Ianus. Manual de utilizare
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Cu putine exceptii, receptarea lui Marius Ianus de pana acum a fost nedreapta. Si asta, nu pentru ca poetul n-ar fi fost luat in seama, ci mai degraba pentru maniera in care a fost valorizat. Simptomatica in acest sens mi se pare pozitia lui Alex. Stefanescu, un critic pentru care „Marius Ianus este un poet pe masura timpului lipsit de glorie pe care il traim. Poezia sa, concluzioneaza aforistic criticul, este maximum de poezie pe care il poate produce stilul nostru de viata“ („Romania literara“, nr. 40/2000). Las la o parte faptul ca, plecand de la aceasta logica, Nichita Stanescu sau Mircea Cartarescu, de pilda, au scris poezie mare pentru ca au trait vremuri mai „glorioase“. Grav e, insa, alt lucru: prefacandu-se ca il lauda pe Ianus, Stefanescu nu face decat sa-i reteze, pervers, orice posibilitate de valorizare: Marius Ianus ar reprezenta o unealta nevinovata a vremurilor apocaliptice pe care le traim. Ca face poezie buna sau proasta, nu e vina lui, ci, asa cum ne exprimam cateodata ironic si eufemistic, „e vina naturii“. A spune, asa cum se intampla adesea, ca Ianus este cel mai mare poet dintr-o perioada lipsita de poezie inseamna a-i retrage cu mana stanga ceea ce i-ai daruit cu dreapta.
Departe de a fi un simplu versificator al revoltei si un iscusit epigramist al injuraturilor, Marius Ianus era, inca din primul volum, un poet de viziune, care nu poate fi explicat eficient prin referinia exclusiva la gesturile sale inconoclaste. Ca poezia cu miza politica sau sociala e tot o poezie de viziune, ca „realitatea“ din acest imaginar, departe de a fi reflectare nuda, e o construciie, o dovedeste atat „Manifestul anarhist“, cat si „Ursul din containar“, una dintre cele mai bune carii de poezie de dupa ’90, comparabila valoric cu „Ieudul fara iesire“ a lui Ioan Es. Pop. Cele doua volume il consacra pe Marius Ianus nu ca poet mizerabilist, incremenit in puerile gesturi de revolta sociala, ci ca un scriitor foarte nuaniat, ce ridica mizeria la rang de mitologie.
N-as accentua, asadar, atat de puternic asupra raportului iconoclasm – cuminiente, mizerabilism – confort, disperare – ataraxie, colectivitate – intimitate in ce priveste trecerea de nivel dintre volumele anterioare ale lui Ianus si ultimul, aparut anul acesta, „Strumfii afara din fabrica!“ (Cartea Romaneasca, 2007). Ianus a mizat dintotdeauna nu pe violenta gesturilor si a cuvintelor, ci mai degraba pe patetismul acestei violente. Fiecare lovitura sub centura la adresa Romaniei era conceputa, in imaginarul extrem de personal al lui Ianus, nu ca un afront, ci mai degraba ca un act de reaciie disperata. De cate ori „a dat“ in Romania, poetul a facut-o atat de patetic, incat gestul lui aduce a legitima aparare. Personajul din „Manifestul anarhist“ nu loveste ca un calau, ci ca o victima incoliita din toate pariile, intr-un tablou apocaliptic, in care frica se impleteste cu paranoia, realitatea cu cosmarul, instinctul primar cu revelatiile abstracte. Mai degraba decat un protestatar impotriva societatii sau a sistemului politic actual, eul din „Manifestul anarhist“ e un dezaxat care intuieste, pe cai irationale, inconsistenta lumii cu „l“ mare. „Ursul din containar“ nu e doar ratacirea unui poet-vagabond care face traseul Bucuresti – Brasov in cautare de mancare si bani, asa cum ar vrea sa ne faca sa credem uneori Ianus insusi, ci o epopee fabuloasa a mizeriei romanesti, plasata intr-un seiting