Genurile biograficului (I)
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Un gen al biograficului ignorat cu perseverenta de noii teoreticieni literari este chiar biografia. Structuralistii, post-structuralisti si, in genere, reprezentantii „scolii formaliste“ au eliminat-o din discuiie, o data cu Autorul trimis, cum se stie, in exil sau chiar ucis (n-a anuniat Roland Barthes in anii ’60 „Moartea Autorului“?). O moarte, bineinieles, scriptica. Un asasinat metodic savarsit de „omul de hartie“, o dispartiie, totusi, ritualica.
Filosoful Michel Foucault, mai conciliant, a substituit Autorului „functia autorului“ salvand, astfel, ceva in acest macel. O substituire care a permis, in fapt, intoarcerea autorului in analiza critica si, apoi, in teoria literara, caci, daca este sa vorbim despre „functia autorului“, de ce n-am putea vorbi, atunci, de Autorul ca atare, adica de acela care, fara a fi investit de cineva, fara sa a deghiza pentru a scapa de executia teroristilor din spatiul literaturii, isi construieste in deplina legitimitate si cu maxima ateniie opera?... O chestiune pe care am dezbatut-o, cu 26 de ani in urma, intr-o carte („Intoarcerea autorului“). Am amintit-o, acum, pentru ca disparitia Autorului a fost urmata inevitabil de diminuarea, marginalizarea si, pentru o vreme, discreditarea totala a biografiei, un gen care, de la Plutarh incoace, a fost totdeauna cultivat, citit, recunoscut. Scoala pozitivista i-a dat, pana la cel de Al Doilea Razboi Mondial, o anumita pregnania, prezentand-o ca o „sitinia“ speciala in cadrul unei „sitinie“ mai largi, bazata pe documente si tributara unei metode riguroase – istoria literara. Marile biografii ale scriitorilor, alcatuite de oameni invaiati, cunoscuii in critica literara sub numele generic de „lansonieni“, au venit din acest camp de cercetare.
Mai toate literaturile occidentale au cultivat genul, de unde si ideea, raspandit si azi prin enciclopedii, ca biografia este un gen occidental. Alain Viala incepe articolul sau despre biografie in „Dictionnaire des genres et notions littéraires“ (Albin Michel, 2001) cu propozitia urmatoare: „biografia constituie o forma textuala esentiala a Occidentului“. Ramane de vazut daca Orientul european n-a practicat si el acest gen care sta la grantia dintre istorie si literatura. „Vieiile paralele“ ale lui Plutarh au fost traduse, in fond, peste tot si au circulat in toate literaturile europene. E drept insa ca marii scriitori occidentali au beneficiat in epoca pozitivismului critic de biografii fabuloase, devenite modele ale genului. Imi vine in minte biografia lui Proust scrisa de englezul G. D. Painter sau aceea despre „Tinereiea lui André Gide“, opera unui reputat medic, J. Delay, membru al Academiei Franceze. Ce-i interesant, in prima, este reconstituirea minuiioasa a vietii dintr-o perspectiva care nu cauta programatic demitizarea, nici idealizarea omului care scrie, incearca doar o analiza obiectiva a actelor existentiale, acelea care insoiesc, pe dedesubt, creatia fara s-o poata explica in esenta. Pot determina doar circumstaniele in care opera a fost scrisa sau intentiile autorului, nu si ce devin ele, cu adevarat, in interiorul naratiunii... Acest tip de biografie a avut succes si poate avea inca, la lectura, pentru cine vrea sa cunoasca viata intima a celui care a scris „In cautarea timpului pierdut“. Cand aflu, de pilda, din biografia lui Painter ca, dupa moartea mamei, Marcel Proust a vandut mobila din dormitorul ei unui bordel parizian, faptul ma pune pe ganduri si gandurile duc, invariabil, spre psihanaliza. Prozatorul, cu gusturile lui particulare si viata lui in camera tapetata cu pluta, este un subiect predestinat acestei analize. A fost si este inca, dealtfel, o prada usoara pentru criticii care utilizeaza aceasta metoda. Ca si Gide dealtfel.
