Pe tabla de sah
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura controversei » dosar
Autor: Daniel Cristea-Enache
1. Faptul ca la noi se discuta in ultimii ani din ce in ce mai des despre existenta unor grupuri/grupari culturale e de bine? E de rau? Existenta grupurilor constituie un lucru firesc intr-o cultura? Sau o fatalitate? Este ea un semn al democratizarii societatii romanesti? Sau al tribalizarii ei?
2. Cum caracterizati modul in care se manifesta concurenta dintre grupurile/gruparile culturale romanesti? Este vorba de o compeitiie fair-play sau doar de o succesiune de faulturi si lovituri sub centura? Adevaratele meciuri se joaca „la vedere“ sau in culise?
3. Care e factorul decisiv in coagularea grupurilor din cultura romana de azi?
a. afinitatile ideologice;
b. apartenenta profesionala (literatii cu literatii, filosofii cu filosofii s.a.m.d.);
c. afilierile instituiionale (ralierea in jurul unei reviste/edituri/universitati etc.);
d. interese economice;
e. relatiile personale (rudente, amictiie, antipatii comune);
f. „enteresul“ de moment.
4. Care considerati ca este cea mai rentabila strategie de autoafirmare in momentul de faia? Proclamarea afilierii la un grup cultural sau incercarea de a evita orice inregimentare?
5. Care vi se par cele mai reprezentative grupuri culturale romanesti ale momentului? Dar cele mai nocive?
6. Considerand independenta dv. de gandire ca de la sine inieleasa, care ar fi, totusi, grupul cultural cu care aveii cele mai multe afinitati? Si care ar fi temeiurile unei asemenea convergente?
As porni de la presupozitia cu care incepeii intrebarea numarul 6: „considerand independenta dv. de gandire ca de la sine inieleasa“. Cred ca ea reprezinta cheia – chiar daca nu si motorul – discuiiei. In conditiile mentinerii acestei independente, teoria grupurilor cade sau, baremi, se dilueaza. Ftindca rezulta ca aceste structuri de coagulare nu sunt atat de puternice incat sa impuna unui intelectual valori si adevaruri de grup.
Exista insa adevaruri de grup? Exista, fara indoiala, dar ele sunt partiale, decupand din realitate, din ideologie si din arta ceea ce poate exprima si confirma perspectiva grupului. Din partea unei grupari sudate de intelectuali comunisti e greu sa vezi o exegeza obiectiva pe marginea operei lui Mircea Eliade, de pilda; dupa cum, simetric, din partea unui grup de intelectuali anticomunisti nu te poii astepta la vreo recunoastere a meritelor lui Eugen Barbu. Paginile de proza ale lui Eliade, ca si romanele lui Barbu, se rasfrang in oglinzi deformante, rezultatul ftind de o trista previzibilitate. Unul apare ca „legionarul de Eliade“, celalalt ca „plagiatorul de Barbu“. Tocmai am citit, in „Idei in dialog“, o „analiza“ a lui S. Damian pe marginea unui roman exceptional al lui Constantin Toiu, „Caderea in lume“. Cine vrea sa-si faca o idee despre ceea ce inseamna reduciionism, sectarism, ochelari de cal ideologici, sa citeasca acest text. Avem in el absolut toate simptomele.
E bine, cred, sa existe grupuri si grupari culturale, ftindca aparitia lor structureaza piata ideilor. Daca privim in urma noastra, vedem ca exact aceeasi situatie era si in perioada interbelica. Nu-l putem inielege pe Lovinescu, dupa cum nu-l putem inielege pe Iorga, daca facem abstraciie de poztiionarea fiecaruia pe tabla de sah a epocii. Unul este sincronist, occidentalizant si militeaza pentru autonomia esteticului, celalalt e tradtiionalist, autohtonist si combate coruperea moravurilor de catre literatura „pornografica“. Dreapta lui Lovinescu este liberala, a lui Iorga e conservatoare. Fiecare dintre acesti doi straluctii intelectuali e nu doar parte a unui grup. Este chiar centrul grupului. Problema e insa in ce masura reusesc ei (daca reusesc) sa iasa din conturul de creta, respirand firesc si un aer mai putin familiar. Lovinescu a reusit, in timp ce Iorga – nu. Cand teoreticianul romanului obiectiv-citadin recunoaste in „Ion“ al lui Rebreanu o mare carte, el isi sacrifica teoria in favoarea diagnosticului lucid. Si o sacrifica de doua ori. Caci, la ce buna o teorie de critic literar infirmata tocmai prin valoarea estetica a unor opere?
Existenta grupurilor culturale este un fapt, care ne poate ajuta in decodarea disputelor si tensiunilor intelectuale ale unei epoci. Recunoscandu-le, urmarindu-le, eu imi doresc, totodata, sa vad si acest tip de exceptii de la regula, care fac sa respire grila ideologica, deschizand-o catre ceea ce, uzual, ii scapa. In „grupul“ meu se afla asadar si E. Lovinescu, si N. Iorga, si Mircea Eliade, si Eugen Barbu, si Radu Cosasu, si Dan C. Mihailescu, si Eugen Simion, si H.-R. Patapievici, si Vasile Ernu, si Mircea Platon. Nu ma intereseaza conflictele dintre ei si nu-mi pasa daca, ignorandu-le, voi fi taxat drept impaciuitorist, diplomat, strateg al centrului. Ma preocupa relevania intelectuala si valoarea estetica a cariilor; si le recunosc chiar daca unii autori au scris despre mine lucruri oribile (vezi Marin Mincu ori Cezar Paul-Badescu).
De la aparitia „Observatorului cultural“, seria veche, cea vegheata de Ion Bogdan Lefter, mi-am dat seama ca nu prea sunt de centru-stanga, cum credeam pana atunci, ci mai degraba conservator. Acest saptamanal a contribuit, cumva, la decantarea mea ideologica, asa cum, inainte de 1989, lectura unor numere din „Saptamana“ ma ajutase sa aleg o anumita grupare. Cealalta. Sunt, deci, liberal cand il citesc pe Corneliu Vadim Tudor si conservator cand ii lecturez pe Ion Bogdan Lefter si Gabriel Andreescu. Sunt de stanga cand isi face cruci Gigi Becali, de dreapta cand Dan Ioan Popescu imi vorbeste de social-democratie; si de centru, in rest.
Iar daca veii gasi o tendinia ideologica, o direciionare extraliterara, o teleologie damboviieana in cronicile mele de carte, va rog sa-mi atrageii atentia.