Intr-o lume parohiala independenta se cucereste
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura controversei » dosar
Autor: Paul Cernat
1. Faptul ca la noi se discuta in ultimii ani din ce in ce mai des despre existenta unor grupuri/grupari culturale e de bine? E de rau? Existenta grupurilor constituie un lucru firesc intr-o cultura? Sau o fatalitate? Este ea un semn al democratizarii societatii romanesti? Sau al tribalizarii ei?
2. Cum caracterizati modul in care se manifesta concurenta dintre grupurile/gruparile culturale romanesti? Este vorba de o compeitiie fair-play sau doar de o succesiune de faulturi si lovituri sub centura? Adevaratele meciuri se joaca „la vedere“ sau in culise?
3. Care e factorul decisiv in coagularea grupurilor din cultura romana de azi?
a. afinitatile ideologice;
b. apartenenta profesionala (literatii cu literatii, filosofii cu filosofii s.a.m.d.);
c. afilierile instituiionale (ralierea in jurul unei reviste/edituri/universitati etc.);
d. interese economice;
e. relatiile personale (rudente, amictiie, antipatii comune);
f. „enteresul“ de moment.
4. Care considerati ca este cea mai rentabila strategie de autoafirmare in momentul de faia? Proclamarea afilierii la un grup cultural sau incercarea de a evita orice inregimentare?
5. Care vi se par cele mai reprezentative grupuri culturale romanesti ale momentului? Dar cele mai nocive?
6. Considerand independenta dv. de gandire ca de la sine inieleasa, care ar fi, totusi, grupul cultural cu care aveii cele mai multe afinitati? Si care ar fi temeiurile unei asemenea convergente?
1. E o fatalitate fireasca intr-o cultura. Poate fi si un semn al democratizarii societatii romanesti, dar si unul al tribalizarii, sau mai bine zis al tribalitatii ei. Cand fireasca nevoie de identitate duce la ideologizari stricte, la regionalisme sectare, la generationisme exclusiviste, la exclusivisme parohiale sau la politizari abuzive ale judecatii de valoare, e clar ca e ceva in neregula. Din pacate, logica de front a vietii literare in ceausism nu a fost inca depasita. Inca exista „curii“ ale maestrilor mai vechi sau mai noi, inca exista suspiciunea comenzii „de sus“, a „ordinului de la sef“, a lucraturilor de culise, a campaniilor regizate. Ca e vorba de o mostenire totalitara, feudala sau tribala – nici nu mai conteaza, cata vreme lupta pentru putere (si pentru valorile „alor nostri“) tinde sa primeze in faia luptei pentru valoarea autentica (si care poate fi uneori, la fel de bine, „a lor“, cea care nu ne convine). Disputele din cultura romana („bonjuristi“ vs. „tombatere“, „modernisti“ vs. „tradtiionalisti“, „dogmatici“ vs. „reformatori“, „sincronisti“ vs. „protocronisti“, „reaciionari“ vs. „progresisti“) continua, iar cei care fac jocurile sunt, de regula, cei socializati literar inainte de 1989 si politic dupa 1990, cu capitalul simbolic si instituiional de rigoare. Unii „lupi tineri“, inca neaflati pe picioarele proprii, sunt grupati dupa afinitati si/sau interese in jurul lor. Exista insa si tot mai mulii oameni care se lupta sa-si afirme independenta si care strica geometria jocurilor de putere. Doar stim bine ca nici adevarul, nici dreptatea nu se afla niciodata de o singura parte a baricadei, iar ghetoizarile sunt intotdeauna contraproductive. Valorile literare autentice nu sunt, de regula, cele recunoscute doar de o grupare. Oricat de meritorii, diferitele grupuri culturale din provincie risca sa devina provinciale cand ajung sa promoveze doar oamenii „locului“, dispreiuind resentimentar Centrul sau alte „regiuni“. Si viceversa. Nu altfel stau lucrurile in cazul diferitelor „generationisme“. E inca multa frustrare, mult resentiment in viata literara romaneasca (si in ansamblul societatii, inca neasezate ). Avem, pe de o parte, o batalie dura pentru resurse limitate (simbolice, dar nu numai) si, pe de alta parte, un sentiment cvasi-generalizat ca oamenii potrivtii nu sunt pusi la locul potrivit, ca noii arivisti/impostori si vechii favorizati de pana in 1989 au prea adeseori castig de cauza. In asemenea conditii, grupurile culturale sunt incarcate de toxine. Iar toxinele nu pot fi eliminate decat straduindu-ne sa depasim, cat mai mult, blocajele logicii de front.
2. Nu sunt psiho-sociolog si chiar de-as fi nu as putea da un raspuns precis. O sa-mi dau, deci, din nou cu parerea. Nu stiu daca putem izola un factor decisiv, ei sunt de regula in interdependenta. Totusi, observatia empirica ne indreapta catre e), care poate bascula oricand catre f). Urmeaza, in ordine, a) si c) sau c) si a), chiar daca d) are si el un cuvant greu de spus. Asta insa ca dominanta. Realitatea e, din fericire, mult mai diversa si mai amestecata.