Revenind la biografie: cercetatorii problemei ne atrag atentia ca termenul de „biografie“ apare de-abia in secolul al XVII-lea, in timp ce scrierile ca atare (acelea care vorbesc despre vieiile ilustre) exista din antichitate, cum se stie, si ca ele au servit adesea ca modele culturale timp de doua milenii. Acest fapt, zice Alain Viala, citat mai inainte, nu justifica decalajul ce exista intre practica textuala ca atare si teoria literara care a ignorat-o pana de curand. Mai simplu spus: teoreticienii literaturii si, in genere, esteticienii n-au luat in seama acest gen prolific, „un genre fortement doxique“ (José-Luis Diaz), popular (dintre genurile criticii si istoriei, biografia este indiscutabil genul cel mai consultat si cu vizibilitatea – receptarea – cea mai mare) si nu i-au definit decat foarte tarziu statutul. Tarziu este un fel de a zice, caci nici azi nu pot fi citate prea multe studii teoretice despre aceasta practica textuala dispreiuita de noua critica. Exista, adevarat, multe cercetari privitoare la istoria genului biografic, bibliografii intinse, indeosebi in Anglia (Philippe Lejeune citeaza in cariile sale despre autobiografie pe cele mai importante), dar, in ceea ce priveste reflectia teoretica asupra temei, bibliografia este saraca. Un studiu des consultat este acela al lui D. Madelénat („La Biographie“, P.U.F., 1984), pe langa acela, mai vechi, al lui André Maurois, „Aspects de la biographie“ (Grasset, Paris, 1930). Asa ca, Alain Viala s-ar putea sa aiba dreptate: suspiciunea cu care a fost si, repet, este inca privit acest gen socotit lejer si inesential pentru critica literara si, totodata, pentru studiul istoric, se datoreaza – intre altele – acestui decalaj „entre une pratique majeure et une théorisation mineure“...
Mai este o explicatie pentru aceasta discrepania si pentru aceasta „uitare“: aria de intindere enorma a genului, diversitatea lui, domeniile (de la vieiile sfiniilor la vieiile imparatilor) pe care le imbratiseaza si, totodata, diversitatea formelor de exprimare. Biografia este, putem zice, un gen permisibil, un gen accesibil, un gen lizibil, in fine, un gen fara mari pretentii sitiniifice sau artistice: poate fi practic scris de oricine. Oricine are o minima informatie si o minima abilitate de a comunica. Aceasta nu inseamna ca efectele sunt aceleasi. Funciioneaza si in acest gen criteriul estetic de departajare. Un gen de raspantie: acolo unde se intalnesc si se despart nu numai subiectele (temele, personajele), dar si disciplinele si, evident, metodele de abordare, caile de acces. Are dreptate, inca o data, Alain Viala sa spuna ca aceasta cautare a identitatii (miza esentiala a unei biografii) angajeaza un numar mare de specialitati si de discursuri: „écartelé entre l’utilitaire, l’érudition, le romanesque, la quete d’identité, il est au carrefour de l'histoire, de la littérature, du droit, de la philosophie, donc des manieres dont notre civilization organise ses discours, ses images d'elle-meme et ses moyens de réflexion“... Ar mai trebui spus ca este greu sa afli toate acestea intr-o singura biografie (si „la quete d’identité“ si modul in care civilizatia noastra organizeaza discursurile ), dar, daca judecam posibilitatile genului, putem fi de acord cu faptul ca biografia poate fi un gen exponential pentru o epoca si pentru un mod de a gandi omul in relatiile sale cu le dehors.
Lipseste din enumerarea facuta de criticul francez domeniul religios (si discursul religios ca atare) extins in spatiul european, la Vest si la Est, in tot Evul Mediu. „Vieiile Sfiniilor“ au patruns in mediile cele mai variate si au construit lectura fundamentala a oamenilor simpli. Un gen, prin excelenta, apologetic, ca si biografiile dedicate imparatilor si oamenilor de arme menite sa glorifice pe cei care le comandau. Noroc ca a mai existat cate un Procopiu din Cesareea care sa faca, in ascuns, o cronica paralela (cu inevitabile date biografice) in care sa spuna altceva decat spune in cronica oficiala. Biografia, pe scurt, a insoiit istoria, mentalitatile vremii, personalitatile, civilizatiile, oferind din antichitatea greco-latina pana in pragul modernitatii modele de existenta si modele culturale.
