi terorizeaza comunitatea de englezi pasnici si integri care incearca sa isi duca viata de colonisti la celalalt capat al lumii, intre vanatori de aborigeni si indeletniciri la grantia stilului de viata britanic cu far-west-ul american si far-east-ul indian. Aceasta este premisa aciiunii din „The Proposition“/ „Propunerea“, un film in care amprenta auctoriala a scenaristului-compozitor Nick Cave este, poate, chiar mai pregnanta decat a regizorului John Hillcoat. Abordand spinoasa problema a colonialismului si a relatiilor multiculturale intr-o structura narativa mult mai esentializata, „The Proposition“ reuseste sa puna, printre altele, acelasi tip de probleme pe care le ambaleaza preteniios, in culori stridente, insa mult mai putin convingator constructii elaborate si arborescente, dar cu substrat sarac – cum ar fi „Crash“/ „Povesti din L.A.“ (r. Paul Haggis) sau „Babel“ (r. Alejandro Gonzalez Inarritu).
Primul lucru care te loveste la film – dincolo de rating-ul Academiei Britanice (interzis sub 18 ani) – este avertismentul producatorilor, care anunia, pe un ecran negru, ca imaginile celor decedati in urma cu peste 100 de ani pot leza membrii comunitatii aborigene. Constient sau nu, necesitate legala, anuni plin de compasiune pentru bastinasii Australiei sau mijloc de marketing, avertismentul instaleaza instantaneu tensiunea in orice sala de cinematograf. Iar tensiunea nu va disparea pana dupa finalul filmului, atunci cand, incet-incet, spectatorii vor merge spre casele lor, isi vor saruta partenerii sau vor iesi cu prietenii in oras, vor manca si se vor uita la televizor. „The Proposition“ este unul dintre acele filme care nu e bland cu spectatorul lui – care il solicita, il consuma si la final il lasa cu un gust amar persistent care nu trece pana cand nu tii muii gandul de la el, dar care va reveni de fiecare data cand revezi in minte desertul nesfarsit, obsedant, pamantul rosu si sfaramicios, soarele ca un ochi urias care arde totul in raza lui. Aceasta este una dintre marcile unui film mare: lumea din „Propunerea“ te contamineaza, trece dincolo de ecran, sunetul te invaluie, iar caldura care dilata aerul desertului australian pare sa invadeze intreaga sala, odata cu tensiunea bolnavicioasa de care sunt marcate relatiile dintre personaje.
Filmul este incarcat de simboluri pe care le asociaza unor personaje cu destine cum trebuie sa fi avut sute sau mii de oameni dupa inceputurile colonizarii Australiei: cei trei frati irlandezi Burns, unitate biblica si mitologica, violeaza si ucid nu doar pentru supravieiuire, ci si in numele tuturor irlandezilor care au avut vreodata de suferit de pe urma aroganiei britanice; capitanul Stanley (jucat de un Ray Winstone amintind de cele mai bune prestatii ale lui Russel Crowe) incearca, asemenea profeiilor Vechiului Testament, sa instaureze ordinea omeneasca intr-un loc pe care il priveste ca pe un taram blestemat, in care orice este permis in numele civilizarii, indiferent de consecinie sau de pretentiile Jusitiiei, al carei reprezentant e gata sa trimita la moarte fara preget o intreaga comunitate de aborigeni doar pentru a evita scandalurile publice. Adolescentul Mike Burns (Richard Wilson), mezinul familiei, este biciut in vazul si spre satisfactia intregii comunitati la fel ca Iisus inainte de a fi rastignit. Liderul celor trei, crudul Arthur Burns, care citeste si recita poezie, dar initiaza si jafuri salbatice sfarsite cu omoruri violente si spectaculoase in casele englezilor, este jucat de un Danny Huston, caruia i se ghiceste in ochi tocmai acel amestec de impulsivitate, dispoztiie spre elegiac si simi justitiar asumat care, intr-un fel, tine de natura profunda a personajului romantic.