fantastic, de sfarsit de lume, populat de personaje ireale („intr-o noapte cand zdranganeau stafiile/ ca niste sticle goale pe-un trotuar/ cand frumoasele isi lepadau cu fosnete iile/ si vocile sunau ca intr-un pahar // intr-o astfel de noapte acustica/ eram beat si ursuz, teleleu/ ma gandeam la tot ce pierduse/ in supa sociala tampitul meu eu“). Mai mult, oricat ar detesta Ianus prefabricatele interpretative, ciclul „Ursul din containar“ poate fi citit ca un subtil regressus ad uterum, care prilejuieste, de altfel, si cateva dintre cele mai emoiionante versuri iesite vreodata de sub pana unui poet-huligan: „Mama nu va uita/ niciodata cararea/ spre leaganul in care/ ma vantura/ uitarea/ spre leaganul de piatra/ in care zac,/ zdrobit,/ ca un pitic,/ copilul cel mic,/ jigodia disperata in care/ a sperat mama. // Mama o sa-mi aduca mereu de baut./ Mama o sa ma duca in braie spre sud./ Mama o sa-mi dea mereu/ timp de gandire/ Mama o sa-mi vorbeasca mereu/ in amintire/ Mama o sa fie mereu jumatatea buna a sufletului meu. [...] Mama o sa ma ascunda in munii/ Si va pune masinile si mortii si femeile/ la dispozitia mea / Mama o sa mi se ascunda in vena / tanara si halucinogena…“. Privita cu lupa, poezia lui Ianus depaseste nu doar tematic, ci si stilistic cam toate poncifele care s-au afirmat despre ea in ultimii ani: Ianus stie sa scrie nu numai ca Allen Ginsberg, Robert Creely, Frank O’Hara sau Bacovia, maestri ai poeziei „tranzitive“, ci si ca …Nichita Stanescu, model vizibil in placheta „Hartie igienica“, sau… Cartarescu, idolul „intors“ al poemelor „ianusiste“ de dragoste. De cele mai multe ori, insa, lirica lui Ianus are flerul agitatoric, dar si acurateiea sau schematismul formal al lui Maiakovski. La capatul acestei poezii te poii intreba, pe buna dreptate, cat e poza avangardista si cat e autenticitate, cat e implicare lucida in realitate si cat e paranoia, cat e critica sociala si cat e simplu cinism. Faia de realitate, Ianus se poate purta, in acelasi timp, atat ca un tiran, dar si ca un animal incoliit sau ca un copil razgaiat caruia i s-a luat bomboana.
Toata aceasta varietate sau complexitate a atitudinilor ia sfarsit, insa, odata cu „Strumfii afara din fabrica!“, volum care marcheaza unul dintre cele mai spectaculoase atentate ale unui scriitor roman la propriul imaginar. Ciclul de poeme sta sub semnul bilaniurilor de tot felul, printre care „Ianus“, devenit intre timp, din „ursul din containar“ „un poet cu faima“, marturiseste despre poezia lui anterioara: „Au fost versuri stricte. De razbunare./ Versuri ca niste lame de cuiit. // Ce pot sa faca oamenii/ cu versurile mele?/ Sa se sinucida citind? (…) Am scris versurile alea/ pe care nu pot sa mi le explic./ & i-am ajutat pe altii sa faca literatura./ & din chestia asta nu inieleg nimic.“ („Cel bun, cel rau, cel urat“). Atentatul indreptat impotriva propriei poezii continua, in afara spatiului ficiional, pe coperta a patra a cartii, unde autorul marturiseste ca a renuniat la fracturism in favoarea „poeziei elementare“, un concept difuz, „clarificat“ doar de precizarea ca „aceasta carte a fost scrisa in intregime direct pe net si e influentata zdravan de noile moduri de comunicare“. Reamintesc aici ca „Manifestul fracturist“ semnat de Dumitru Crudu si Marius Ianus avea nu doar un program de „lichidare“ simbolica a scriitorilor anteriori (desi, se spunea, „fracturismul nu va omori pe nimeni daca nu e necesar“), ci si propuneri teoretice foarte viabile si concrete, care se revendicau intr-o anumita masura de la imagismul american. Dincolo, insa, de ratiunile de poetica personala care il fac pe Ianus sa renunie la serviciile fracturismului, pot fi ghicite atat nevoia de a iesi din poza de grup, cat si impulsul de a concedia, simbolic, programul ca atare. Rezultatul? Orice scriitor care-si va asuma de acum inainte o viziune fracturista va fi nevoit sa scotoceasca prin Recycle Bin-ul lui Marius Ianus – poet autoproclamat, prin acest gest, drept primul ex-fracturist roman…
