Goluri si plinuri
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Specialitatea retorica a lui Nichita Danilov este scurtcircuitarea extremelor. In fond, nu altceva zice Al. Cistelecan, intr-un fragment reprodus pe coperta a patra a ultimului volum al poetului, „Centura de castitate“: „El practica, intr-un fel de armonie a exasperarilor, discursuri ce ar trebui sa se excluda unul pe altul ori macar sa se denunie ca incompatibile. Fara sa-si estompeze fondul lor de ireductibilitate si capacitatea de impact inauntrul unei viziuni, aceste tipuri distincte (si adeseori contrare) de discurs nu fac insa decat sa sporeasca tensiunea scripturala din cadrul fascicolului, lasand sa aciioneze coerent atitudini nu doar divergente, ci de-a binelea opuse...“
Majoritatea poemelor din „Centura de castitate“ se construiesc pe baza acestui procedeu: sacrul si profanul, fizica si metafizica, sensibilul si inteligibilul, cuvintele si lucrurile, natura si cultura, animatul si inanimatul, umanul si animalicul fac isi transfera unul altuia trasaturile, ca intr-un sistem de vase comunicante.
Esential mi se pare in acest proces ca relatia dintre cei doi termeni pusi in ecuatie (discursuri sau imagini) ramane coordonarea, si nu subordonarea. Oricare ar fi fenomenele pe care le asambleaza, Nichita Danilov nu privilegiaza (si, fatalmente, nici nu dezavantajeaza) pe vreunul din ele. De altfel, tocmai aceasta „corectitudine poetica“ a facut ca scriitorul iesean sa para uneori mai expresionist decat ardelenii si mai histrion decat lunedistii. Si tot ea i-a dat ceva batai de cap lui Ion Bogdan Lefter, care, punandu-si in postfaia la antologia „Ferapont“ inevitabila intrebare „modern au postmodern?“, ajunge la concluzia ca pana una-alta Danilov a dat literaturii noastre „o opera poetica la varf“ si ca, la urma urmei, asta conteaza, noi sa fim sanatosi...
Un gnosticism rasturnat
Oricum, subscrtind la interpretarea lui Al. Cistelecan, n-o fac fara un mic amendament: cred ca, in loc sa „sporeasca“ tensiunea discursului, scurtcircuitarea extremelor e menita, dimpotriva, s-o calmeze. De ce se intampla astfel – raspunsul se gaseste in toate volumele poetului, inclusiv in cartea de faia, care se deschide cu trei motto-uri din Lao Zi si Rudolf Steiner. Doua mi se par elementele definitorii ale acestor fragmente – si, nu mai putin, ale poeticii lui Nichita Danilov: dualismul spiritualist (ideea ca orice materie e doar o forma care ascunde fondul/“spiritul“) si omniprezenta vidului ca „substania“ a lumii. Legand acum aceste „premise“, nu e greu de observat ca viziunea poetica din „Centura de castitate“ se articuleaza ca un gnosticism rasturnat, in care adevarata „ftinia“ se afla la nivelul materiei-formelor-aparentelor, de vreme ce spiritul-fondul-esenta se identifica, in fond, cu neantul. De altfel, inversarea acestui raport traverseaza intregul univers al cartii, care se desfasoara intre revelatia lipsei de substania a lucrurilor („I-am pipait formele,/ peste tot unde ar fi trebuit sa fie plin/ am dat de gol/ ne-am muliumit si cu asta.“ – „Forme“) si conceperea divinitatii ca muliime vida: „Dumnezeu privit ca o muliime vida. Lipsita de ea insasi. Lipsita de elementele componente. Un vid al materiei. Al elementelor. [...] Elementele ning, vin din existenta si trec in nonexistenta sau invers. Vin de acolo de unde nu exista nimic si se pierd in universul pe care noi il numim existenta“ („Feofan. Muliimea vida“).
Chiasmul si metafizica
Strategia compensatorie pe care o adopta poetul in faia amenintarii vidului consta in multiplicarea relatiilor dintre fenomene. Nichita Danilov incearca sa descrie universul ca o plasa „plina“ fisurata pe ici-colo de cateva locuri „goale“ si nu ca un amalgam de insule „pline“ izolate intr-o mare de „goluri“. Cu alte cuvinte, poetul vrea sa se convinga de faptul ca lumea are o substania – alta decat vidul. Instrumentul predilect al unei asemenea densificari este chiasmul: de regula, Nichita Danilov alege doi termeni antagonici, carora le inverseaza polarizarea, substituind proprietatile obisnuite ale fiecaruia cu cele ale opusului sau. Majoritatea poemelor din „Centura de castitate“ se construiesc pe baza acestui procedeu: sacrul si profanul, fizica si metafizica, sensibilul si inteligibilul, cuvintele si lucrurile, natura si cultura, animatul si inanimatul, umanul si animalicul fac, isi transfera unul altuia trasaturile, ca intr-un sistem de vase comunicante. Altminteri, tehnica amintita explica si abundenta reprezentarilor histrionice din poezia lui Nichita Danilov: autorul sugereaza astfel ca, dincolo de „ce se vede“, mai exista cineva/ceva care dirijeaza ordinea vizibila a existentei. Sau, pur si simplu, ca exista un „dincolo“ pe care poetul il poate contempla de la distania, fara a se stramuta neaparat acolo. Acolo, adica in zona „metafizicului“. Sau a vidului.
