Sari la conținut

Coca Cola vs. Pepsi

articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11
» cultura controversei » dosar
Autor: Alex. Cistelecan
1. Faptul ca la noi se discuta in ultimii ani din ce in ce mai des despre existenta unor grupuri/grupari culturale e de bine? E de rau? Existenta grupurilor constituie un lucru firesc intr-o cultura? Sau o fatalitate? Este ea un semn al democratizarii societatii romanesti? Sau al tribalizarii ei?



2. Cum caracterizati modul in care se manifesta concurenta dintre grupurile/gruparile culturale romanesti? Este vorba de o compeitiie fair-play sau doar de o succesiune de faulturi si lovituri sub centura? Adevaratele meciuri se joaca „la vedere“ sau in culise?



3. Care e factorul decisiv in coagularea grupurilor din cultura romana de azi?

a. afinitatile ideologice;

b. apartenenta profesionala (literatii cu literatii, filosofii cu filosofii s.a.m.d.);

c. afilierile instituiionale (ralierea in jurul unei reviste/edituri/universitati etc.);

d. interese economice;

e. relatiile personale (rudente, amictiie, antipatii comune);

f. „enteresul“ de moment.



4. Care considerati ca este cea mai rentabila strategie de autoafirmare in momentul de faia? Proclamarea afilierii la un grup cultural sau incercarea de a evita orice inregimentare?



5. Care vi se par cele mai reprezentative grupuri culturale romanesti ale momentului? Dar cele mai nocive?



6. Considerand independenta dv. de gandire ca de la sine inieleasa, care ar fi, totusi, grupul cultural cu care aveii cele mai multe afinitati? Si care ar fi temeiurile unei asemenea convergente?


1. Existenta unor grupari culturale intr-o democratie este o fatalitate, deci ceva firesc. O societate democratica nu poate fi decat scindata – si nu vad de ce lucrurile n-ar sta la fel si in cultura. Prin urmare, fenomenul grupurilor culturale e, fara doar si poate, un semn al democratizarii societatii romanesti. Cei care nu vad in asta decat o „tribalizare“ sunt fie adeptii unei viziuni fascistoide a societatii organice, indivizibile – vezi discursul recent al presedintelui Basescu din Piata Universitatii („sa nu mai impariim romanii in buni sau rai; toii romanii sunt buni“: de unde rezulta ca singurele elemente nocive sunt strainii) –, fie simpatizantii curentului post-modernist al lui „anything goes“, pentru care existenta unor grupuri coagulate ideologic (si nu vad alt principiu legitim de coagulare a acestor grupuri) nu poate fi decat o revenire nefericita la o epoca demult apusa. La nivel politic, cele doua variante nici nu sunt atat de indepartate pe cat credem – sa nu uitam ca Mussolini se declara adept convins al relativismului.

Cat priveste faptul ca „se discuta in ultimii ani din ce in ce mai des despre existenta unor grupuri/grupari culturale“, as spune ca e, in acelasi timp, ceva explicabil si, totusi, ceva excesiv. Explicabil, in masura in care noua configuratie politica a Vestului si a Estului obliga intelectualii sa-si regandeasca si sa-si relegitimeze raportul cu puterea si cu masele; excesiv, in masura in care are loc, cel putin la noi, o adevarata inflatie a studiilor privind gruparile culturale, mediul academic, sarcina intelectualului public etc (inflatie, desigur, in raport cu ansamblul lucrarilor teoretice; caci, in absolut, numarul acestor studii despre „intelectuali si putere“ e unul destul de mic). As spune ca ultimul aspect deriva, de fapt, din primul: tocmai pentru ca nu reusesc sa relegitimeze raportul intelectualului cu puterea si cu masele, cercetarile privind gruparile culturale par a tine mai mult de o ateniie obsesiva si narcisista a intelectualului pentru el insusi.