N-ar fi, insa, nicio problema cu aceasta schimbare radicala a macazului, daca textele din „Strumfii afara din fabrica!“ s-ar putea sustine valoric. Din pacate, insa, ultimul produs al lui Marius Ianus dezamageste – si nu, asa cum s-a spus, pentru ca imaginarul barbatului implinit, cu copil si slujba ar fi mai sarac decat tematica poetului-vagabond, ci pentru ca volumul sufera de un evident deficit stilistic. Si pentru a arata ca nu continutul, ci modul de construciie a devenit defectuos in recentul volum al lui Ianus, voi da doua exemple de piese „domestice“ reusite. Iata, in primul rand, poemul „Cantec elementar (3)“, un poem asa-zis „familial“, in care tensiunea dintre tata si fiica atinge, prin decupajul semnificativ si prin repetitia imaginilor, un bizar paroxism de film mut: „M-am dus cu Zveruia la circ/ ea s-a bucurat, a ras, a aplaudat,/ mie tot circul ala nu mi-a spus nimic -/ eu ma uitam ca la o panza alba. <…> M-am dus cu Zveruia in parc, printre jucarii/ ea le vroia pe toate, iipa, aplauda,/ eu nu vroiam nimic, eu ma uitam/ ca la o panza alba“. La fel de pregnanta, intr-o oglinda perfecta cu imprecatiile „vagabondului“ din imaginarul anterior, mi se pare si (auto)ironia „capatuitului“, devenit, de acum inainte, protejat direct al providentei capitaliste: „Dumnezeu mi-a facut toate nazurile,/ Dumnezeu mi-a desfacut prejudecatile…// Eu sunt copil cuminte, nu vreau totul azi./ El imi da totul azi. // Imi baga bani pe card./ Portocalul de pe balcon infloreste (e iarna!!!)./ Zveruia imi spune o vorba uluitoare („derdelai“)./ Mi se propune o bursa fabuloasa in Cuba… // Dumnezeu mi-a umplut prietenii de bani,/ Dumnezeu mi-a satisfacut iubitele/ si mi-a aratat ca ma iubeste fara sfarsit/ chiar daca sunt str8 si nu imi plac banii.“ („Coptii cuminii nu mint niciodata“).
Din pacate, insa, departe de a fi constructii tensionate, majoritatea poemelor din ultimul volum au un pronuniat caracter expozitiv. Cel care isi spune Ianus nu face decat sa „se prezinte“ obsesiv si ostentativ in faia publicului, masandu-si cu vadita placere brand-ul, sau sa „povesteasca“, neutru si neinspirat, mici franturi din noua existenta. Ma tem ca prin „poezie elementara“, Ianus nu inielege decat transcriere neprelucrata. Un exemplu perfect de ratare e, de pilda, poemul „Black Celebration“, in care, printre amintirile despre o noapte de pomina dintr-un bar, poetul strecoara versuri de o banalitate, ca sa zic asa, inegalabila: „Tin minte si acum – dansam pe o masa/ cu o tipa uluitoare, in Blue Angel, in Sinaia./ Dansam destul de incet si destul de sofisticat./ Si foarte absorbtii de mozoale. // Nu-mi placea Depeche &/ nu-mi placeau depecharii – eram/ fan Pink Floyd si ma consideram/ mult superior lor“. Am citat din poemul acesta pentru ca el reface, intr-un fel, atmosfera dark din volumele anterioare ale lui Ianus (un bar decadent, o aventura de o seara terminata cu pumni), minus orice incercare de a transforma experienta intr-un fapt poetic inedit.