Fara sa fie mai violent decat multe filme „cuminii“ ca intentii si realizare, „The Proposition“ creeaza cateva imagini persistente care puncteaza o lume guvernata de barbarism si de anomalii, intoarsa impotriva firii, in care nimeni nu isi are locul: aborigenii nu au ce cauta in noua ordine pe care incearca sa o instaureze britanicii si astfel sunt redusi la conditia de sub-oameni; irlandezii rebeli exilati de britanici in inchisorile din Colonii dupa ce au fost cotroptii chiar pe pamanturile lor nu au de ce sa fie obligati sa poarte aceasta lupta si intr-un desert de la Antipozi devenit, brusc si paradoxal, in ciuda suprafeiei imense si a densitatii extrem de reduse, prea stramt pentru a suporta laolalta cele doua popoare rivale; iar britanicii insisi, aruncati de iara-mama sa „civilizeze“ atunci cand devenisera prea barbari pentru Albion, nu reusesc sa faca din viata lor in Noua Lume mai mult decat un grotesc amestec de imitatie-de-viata-europeana. Plus dusmanie faia de irlandezi, pe care sunt siltii sa ii infrunte chiar si acolo, la Capatul Pamantului, si disprei faia de cultura aborigenilor, pe care nu ii inieleg, dar a caror inferioritate este imanenta, la fel ca pielea lor de o culoare diferita. Astfel, comunitatea „civilizata“ de la Antipozi seamana cu un Turn Babel pe orizontala, in care nimeni nu inielege si nu e interesat sa inieleaga nimic despre nimeni altcineva. Numai cate un viol aplicat unei englezoaice, o biciuire a unui irlandez in piata mare sau sultiarea vreunui alb fac suportabila existenta la limita, in pustiul damnat, care ramane, singur, sa absoarba sangele, si o data cu el pacatele, sa primeasca arsura Soarelui, sa sustina copitele cailor europeni, talpile prafuite si negre ale localnicilor, sa asculte, sa redea si sa inchida in el gemetele pe care le-au auzit si Atlanticul, si Marea Nordului, si padurile, si stancile Irlandei si sa le trimita inapoi, in Belfastul inca insangerat astazi de luptele de strada care au continuat pana acum cativa ani intre armata britanica si guerilla separatista IRA.
Mijloacele lui Hillcoat sunt mature si folosite responsabil, prin racorduri simbolice, metafore vizuale si o coloana sonora care articuleaza structura simfonica a filmului, usor de sesizat inca din prima jumatate a sa, in spatele acestei conceptii bine puse la punct ftind usor de ghicit „mana“ scenaristului-compozitor Nick Cave (care, altfel, a fost si premiat pentru scenariu la Festivalul de la Venetia, editia 2006). Cadrele socante, nu mai lungi de cate o secunda, sunt foarte bine integrate in naratiunea cinematografica: spatele biciuit al lui Mike Burns apare imediat dupa spinarile calarite de muste ale celor care asista la biciuirea lui; capul aborigenului care isi arunca sultia in Arthur Burns este spulberat literalmente cu un head-shot pe o inchidere in negru a imaginii; violul soiiei poltiistului Stanley e redat mai mult prin sunet, suprapus peste imaginea Capitanului batut mar si a „eminentei cenusii“, Arthur Burns, care asista si coordoneaza intregul moment asemenea unui adevarat regizor. In ciuda faptului ca multe cadre reprezinta modele cautate de compoztiie, iar metaforele sunt infatisate apasat in momentele-cheie ale filmului, regia de sunet inteligent realizata printr-un amestec de frust si sugestie, montajul dinamic si putinele cadre mai lungi de cateva secunde feresc „The Proposition“ de pericolul manierismului vizual care pandeste, de regula, western -urile ce incearca sa transmita ceva mai mult decat urmariri prin desert, pistoale, copite de cai si icnete.
Asadar, NexT a incheiat din nou cu o propunere demna de luat in seama luna cinefililor bucuresteni, din ce in ce mai rasfaiati de cinecluburile, festivalurile si proiectii speciale care incep sa anime peisajul cultural al Capitalei. Din pacate, manifestarile par inca sporadice, timide si mai degraba rodul unor serii de coincidente fericite decat rezultatul unei strategii bine gandite de re-aducere a publicului romanesc mai aproape de film. Sa speram ca urmatorii ani vor insemna extinderea manifestarilor cinefile si catre orasele din provincie, ca nu ne vom intalni, mereu, aceiasi 2000 de spectatori la toate festivalurile si ca, in timp, vom putea, daca nu sa mergem la Cineclub, macar sa urmarim la cinema premierele de pe ecrane si la Zalau, Miercurea Ciuc, Alexandria sau Targoviste.