Biblioteca paralela
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
„Nu mi se pare neverosimil faptul ca intr-un anume raft al universului s-ar gasi o carte totala: ii rog pe zeii ignoranii sa-l ierte pe omul – unul singur, chiar daca ar fi fost sa fie acum o mie de ani! – care a cercetat-o si a citit-o.“ Si nota de subsol la „carte totala“: „Repet: este de ajuns ca o carte sa fie posibila pentru ca ea sa existe. Numai imposibilul este exclus. De exemplu: nici o carte nu este si scara, chiar daca exista carii care discuta, neaga si demonstreaza o astfel de posibilitate si mai exista altele a caror structura corespunde structurii unei scari.“ (J.L. Borges, „Biblioteca Babel“)
Cariile posibile, deci existente, desi numai in istorii ascunse sau ratacite prin diverse cronici, memorii, jurnale etc., l-au condus pe scotianul Stuart Kelly spre lumea ce captuseste borgesiana Biblioteca Babel, dotata cu urmatoarele atribute, citate exact in ordinea in care le foloseste prozatorul argentinian: „iluminata, solitara, infinita, inutila, incoruptibila, secreta.“ Daca am incerca un rationament borgesian, dar nu unul spectaculos, am putea zice ca, datorita caracterului ei infinit, Biblioteca Babel isi contine, fireste, propriul subsol, care adaposteste volume niciodata scrise, terminate, reusite, opere care pur si simplu nu au supravieiuit. Daca nu cumva este aceea ftinia care a citit „cartea totala“, atunci Stuart Kelly, tanarul scotian care a scris „Cartea cariilor pierdute“ („The Book of Lost Books“, cu un subtitlu, nepastrat de editia romaneasca: „An Incomplete Story of All the Great Books You Will Never Read“), este cel putin un devorator de carii, posesorul unei minii enciclopedice care, in combinatie cu o curiozitate rabdatoare faia de operele pierdute ale omenirii si cu un condei vioi, impotmolit mereu in detalii irezistibile, da o „istorie“ demna de toata invidia. Daca nu a lui Borges, a noastra, cu sigurania.
Cautand de la o varsta frageda prin biblioteca paralela, alcatuita din carii posibile, deci existente, ca sa urmam acelasi spirit, scotianul face descoperiri care de care mai naucitoare, in dorinia de a completa istoria, atat de incompleta, a literaturii. Nu se fereste sa afirme cat se poate de direct ceea ce capitolele cartii sale demonstreaza: „Intreaga istorie a literaturii este totodata si istoria pierderii operelor literare“. Se apleaca, asadar, asupra disparitiilor de care sunt nedespariite aparitiile, asupra esecurilor faia de care se masoara reusitele, asupra ghinionului care arata ce inseamna norocul. Lumineaza, cum spuneam, o biblioteca alternativa, remarcabila ca proportii, banuita a fi infinita si indefinita. Funciionalitatea ei este multipla, desi autorul nu are timp si cred ca nici interesul sa filozofeze abstractizant pe aceasta tema. Biblioteca operelor nescrise, neterminate, nereusite, distruse (arse, pierdute, uitate in avion) este un magazin de curiozitati, un spatiu in care s-au adunat, de dinainte de Homer si pana le Sylvia Plath, tot felul de carii refuzate de destin, altele de idee etc. Epopei, tragedii, comedii, povestiri, romane, poeme, lungi si scurte, clasice si moderne, bune si rele, toate au ajuns pe foc, pe apa, pe un uscat necunoscut, s-a imprastiat in toate zarile, alungand posibila glorie a creatorilor lor sau, dimpotriva, scapandu-i de ridicol si scutindu-i de esecuri. Daca s-ar adeveri ca exista sau a existat cel putin inca o piesa scrisa de Shakespeare? Daca s-ar fi pastrat cele 9 carii ale lui Sappho din Lesbos, „Pet au Deable“ („Pariul dracului“), poemul pierdut al vagabondului François Villon, sau „Istoria Revoluiiei Franceze“ a lui Carlyle, manuscris din greseala pus pe focul din semineu de servitoarea lui John Stuart Mill? Sau daca Max Brod i-ar fi indeplinit dorinia prietenului Franz Kafka, arzand toate documentele importante nepublicate la momentul mortii scriitorului? Sau, si este ultimul meu exemplu, daca volumele la care se face referire in Biblie – „Cartea lui Iastar“, „Cartea bataliilor lui Iahve“, „Cartea cronicilor regilor Israelului“, „Cartea cronicilor regilor Iudeii“ – ar fi supravieiuit cumva?