Sa mai adaug ca doua dintre versurile finale ne explica pana si motivul incaierarii? Iata: „de ce pisicii ma-sii nu-mi spusese/ ca e cuplata?“. Si exemplele pot continua. Fapt e ca daca Ianus a vrut sa scrie altfel decat in „Ursul din containar“, a si reusit, din pacate. „Poezia elementara“ contrazice flagrant unul dintre principiile de baza ale fracturismului, refuzul tipizarii si al generalitatilor sterile. Citez din subtila anexa a lui Dumitru Crudu („Manifestul anarhist“): „Fracturismul refuza categoric sa mai intrebuinieze propozitii de tipul am venit sa-ii spun ca cerul e innourat (de care abunda poezia din acesti ani) sau si eu am fost pe strada Castelului. Cu toate ca aceste propozitii reproduc niste lucruri existente, ele simplifica si falsifica realitatea“ Sau, intr-un pasaj si mai elocvent: „Acesta-i un pericol real: sa nu vezi ca in limbajul comun / uzual generalitatea se lafaie in largul ei si chiar face casa buna cu tautologia existentiala. Din cauza degradarii sale, prin rutina, conveniionalism si conformism, limbajul comun si-a pierdut accesul la particular si concret, desi tocmai aceste doua categorii erau tinta poeziei realului. Poetii de azi au iluzia ca toate gesturile lor sunt unice si irepetabile. Nu este adevarat“. Daca inainte stia, asadar, ca realitatea nu e un dat, ci o finalitate care se castiga prin efort stilistic, ultimul Ianus pare sa colapseze in faia discursivitatii si a generalitatii absolute. Desi a fost catalogat drept cel mai „intim“ volum de poezii al lui Ianus (temele sociale sunt cvasiabsente), „Strumfii afara din fabrica!“ e si cel mai nepersonal, tocmai din cauza deficitului de construciie. Aici, intuitia lui Mihai Iovanel este corecta: in loc sa-si castige unicitatea in scris, Ianus porneste de la postulatul unicitatii personalitatii sale, sub eticheta careia poate plasa orice banalitate. Nu e greu de observat ca sporirea autoreflexivitatii in acest volum (constantele referiri la personajul „Ianus“) e in proporiie directa cu inmuliirea stereotipiilor de imaginar. Procedeul e simplu: cu cat notorietatea creste, cu atat ea poate legitima orice tip de scris. Numai ca in poezie lucrurile nu stau tocmai asa. Intr-un fel, „Strumfii afara din fabrica!“ urmeaza o poetica a jurnalului, specia in care numele autorului si placerea patrunderii in intimitatea acestuia prevaleaza asupra expresivitatii. In cele mai multe fragmente din volum, departe de a scrie poezie, Ianus ne tine la curent cu ce a mai facut „Ianus“, sau cum se mai raporteaza el la cei din jur.
N-as paria, in ciuda tam-tam-ului cu „poezia elementara“, ca Marius Ianus, un autor inteligent, nu-si da seama de impasul in care se afla scrisul sau actual. Dimpotriva. Insistenta cu care incearca sa acopere teoretic „Strumfii afara din fabrica!“, inventand o poetica nou-nouia, da de gandit. Sa creada Ianus insusi ca poemele sale nu se sustin decat daca ne livreaza, la pachet, si instruciiunile de utilizare?