Mihai Avramescu si avangardismul interbelic
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura literara »
Autor: Mircea Anghelescu
Colegii de generatie pastreaza o amintire cu totul deosebita despre tanarul Mihai (Marcel) Avramescu, nume putin cunoscut astazi chiar celor care au zabovit asupra epocii interbelice si asupra literaturii sale. Petru Comarnescu a fost „fericit“ sa intalneasca, in 1932, un personaj „a carui cultura esoterica si antropozofica, grafologica, telepatica etc. m-au facut sa petrec o seara agreabila si a ma declara fericit de a fi cunoscut un om atat de interesant cum demult nu mai cunoscusem“. Si mai departe: „Am fost flatat de analizele fiziognomice pe care le-a facut asupra unor oameni care ma intereseaza: Eliade, Misu Polihroniade, Sebastian, Vulcanescu etc. care, in genere, se potriveau cu observatiile mele asupra lor“.
Ieronim Serbu, unul dintre „Discoboli“, il considera „cel mai interesant om pe care l-am cunoscut din aceasta generatie ezoterica “; il impresioneaza mai intai aspectul exterior, „slab, ascetic, cu ochi mari, negri, nocturni, omul emana un fluid hipnotic si din intreaga sa expresie fizionomica rezulta o mare putere de concentrare interioara, datorita poate trairii intense a diverselor experiente spirituale, sau unei vocatii meditative exceptionale“. Aceeasi impresie se comunica si peste cateva zeci de ani, si Alexandru Paleologu, care-i prefaieaza un volum in 1999, evoca inainte de orice impresia directa pe care o producea intalnirea: „Omul era fascinant si enigmatic... Avea o prestania fizica, o distinciie, o alura de mare aristocratie...“ Nici Andrei Plesu nu-l vede in alta lumina: „Avea toate datele, structurale si existentiale, pentru a fi un guru... Era o apartiie in sensul cel mai propriu al cuvantului: se exprima integral in faptul de a aparea“ etc.
Faia de o asemenea convergenta a marturiilor, impresionate de personalitatea carturarului si hermeneutului, discutiile privind literatura sa par mai degraba timide: desi prezent in librarii cu patru volume in ultimii opt ani – de altfel singurele sale volume aparute vreodata, toate postume – nu stiu ca ele sa fi provocat nici macar o modesta reconsiderare sau analiza globala a unei opere care, practic, nici nu putuse fi cunoscuta pana atunci. Nici volumul aparut in 2005 la Compania, ultimul din serie („In potriva veacului. Textele de avangarda, 1926 – 1932“, edtiie ingrijita de Mariana Macri si Dorin-Liviu Bitfoi), nu face exceptie. Cu toata recolta consistenta de texte, stranse cu concursul dnei Macri, fiica scriitorului, volumul n-a avut parte de comentariile meritate.
Nu exista, de pilda, o convergenta a parerilor despre incadrarea – fie si generala – a operei sale intr-o miscare anume. Prezentate ca „texte de avangarda“ in acest ultim volum, textele sale literare au fost hotarat excluse din categoria respectiva de catre regretatul Al. Paleologu in prefaia la volumul din 1999 („Fragmente reziduale disparate din calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus, trandav si neiscusit aspirant ucenic al Sfintei Smerenii“, cu binecuvantarea I.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, prefaia de Al. Paleologu, postfaia de Mihail Constantineanu, ed. Anastasia): „trebuie spulberata imaginea asa-zisului avangardist pe care a pus-o in circulatie, cu deplina buna credinia, dar si cu totala inadecvare, Geo Bogza in necrologul pe care i l-a consacrat. Textele lui Ionathan X.Uranus nu au absolut nimic de a face cu avangarda literara si cu suprarealismul...“ (op. cit., p.13).
Si totusi... Desi versurile si in general literatura lui Mihail Avramescu nu apar in discutiile asupra literaturii de avangarda si nici in cele despre suprarealismul romanesc, cum in general n-au fost discutate niciunde de cercetatorii epocii interbelice (cu exceptia lui Sasa Pana, care-l include in „Antologia literaturii de avangarda“ din 1969), el apartine totusi acestei zone incerte, conturata prin refuzul de a se recunoaste intr-un model, de a accepta o obedienta artistica colectiva, constituindu-se intr-un fel de anarhism implicit, care este una dintre trasaturile miscarii. Cazul sau nu e usor de judecat, dar nici n-a prea ajuns in faia instaniei. Oricum, el insusi (care se defineste tarziu, in prozele din „Calendarul incendiat“, ca „parintele X. Uranus, humorist liber din Ortodoxia neconformista“) face totul pentru a o plasa in aceasta zona.