Stuart Kelly se misca la fel de suplu in toate incaperile bibliotecii, antice si moderne, occidentale si orientale. Pare sa fi imblanzit biografiile si bibliografiile, care nu mai sunt asa de indepartate si inaccesibile. Cat despre biografie, recursul la ea nu inseamna nici o clipa cadere in trivial, amatorism sau biografism de secol XIX. Istorisind circumstanie si reconstituind contexte, autorul patrunde in biografic, aratandu-l ca inseparabil de bibliografic. Talentul de a cuprinde mici portrete, cat se poate de edificatoare, in registru colocvial de stil inalt, daca se poate spune astfel, este pe cat de cuceritor, pe atat de util demonstratiilor sale deloc sofisticate. Aflati ca Samuel Johnson, „Marele Zbir, moralist si maniaco-depresiv a sucombat in ultimii ani din viata doriniei de a achiztiiona posteritatea“, ca Eschil a murit dintr-o si intr-o intamplare dintre cele mai absurde cu putinia, pe care daca n-o sitii, o veii afla din acest volum. Cautatorul de carii pierdute nu exagereaza doza de biografic prezenta in capitolele, mai lungi sau mai scurte, ale istoriei sale, si, mai ales, nu o foloseste gratuit. Este suficient de abil sa decupeze din povesti mult mai lungi acele secvente care il servesc direct, sa le trateze cu umor si sa le conecteze la bibliografie, oferind o interpretare, cuvant pentru care are o defintiie greu de contrazis: „Interpretarea nu filtreaza diferite versiuni ale povestii pentru a distila un posibil adevar inalienabil; o interpretare reproduce trecutul in prezent. Asa cum in science-fiction se incearca clonarea unei specii disparute, stravechiul ADN este topit intr-o celula contemporana si hranit intr-o matca adecvata. Cititorul il reinventeaza pe scriitor in propria-i lume.“ Nu ca ar descoperi roata, e adevarat, dar scriitorul scotian lucreaza cu un priniip care, teoretic si numai teoretic, da gres arareori.
Si complicata istorie a pierderilor, relatata aici intr-un fel de roman cu final deschis, nu se putea sa nu fie o componenta, de putini constientizata, a ideii de canon. Pacat ca nu primim mai nimic pe aceasta tema fertila din „Cartea cariilor pierdute“, in afara de o sageata care ar putea ajunge la tinta intr-o carte viitoare. Aflam dintr-un paragraf succint doar ca Stuart Kelly este si el, precum mulii alii literati, adeptul teoriei conform careia canonul este opera hazardului, pe care suntem „asa de baftosi“ sa o avem! „Mult laudatul canon apusean“, scrie autorul, „trambtiat in strainatate pentru bogatia, fericirea si foria lui, nu este o faclie olimpica sau un armasar de rasa pura; canonul acesta exista din intamplare, nu din necesitate, un promontoriu norocos intr-un ocean de lucruri pierdute“.
Si istoria merge mai departe. Biblioteca paralela din care am primit astfel niste fise, care de care mai atragatoare, se dezvolta odata cu biblioteca pastrata a umanitatii. Autorul nu se lamenteaza nici un moment, gratie inielegerii artistice a pierderii. Nici cititorul nu va cadea in lamentatii parcurgand aceasta spirituala si plina de suspans contribuiie la o istorie care nu se poate incheia. Ftind intr-o atotincapatoare biblioteca supusa logicii de tip „ce-ar fi fost daca…“, cititorul nu se va lasa distras de multe preferinie lexicale si sintactice inexplicabile ale traducatoarei (iata cateva din cele lexicale: „crima de matricid“, „zdravana foriare de deduciie“, „autori nominali“, „nonlegendar“), ftind sedus de scrisul fluent, nepreiios, dar bogat, al compoztiiei. Efectul direct al „Cartii cariilor pierdute“ este reveria: „Dar posibilitatea de a se pierde este intr-adevar cel mai rau lucru care se poate intampla cu o carte? O carte pierduta lasa loc de visare la posibile desavarsiri. Cartea pierduta, aidoma persoanei pe care n-ai indraznit niciodata s-o invtii la dans, devine infinit mai tragatoare, prin simplul fapt ca nu poate fi perfecta decat in imaginatia ta.“