Ce-i drept, folosirea chiasmului devine uneori previzibila si obositoare. Mai ales ca efectului de saturatie i se adauga si alte defecte. Unul dintre acestea ar fi foriarea contrastului dintre termeni, care il indreapta uneori pe poet spre o retorica a suavitatii agresive de mult batatorita de catre Lucian Blaga: „Batrana maicuia Fevronia obisnuia sa spuna/ ca ingerii cei buni, ingerii noptii,/ cu lacrimile lor pure/ ii uda crinii ce-i cresc sub fereastra./ Ei sunt atat de albi,/ atat de puri/ pentru ca roua lor spala carnea/ omenirii napadite de pacate.“ („Roua“) Alteori, simbolurile se ineaca in platitudine, cum se intampla in poemul „Un rau“, unde autorul isi expliciteaza in mod inutil referinia mitologica: „Un rau orb merge pe strada;/ in urma lui clipocesc undele/ imprasitindu-se pe la raspantii:/ nu ramane niciun loc neacoperit,/ niciunul necalcat de picioare.// Undele curg peste pasi/ si peste glasuri inserate:/ raul orb se opreste la semafor/ picioarele sale incaliate/ in pantofi de mort pipaie asfaltul./ trecatorii il iau de mana/ si-l ajuta sa treaca pe celalalt trotuar,/ spunandu-i: „Luati-o pe aici,/ domnule Lethe, pe aici... la dreapta/ sunt casele noastre si copiiii, la stanga umbrele si mortii...“.
Sacrificare si sanctificare
Insa tot pe baza chiasmului se construiesc si textele de top ale cartii. As fi putut cita aici „Ganduri“, „Sleit de puteri“, „Cu mult timp inainte“, „Faia launtrica“ sau „Feofan. Pe iarmul marii“. Ma voi opri, insa, doar la cel mai bun poem al volumului, „Cautare“: „Cainii au amusinat aerul/ cautand locul sfiniilor din icoane/ le-au mirosit odajdiile/ s-au apropiat de aureolele ce straluceau in semtintuneric// ...Aureolele straluceau/ si odajdiile bantuiau prin amvon/ purtand crucea si chivotul/ sfintii insa nu se zareau nicaieri/ icoanele disparusera si ele/ intiparindu-se in fiecare suflet/ si atunci cainii au inceput sa scheaune/ si sa urle sa se zvarcoleasca langa sfesnice/ pe dusumea s-au tarat latrand pana la altar/ si au revenit in naos/ apoi s-au tarat scheunand in pridvor/ dupa care s-au repezit urland pe strazi/ navaleau in haita/ in fiecare casa/ se repezeau la stapan/ dar si la sluga/ nici copiiii nu erau cruiati/ nici femeile, nici batranii/ pe toii i-au sfasiat/ le-au mancat carnea/ si le-au tarat pe maidan viscerele/ in care era ascuns sufletul/ au rascolit cu labele/ si-au inmuiat botul/ dar n-au gasit nicio urma de sfant/ nicio urma de aura/ atunci si-au amintit de Dumnezeul lor marunt/ si s-au culcat linisitii in iarba...“
In textul de mai sus se suprapun doua din scurtcircuitarile amintite. Pe de o parte, e vorba de desacralizarea sacrului si insufleiirea inanimatului: sfintii dispar de pe icoane, iar accesoriile religioase (aureolele si odajdiile) dobandesc o existenta autonoma, comportandu-se ca niste ftinie vii. Pe de alta parte, acelasi transfer se produce in privinia relatiei dintre oameni si caini: ultimii se umanizeaza, pornind intr-o furibunda cautare a sacrului, pe cand oamenii se comporta ca o turma haituita. Cu toate acestea, semnificatiile poemului nu se reduc la aceasta inversare mecanica de atribute. In realitate, in ciuda carnajului final, textul celebreaza o sanctificare generala a universului: sacrificarea oamenilor dobandeste conotatiile unui eveniment ritualic, de vreme ce un asemenea act face ca animalicul sa acceada, in fine, la revelatia divinului. De altfel, „Cautare“ rezuma sensul intregului volum: acela ca lumea nu e un mecanism care funciioneaza in gol, ci un organism viu, in care simplul contact dintre ftinie sau lucruri are semnificatia unei impartasanii.
Privit in ansamblu, „Centura de castitate“ e un volum ok, chiar daca nu se numara printre piesele de rezistenta lui Nichita Danilov. El nu „confirma“ un poet – autorul „Fantanilor carteziene“ nici nu mai are nevoie de asa ceva –, dar adauga cateva hituri memorabile in playlist-ul poeziei sale.