4. Aparent prima, pentru ca un „spate“ colectiv puternic da celor mai firavi sau incepatorilor sentimentul foriei si al identitatii/apartenentei, sperania afirmarii si a ascensiunii sociale. Dar depinde ce-ii propui si pana unde vrei sa te „afirmi“. Daca tii cu adevarat la propria individualitate/consistenta intelectuala si daca nu vrei sa fii perceput drept un iuiar, un mercenar, un invartit cu fidelitati canine sau un copil de mingi care gandeste cu capul altora, atunci e musai sa-ii definesti independenta. Iar aici apare Problema: vrei sa fii independent si onest oricate riscuri ar implica aceasta poztiie? Esti in stare sa fii? Cu ce prei? Unii vor observa, nu fara temei, ca partizanatul ideologic sau solidaritatea de grup si onestitatea intelectuala nu se exclud. Cum insa ne ocupam cu (meta)literatura, experienta si evidenta ne spun sau ar trebui sa ne spuna ca valoarea literara si calitatea intelectuala transcend orice apartenenta ideologica sau de grup. Iar „rentabilitatea“ in domeniu nu se reduce la chestiuni mercantile, ci la obtinerea respectului de sine si, eventual, a respectului celor de pe alte aliniamente. Capacitatea de a-ii taxa, atunci cand e cazul, apropiatii care dau rateuri si de a aprecia, iarasi atunci cand este cazul, valoarea celor din alte „grupari“ sau a adversarilor, de a-ii depasi, pe cat posibil, propriile umori de moment, propriile preconceptii, resentimente si idiosincrazii (fie ele si teoretice), de a-ii corecta din mers posibilele erori, nu e, psihologic vorbind, un lucru usor, si, in plus, presupune pierderea multor relatii, oportunitati sau amicitii. Intr-o lume ca a noastra, independenta autentica se negociaza, se cucereste. Totul e sa vrei cu adevarat.
Citim adeseori in diferite reviste comentarii de carte unde agenda diriguitorilor publicatiei se recunoaste de la o posta. Daca autorul/autoarea cartii e de-al nostru/de-a noastra, avem nevoie de el/ea si suntem in relatii apropiate cu el/ea, cronica e pozitiva. Daca nu, nu. Iar cand comentariile devin o simpla cutie de rezonania a agendei „conducerii“, ajungi sa apreciezi onestitatea si personalitatea comentatorului dupa gradul de abatere, fie si infinitezimala, faia de presupusa agenda… Chiar daca lucrurile nu stau, de multe ori, asa, avem impresia – experience talks… – ca ele asa stau, mai ales atunci cand ceva nu ne convine. Intrebare: cat isi poate permite un cronicar sa se abata, in opiniile sale, de la linia diriguitoare a revistei la care colaboreaza, in asa fel incat sa nu se trezeasca expediat in „tabara concurentei“? Pentru ca, zice-se, fiecare publicatie isi are lista ei de favortii, daca nu si de indezirabili. In fond, e vorba si de niste opiiuni identitare: scrii la revista X sau Y pentru ca, de exemplu, acolo poii sa-ii permtii sa ai anumite opinii faia de anumtii autori, anumite idei sau formule, pentru ca acolo tii permtii sa fii – in mai mare masura decat altundeva – tu insuii. Daca nu-ii convine ceva refuzi, scrii in alta parte, pleci, taci sau devii „esopic“… Doar traim, de bine de rau, intr-o lume pluralista. Eu unul cred ca independenta amintita depinde mult de marja de tolerania/deschidere culturala reala a conducerii publicatiei faia de opinii diferite, desi nu e usor sa navighezi intre Scylla rigorismului si Caribda laxismului excesiv. Obligatorie ramane insa existenta unor relatii de parteneriat, nu de vasalitate intelectuala.
5. Nu inieleg de ce „reprezentativ“ ar fi antonimul lui „nociv“… Exista si nocivitati reprezentative. Altminteri, stim bine ca „ai nostri“ sunt intotdeauna cei buni – altfel nu ar fi ai nostri –, iar „ai lor“ sunt intotdeauna cei rai… Lasand gluma la o parte, cred ca nocivitatea unor grupari sau persoane (care pot avea, altminteri, calitati importante) tine de promovarea ingustimii de spirit, a lipsei de caracter, a intoleraniei dogmatice, a mitocaniei ariviste si a imposturii clientelare. Nu cred ca exista, in acest moment, un grup integral nociv. Pot meniiona, in schimb, cateva exemple pozitive. Am multa preiuire, de pilda, pentru „cluboptistii“ ieseni, autori si oameni de isprava. Apreciez eforturile grupului interdisciplinar „A treia Europa“ de la Timisoara si ale Cercului „Phantasma“ din Cluj. Exemple ar mai fi, dar prefer sa ma opresc aici.
6. In general, ma simt bine langa oamenii care nu se cred infailibili, cu care poii, la o adica, si polemiza fara ca asta sa duca la rupturi sau adversitati intratabile, care nu isi eroizeaza ipocrit trecutul, care stiu sa isi recunoasca eventualele erori sau slabiciuni, care stiu sa asculte si sa inveie mereu, care nu idolatrizeaza si nu contesta in necunostinia de cauza, nu sunt aroganii, exclusivisti, fanatici sau dogmatici, nu confunda persoana autorului cu persona lui, au mintea deschisa, nu se sfiesc sa treaca totul prin filtrul spiritului critic si sa spuna deschis (si civilizat) ceea ce cred, fara sa-si impuna cu anasana presupusele certitudini sau crezuri. Am afinitati cu toii cei care impartasesc aceste „conditii“ de normalitate sau macar pe unele dintre ele. Nu-mi plac socializarile gregare sau boem-promiscue. Incerc – chiar daca nu voi fi reusind intotdeauna – sa gandesc cu mintea mea si sa depasesc blocajele/sechelele „logicii de front“, care, intr-o forma sau alta, ne marcheaza inca pe cei mai mulii dintre noi.