Plagiatul la romani (II)
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Un comentator a observat deja – si pe buna dreptate – ca Alexandru Dobrescu nu vrea ca faptele infatisate de el in „Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la romani“ (cel putin in acest prim volum, in care textele sunt majoritatea din domeniul sitiniei, unele de popularizare) sa invalideze moral sau profesional si cu atat mai putin sa condamne. De pilda, cazul Nicolae Milescu, cu „Descrierea Chinei“, la care m-am referit saptamana trecuta, da seama de precautia cercetatorului si analistului, cu toate ca el pune sub semnul intrebarii, extragand fragmentele de text doveditoare in opinia sa, aprecierile unor istorici de anvergura si netagaduit prestigiu, precum P.P. Panaitescu, C.C. Giurescu sau Dan Horia Mazilu care au vorbit fie de „prelucrare“ dupa „Atlasul“ calugarului iezuit Martini, fie chiar de o scriere cu nimic tributara acestuia, decat doar de a o fi folosit eventual ca sursa de informatii. Exista, insa, alte cazuri mai spectaculoase – cel putin in prima instania – de ceea ce Al. Dobrescu numeste „transfer ilicit de bunuri intelectuale“. Unul ar fi cel al lui Titu Maiorescu, care este primul acuzat de plagiat din cultura noastra, dupa intrarea in vigoare a legii lui Alexandru Ioan Cuza privind regimul proprietatii literare si artistice, in anul 1862. In chestiune este binecunoscutul studiu al mentorului „Junimii“, publicat in primele 8 numere ale „Convorbirilor literare“ si apoi in brosura: „Despre poesia romana“, initial pentru „uz intern“, in scopul de a-i lumina pe junimisti. Si, daca ar fi sa-l credem pe Iacob Negruzzi, citat, in context, de Al. Dobrescu, „cursul de intiiere“ al criticului le-a folosit: „Scrierea lui Maiorescu deschise, la cei mai mulii dintre noi, orizonturi noi. Pana atunci noi judecam valoarea unei poezii numai dupa un instinct natural, fara a cerca sa analizam cauzele pentru care o poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci incoace lucrurile se schimbara, incetul cu incetul critica isi facu loc in societate (Junimea – n. mea ) si, dupa un sir de ani, asa ne deprinsesem cu oarecare idei fundamentale comune, incat adesea ne inielegeam prin semne, fara multa vorba“(„Amintiri din Junimea“). S-a gasit insa cineva, un inamic bineinieles, si anume Aron Densusianu, care, in jurnalul „Federatiunea“, ce il edita la Pesta, sa semnaleze ca ideile, dar si unele exemple menite sa le ilustreze din studiul lui Maiorescu erau preluate dintr-un altul, celebru, al lui Fr.Th. Vischer, criticul roman mergand pana la transcrierea cuvant cu cuvant a textului german, fara a indica sursa si numele autorului. Interesant, dupa cum observa Al. Dobrescu, Maiorescu nici nu a catadicsit sa raspunda vreodata acuzatiilor lui Aron Densusianu, dar nu l-a uitat si i-a platit-o cu varf si indesat in faimosul pamflet „In laturi!“, mult mai tarziu, dupa aproape doua decenii. Fara a aduce, insa, in discuiie atacul lui Densusianu.
Tudor Vianu avea sa considere invinuirile ca ftind nefondate, intrucat ideile lui Vischer, mare estetician al vremii, ar fi fost „un bun general al epocii sau chiar unul mai vechi“. Mai mult, Vianu afirma ca Hegel este in realitate cel din care s-a inspirat Maiorescu si respinge astfel acuzatia de plagiat. In fine, pentru a nu reproduce aici – intrucat nu e locul – toata povestea acestui caz, depanata de Al. Dobrescu, cu opiniile pro si contra, autorul „Istoriei“ pune faia in faia textele lui Vischer si Maiorescu si apreciaza ca „daca lectura in paralel a celor doua scrieri probeaza inspirarea tanarului junimist din esteticianul german, ea furnizeaza totusi prea putine argumente in favoarea unui plagiat in toata puterea cuvantului (...) Maiorescu parafrazeaza ca un invaiacel consitincios, insa recurge la propriile cuvinte, semn ca a asimilat ideile dascalului“.