x
Se poate face o istorie a biografiei ca gen literar? D. Madelénat crede ca da, si in studiul citat si, intr-o forma sintetica, in capitolul din „Dictionaire des littératures de langue francaise“ (Bordas, 1984) propune o clasificare, previzibila de altfel, in funciie de marile epoci de civilizatie: a) o biografie care urca (sau coboara) in timp pana in antichitatea greco-latina – biografia clasica, b) biografia care incepe sa se manifeste, fractura romantica, si c) biografia moderna... Ar mai trebui sa adaugam si o alta categorie (a IV-a, asadar): d) biografia post-moderna, cea care domina in ultimele decenii viata literara. Dupa 1984, cand D. Madelénat noteaza ideile sale despre evolutia acestui gen deschis (sa-l numim astfel), fixat intr-o interseciie de intersectii de discipline si forme retorice, biografia a continuat sa se adapteze gustului public si sa-si diversifice obiectul si discursul. Vom vedea in ce sens.
Pana atunci sa retinem cateva observatii pertinente facute de autorul citat. Mai intai informatia ca termenul de biografie apare la 1721 („pour désigner l’acte d’écrire une vie“), numind un subgen al istoriei, iesit din epigrafia funerara, elogiul funebru pentru uzul dinastiilor. D. Madelénat este de parere ca inca din epoca romana discursul biografic a avut norme specifice si stabile care pot fi fixate, dupa el, in trei categorii: „de ordin cantitativ (povestire de dimensiuni mici sau mijlocii, spre deosebire de povestirea – de o majestate fluviala – destinata istoriei generale), de ordin calitativ (accentul pus pe adevarul concret al particularitatilor individuale) si de ordin structural (separarea evenimentelor si a caracterului, a actelor si a virtutiilor: asa se face ca toate acestea duc spre o dicotomie textuala care, transformata, va ajunge la dipticul om-opera“... Sunt remarci corecte, de ordinul evidentei. Cateva norme generale se mentin si azi pentru ca tin de natura acestei dicotomii textuale de care vorbeste criticul. Altele s-au schimbat in timp. Cele de ordin cantitativ, de pilda. Cine mai numara azi paginile dedicate istoriei generale sau personajelor biografiate ale istoriei? Dimensiunile s-au amestecat si stilul „la majesté fluviale“ a trecut demult in spatiul biografiei propriu-zise.
Cum arata biografia clasica, fondata de Suetonius si Plutarh si cultivata intens, cu normele citate mai inainte, pana in pragul romantismului european? Caracteristicile ei nu sunt straine, in mod cert, de tipurile exponentiale ale Evului Mediu, tipurile reprezentative sau, in limbajul filosofilor, forma mentis. Pentru epoca clasica, forma mentis este reprezentata de sfant si cavaler (principe, rege). Biografia ii va alege, cu precadere, pe ei ca personaje. In ce priveste sfantul, biografia cade deseori in hagiografie. Modelul lui uman si spiritual este oferit in chip curent ca un model pedagogic lumii crestine. Celalalt, cavalerul, este modelul eroic, idealizat de literatura: neinfricat, virtuos, fidel angajamentelor sentimentale, spirit religios, el cumuleaza virtutiile eroice si se ofera ca model de urmat. Ce lipseste acestui tip de biografie care se tine strans de un model cultural si cultiva o retorica a devotamentului si curajului? Consitinia individualitatii omului eroic, nota de intimitate si de unicitate, in lume, a individului: „Cette biographie classique, observa D. Madelénat se caractérise par un souci rhétorique et esthétique qui prime l'exactitude et la vérité, par un intéret médiocre pour l'existence intime et privée des peronnages, par une finalité didactique ou morale affirmé“. In ce priveste interesul mediocru pentru existenta intima a personajelor in biografiile din epoca, faptul este incontestabil. Mai greu este de acceptat ideea despre grija retoricii biografice clasice pentru exactitate si adevar intr-o biografie care recurge in chip curent la hagiografie. Grija biografului este, repet, sa propuna, nu o viata adevarata, ci un model moral si spiritual si, in chip programatic, un model pedagogic bazat pe un numar de virtuii care se intind de la devotamentul religios pana la morala sacrificiului eroic.