Faptul ca el publica relativ mult la „Bilete de papagal“, adica intr-o zona de modernism disident, unde Urmuz este o prezenta cvasitutelara, nu mi se pare doar mie semnificativ. Mai mult, chiar Avramescu se revendica de la „minunata schtia a lui Urmuz „Algazy & Grummer“, intr-o nota aparuta chiar in „Bilete de papagal“ si chiar daca autorul se va arata mai tarziu ostil acestei ascendente propuse de critica, asa cum se constata in prefaia cartii, ea nu ramane mai putin reala. Or, Urmuz este unul dintre cei mai siguri si mai general acceptati precursori ai avangardismului nostru, si cultul sau expliciteaza opiiunile – altfel destul de confuze – ale avangardistilor din anii treizeci. Daca, pana la urma, suprarealismul este „abolirea in final a tuturor formelor de cenzura rationala si proclamarea domniei nelinistitoare a inconstientului“ (cum formuleaza Ov. Morar, in „Avatarurile suprarealismului romanesc“, 2003, Univers, p. 62, si nu vad ce se poate reprosa acestei formule bazate pe o mai larga discuiie, inclusiv a modelelor franceze), atunci, desigur, literatura lui M. Avramescu (Ionathan X. Uranus) intra in aceasta zona.
Nici lectura textelor in sine, ilustrate si ele cu desene in spiritul si dupa practica suprarealistilor, nu interzice aceasta plasare, ba chiar o favorizeaza, caci ele aduna mai toate procedeele clasice ale curentului, iar versuri tarzii, nedatate, dar desigur din anii saizeci, confirma o continuitate (revendicata si cu alte ocazii) a acestei viziuni, absurde, manieriste si simbolice in acelasi timp: „Cotit, spart, asimetric/ e saltul unui cal,/ dar sacru dans geometric,/ simbolic si ritual“ etc. (in vol. „Monolog nocturn“, Paideia, 2001, p.140). In fine, toate trasaturile literaturii lui Mihai Avramescu, cel putin acelea semnate cu pseudonimele cu care se identifica atunci, Ionathan X. Uranus si Mark Abrams, sunt sau pot fi asumate ca literatura de avangarda.
Nu inieleg deci prea bine criteriile seleciiei pe care editorii volumului din 2005 o explica in „Nota asupra edtiiei“, dar si in cuprins. Acestia culeg din periodice „textele care poseda toate caracteristicile general acceptate ale literaturii zise de avangarda “, exceptand „toate scrierile de alta factura“, chiar daca ele apar in reviste din care s-au cules acele texte acceptate ca „avangardiste“. Discutia despre avangardismul lui Mihail Avramescu din prefaia lui D.-L Bitfoi, binevenita printr-o atenta reconstituire a istoricului problemei, cum se spune, nu cauta propriile criterii pentru a judeca procesul si deci nu ofera un temei prea sigur propriei selectii. Nu sunt culese nici toate textele legate de selectia in sine: in volum apare, de pilda, mica proza absurda „Calistrat“ (luata din nr. 205 al „Biletelor de papagal“), dar nu si completarea intitulata „Revenire decenta la <
Nici discutia privind atatea trasaturi comune intre textele lui Mihail Avramescu si cele ale lui Gr. Cugler nu este completa, desi ponderea criticilor care semnaleaza apropierile ar fi trebuit sa dea de gandit. Problemele care se pun incep chiar din spatiul foarte concret al raporturilor directe: intr-o proza din 1928, cuprinsa in volum, Ionathan X. Uranus pune, ca in multe alte cazuri, un motto; acest motto („Marele invaiat se numea Biju“) este semnat Apunache. Lasa ca aceste mottouri puteau fi explicate pentru ca ele sunt, probabil toate, apocrife si parodice, in buna tradtiie a avangardei (vezi de pilda mottoul „E pur si muove“ semnat Dante, sau „Canta, mia bella“, semnat Kant), dar cel semnalat pune o problema: Apunache sau Apunake este eroul prozelor lui Cugler, iar prima sa apartiie in public dateaza din 1933, cand apare in „Vremea“ un prim fragment. E adevarat ca textele lui Cugler circulau deja in manuscris, si ca varul scriitorului Petru Comarnescu era prieten si cu Avramescu, dar intalnirea sugereaza o apropiere mai mult decat intamplatoare; oricum, ea trebuia semnalata. Sa ramana in afara analizei sau macar a meniiunii si preocuparea comuna pentru mecanica absurda a discursului autobiografic, pentru jocurile de cuvinte dezvoltate in infinit, pentru manierismul convertit la absurd din textele alcatuite din cuvinte care incep cu aceeasi litera (de regula litera s pentru Avramescu, precum in texte din „Calendarul incendiat“, care precede cu sase ani volumul „in potriva veacului“, deci cunoscute editorilor)? Exista, neindoielnic, o disidenta a avangardismului in care si Avramescu, si Cugler, stau alaturi de alii scriitori care isi cultiva, spre deosebire de grupul consacrat prin manifestari zgomotoase, o independenta feroce si o atitudine refractara expunerii publice, o opiiune autodistructiva in esenta, care le limiteaza productia literara si ii diferentiaza de avangardistii de la revistele cunoscute, desi unele contacte exista (il vom gasi de pilda pe M. Avramescu la „Contimporanul“).