Lucrurile par sa stea putin altfel in cazul (folosesc peste tot termenul caz intr-un sens larg) savantului Dimitrie Brandza, considerat primul nostru botanist, doctor in medicina la Paris, profesor la universitatile din Iasi si Bucuresti, discipol devotat al renumitului Henri Baillon, autor, intre altele, al primei lucrari despre flora Romaniei. Al. Dobrescu se ocupa de ceea ce, spune el, e mai putin cunoscut, si anume faptul ca Dimitrie Brandza a fost si protagonistul a doua scandaluri de plagiat. La unul dintre ele se refera in subcapitolul „Sitinia de propaganda“ din seciiunea „Savantii“. Este vorba de cel denuniat in pamfletul intitulat „L-am prins!“, aparut in 1876, in „Revista Contimporana“, la care marele botanist reaciioneaza cu o violenta disproporiionata, ca sa preiau epitetul folosit de Al. Dobrescu, invocand, in apararea sa, valoarea lucrarilor sitiniifice proprii, dar si ecouri ale acestora in strainatate.
Intr-o perspectiva mult mai larga si mai importanta decat evocarea in sine a unui incident, astazi fara prea mare semnificatie, de catre autorul lucrarii „Corsarii mintii“ mi se pare o paranteza a acestuia privind „obiceiul de a exagera dimensiunile si insemnatatea notiielor aparute in publicatiile straine despre activitatea proprie (...) Majoritatea tinerilor romani plecati sa se scoleasca in universitatile Apusului au procedat astfel, atribuind pana si celei mai nesemnificative referinie valoarea de atestat al inaltelor merite sitiniifice personale. Ba, cateodata, nu s-au dat in laturi sa compuna ei insisi notiiele ori recenziile trebuincioase, semnandu-le cu pseudonime impunatoare si facand, direct ori prin interpusi, diligente pe langa revistele de oarecare notorietate spre a fi publicate“. Al. Dobrescu are in vedere perioada sau, ma rog, generatiile din perioada 1840 – 1880. Din pacate, obiceiul a continuat pana in zilele noastre. De el nu s-au dezbarat nici mulii dintre cei – nu-i asa? – cu nume sonore. Stiu pe cineva, nu spui cine, persoana importanta, care ii reprosa lui Calinescu – fostul sau profesor – (bineinieles, dupa moartea „divinului“) ca nu a „iesit“ si nu este cunoscut in Europa! In schimb, el „iesise“ si umbla, in deceniile de dinainte de 1990, cu niste pricajite de notiie, aparute in publicatii straine de circulatie fatalmente restransa, oferindu-le spre a fi reproduse in reviste din Romania. Nu pregeta, anticomunistul si anticeausistul feroce de dupa 89, sa le trimita si la varfurile nomenclaturii, inclusiv cuplului prezidential. Imi amintesc ca, la un moment dat, prin anii ’70, la trimisese celor doi un „ecou“ al unui numar din revista „Cahiers roumains d'études littéraires“, dintr-un periodic parizian, care consta doar intr-o singura fraza (desprinsa dintr-un text al unui critic literar francez).
Revenind la „plagiatul“ lui Dimitrie Brandza, concluzia lui Al. Dobrescu este ca el nu era motivat de nimic, savantul neavand nevoie de asa ceva „pentru a-si construi ori a-si consolida reputatia sitiniifica“. Pe scurt, el se reduce la un simplu scandal din secolul al XIX-lea, un scandal asazicand de moravuri intelectuale.