2. Daca suntem de acord cu Sorin Adam Matei ca jocul „pieiei libere“ este singurul criteriu de evaluare a prestatiei gruparilor culturale, atunci nimeni nu poate fi acuzat de lipsa de fair-play: chiar si odiosul grup al „boierilor mintii“ nu face, din aceasta perspectiva, decat sa speculeze in propriul sau interes principiile de funciionare ale pieiei libere. Iar daca abandonam si orice relevania a angajamentului ideologic – asa cum face acelasi Sorin Adam Matei – atunci chiar nu vad ce li s-ar putea reprosa membrilor acestui grup cultural: insasi orientarea lor neo-conservatoare poate fi vazuta ca un simplu brand prin care incearca sa fie prezenii pe piata, un simplu concept publicitar destinat sporirii vanzarilor. Si din moment ce vand – si vand – inseamna ca au dreptate. Aceasta e singura concluzie care poate decurge din adoptarea acestui unic criteriu. In fond, monopolurile sunt un produs firesc si spontan al pieiei libere.

Daca, in schimb, consideram ca intelectualul public mai are si alte sarcini – cum ar fi reprezentarea maselor sau critica radicala a puterii – atunci, fireste, principiile de coagulare si funciionare a grupurilor culturale de la noi sunt injuste si nedemocratice. Problema e ca, pentru a putea frecventa aceasta interpretare, trebuie mai intai sa te situezi pe un teren ideologico-politic de stanga, si nu pe unul sociologico-neutru al post-ideologiilor.

Pana aici am vorbit doar despre funciionarea interna a grupurilor culturale. Cat priveste raporturile dintre aceste grupuri si intrebarea daca exista o concurenta fair sau unfair intre ele, raspunsul meu e ca, practic, nu exista nici un fel de concurenta veritabila, adica una care sa puna explicit in chestiune ideologia adversarilor sau gradul in care ei si-o asuma. Exista o aparenta de concurenta, o aparenta de diversitate a viziunilor, care nu are decat un rol de marketing. O opoztiie, vida, artificiala si inconsistenta in fond, prin care „combatantii“ nu obtin decat avantaje la nivel de capital simbolic si economic – pe scurt, un fel de Coca Cola vs. Pepsi. Pentru a putea produce iluzia de piata culturala libera, uniformitatea continutului are nevoie de aparenta unei diversitati formale. La acest nivel, hegemonia si disidenta nu numai ca nu se opun, ci se sustin reciproc. Nu cred ca mai trebuie sa spun cine sunt, in cultura romana, campionii acestei strategii de falsa disidenta.

3. Firesc ar fi ca primul factor – afinitatile ideologice – sa se reflecte in al treilea – afilierea instituiionala. Din pacate, la noi nu exista prea multe reviste sau edituri fondate pe aceste criterii. Dar nici nu m-as grabi sa afirm ca, in cultura romana, ultimii trei factori sunt singurii care produc efecte. Chiar si atunci cand se coaguleaza pe baza unor interese economice sau pe baza unor relatii personale, grupurile culturale genereaza spontan o ideologie auto-legitimanta. Ar fi absurd ca „boierii mintii“, de pilda, sa admita ca singurul lucru care-i tine laolalta e apropierea de putere – ar fi suspect de adevarat, prea evident ca sa mai fie adevarat. De aceea, aceasta realitate trebuie intotdeauna acoperita cu un val de ideologie care ofera proteciie si intemeiere, dar sporeste, in acelasi timp, vulnerabilitatea grupului, caci poate fi oricand o tinta a criticilor privind coerenta grupului cu sine sau gradul de asumare a propriei ideologii. Prin urmare, as fi tentat sa dau un premiu de onestitate „boierilor mintii“: cel putin ei sunt anti-democrati, anti-moderni si reaciionari pe faia. Prestatia lor cel putin se insoieste intotdeauna cu o orientare ideologica asumata deschis (chiar daca la un nivel de diletanii), spre deosebire de poztiionarea pretins neutra si liberala (citeste: simple relatii personale) a „adversarilor“ lor.

4. Nu stiu – daca as fi stiut, probabil ca nu mi-ar fi taiat apa calda.

5. Cred ca am raspuns mai sus la intrebare.

6. Grupul coagulat in jurul revistei si editurii IDEA. Tot din motivele de mai sus.