As mai adauga si ca exista si alte texte care trebuie publicate si supuse discuiiei mai generale despre identitatea literara a lui Ionathan X. Uranus si a semenilor sai. In arhiva lui Felix Aderca de la Biblioteca Academiei se gasesc asemenea texte, pastrate de scriitorul care a fost, cum se stie, secretarul de redaciie al primei serii din „Bilete de papagal“. Cele mai multe au fost publicate in revista si de aici in volumul din 2005; manuscrisele din fondul Aderca puteau servi la controlul textului aparut, cu autoritatea indiscutabila a autografului. Acest control ar fi corectat de pilda iesiri inexplicabile din stereotip (titulatura asumata mai mereu, Ionathan X. Uranus, „serafim si boxeur“, apare sub „Autobiografie“, p. 45 in volum, ca „serafim si bohem“, ca in revista, printr-o greseala evidenta a culegatorului, care nu inielege cuvantul si scrie noua forma peste scrisul original), alta data ar fi impus corecturi formale (la mottourile unor texte, p. 78, 79 etc.), iar alteori ar fi permis reconstituirea unor variante: se pot vedea, de pilda, replici sterse sau comasate in sceneta „Ascensorul“, care denota efortul de concentrare al unui text (p. 65 si urm.), si el important pentru definirea modalitatii artistice a unui text de avangarda.
Alte texte n-au aparut in revista si sunt, pe cat imi pot da seama, inedite. E vorba de cinci poezii, trimise probabil redaciiei in perioada colaborarii din anii 1928 – 1929, care nu le-a publicat: „Ax“, „Cap seral“, „Clopot viu“, „Loboda“ si „Vineri“. Desi se numara printre putinele versuri pe care le-a lasat Mihai Avramescu, sau tocmai de aceea, ele nu sunt fara importania: in primul rand tocmai prin raritatea lor (singur volumul „Monolog nocturn“, din 2001, cuprinde, in parte, versuri), in al doilea prin caracterul lor neobisnuit, caci imbina discursul absurd cu melodicitatea tradtiionala si cateodata, parca, cu ecouri din marea poezie clasica. In fine, ele imbina in chip deconcertant pentru cititorul lenes sonoritatile leganatoare cu obstacolul grafic, in care absurdul este independent de melodie, de cuvant, de sens, si se manifesta prin totala lipsa de motivare a sirului scris. Ludicul si dorinia de „epatare“ a burghezului accentueaza din ce in ce mai mult nu numai absurdul, lipsa de logica, ci procedurile direct anti-logice, contrartind voluntar si cu sistem regulile acceptate.
Decat sa citez fragmentar, propun cititorului doua dintre aceste poezii inedite, semnate I.X. Uranus:
Ax
Tace carbunele-n ceasca.
Minunat, glasul lui de ieri
a umblat mult pana sa-si gaseasca
blana lui, si cati lui de fier.
Zumzetul albinei transparente
cade molcom pe langa zid.
Din iuriurii fetei rasare-un tren; te
utii la el, cu gandul prefacut
in curcubeu, si vid.
Sterp se isca in ceasul zilei.
Si tu canii, iar eu mi-ascut
taisul milei
cu care vreau a spinteca mireasma
timpului, cand luna-si va topi aghiasma.
Clopot viu
A cazut mingea alaturi de voi,
mingea mea de alabastru,
cu vine rascoapte la soare,
cu ciucuri sunatori si cu miros de astm.
Voi insa nu m-ati priceput,
si nici din slova mea n-ati putut
stoarce tot miezul adevarat. Voi
fi-veii mereu crunii in gandul vostru,
mici si neinsemnati viermi fara culoare
sentimentala, fara sens; iar rost ru-
sinei voastre nu se va patrunde.
Voi fi-veii vesnic oameni cari orisiunde
- si vor purta obscurul, lumina
intreaga de afara le va strapunge tina
si le va arde lutul, cu foc palpaitor si mare.