Un capitol cum nu se poate mai ilustrativ pentru titlul cartii lui Al.Dobrescu este cel rezervat „juristilor“, de fapt unuia singur dintre acestia in postura de „lup moralist“ Corpul delict l-a constituit o teza de licenta. Nu atat amploarea si insemnatatea sitiniifica frapeaza in acest caz, ci natura faptei ca atare, originalitatea ei intr-o istorie a plagiatului. Faptasul este Const.N. Hamangiu, un personaj cvasinecunoscut, dar eminent jurist al vremii sale. Acesta si-a sustinut licenta in drept, la Universitatea din Bucuresti, cu o lucrare privind – ateniie! – „Proprietatea literara si artistica“, tiparita cu acest titlu in 1893, ea ftind la noi „prima lucrare de sine statatoare consacrata in exclusivitate subiectului“. Comisia de examen fusese compusa din personalitati ilustre ale vietii sitiniifice si academice, intre care G.G. Danielopol, Gr. Tocilescu sau C.G. Dissescu, acesta din urma ftind si cel care a prezidat-o. Primita cu elogii, abia dupa patru ani de la obtinerea licentei pe baza ei, lucrarea, menita sa-l consacre pe autor ca un adevarat intemeietor de legislatie in materie, in Romania, se dovedeste a fi fost plagiata dupa o teza de doctorat, editata in 1867, la Grenoble, si semnata de juristul francez Paul Clement. Dezvaluirea se face in sapte numere din Constituiionalul, sub titlul „Bucati alese din plagiatura romana. D-nul Const. Hamangiu, procuror pe langa Tribunalul Ilfov“ si sub o semnatura oarecum exotica – Lorellino. Autorul care se ascundea sub acest pseudonim preciza ca cel ce a atras atentia asupra plagiatului, altfel spus l-a descoperit, era „prietenul I.T. Ghica“. Lorellino nu ezita sa generalizeze, afirmand ca lucrarile de licenta in Drept de la universitatea bucuresteana erau in majoritatea lor – „traduceri textuale, plagieri mai mult sau mai putin deghizate (...) dupa tezele franceze“. Grav e, costata el, ca autorii „plagierilor“ – „formeaza astazi o parte importanta din justitia tarii, sunt poate procurori, presedinii de tribunale, judecatori ai dreptatii“ care „admonesteaza sau vor admonesta in termeni severi pe un hoi literar, adus la bara jusitiiei de pagubasul in chestie“. Punerea faia in faia a textelor lui Clement si Hamangiu este probanta. De exemplu, capitolul consacrat proprietatii literare la greci „e plagiat cu nemiluita, aproape totdeauna copilaresc si naiv in modificarile aduse“, cum zicea Lorellino. Dar nu numai acesta. Incheierea lui Al. Dobrescu ar putea fi de tot hazul, daca n-ar fi trista in ceea ce priveste moralitatea lumii sitiniifice, in speia a celor care au facut si fac jusitiie pe malurile Damboviiei: „Din nefericire pentru tanarul magistrat, memoria publica e scurta ca ploile de vara. Sa nu ne miram deci prea tare cand vom observa ca, peste putini ani, blamata Proprietate literara si artistica e citata cu respect in majoritatea studiilor romanesti consacrate aceleiasi chestiuni“. Chiar si de catre Ioan T. Ghica, caruia enigmaticul Lorellino ii atribuia depistarea infraciiunii! „Astfel se trec si se petrec lucrurile la Poriile Orientului, ca si pretutindeni in lumea aceasta“, conchide Al. Dobrescu. N-as fi intru totul de acord cu partea finala a frazei.
Si ftind nevoit sa-mi exprim aceasta mica rezerva, nu pot sa nu-mi aduc aminte de unul dintre cele doua grosolane plagiate despre care am scris, la timpul descoperirii lor, in 2002, in cotidianul de mare tiraj – „Adevarul“. El este incredibil pentru orice om cat de cat lucid. Un tanar lector de la Universitatea din Suceava si-a trecut cu brio doctoratul la Universitatea din Iasi cu o lucrare despre Marcel Proust, copiata cuvant cu cuvant dupa o alta teza pe care a gasit-o in biblioteca Facultatii de Litere a Universitatii din Lille (Frania). Nu s-a limitat la atat. A si publicat-o la o obscura editura ieseana – si inca in limba franceza si sub acelasi titlu ca al originalului: „O lectura poetica a romanului proustian“. Nenorocul lui a fost ca autoarea tezei, acum profesoara la Nisa, a venit la Suceava in cadrul programului Socrate. Intrand intr-o librarie, femeia putea face un soc. S-a trezit ca lucrarea ii fusese publicata in Romania fara stirea sa. Singurul lucru care nu-i apartinea era doar numele inscris pe coperta! Sa fie vorba de unul dintre acei novici care nu stiu sa-si acopere furtul si pe care ii caracterizeaza atat de expresiv Al. Dobrescu? E foarte probabil. Ceea ce pot sa mai spun este ca astept cu un interes sporit celelalte trei volume ale „Istoriei ilustrate a plagiatului la romani“. In primul rand, acele seciiuni sau capitole privind plagiatele literare. In fond, literatura e domeniul care criticului Al. Dobrescu ii este cel mai familiar. Ca si semnatarului comentariului de faia, ultimul pe lista, cu voia Dumneavoastra.