Cei care se pricep la toate
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura politica » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Asadar, omniscienta, iata maladia culturala care ma enerveaza cu deosebire. In vorbe, suntem cu totii partizanii organizarii si eficientei occidentale, dar cand vine vorba sa procedam ca modelele pe care clamam ca le adoram prostul narav se dovedeste de fiecare data mult mai puternic.
M-a surprins intotdeauna – evident, in chip neplacut – usurinia cu care unii intelectuali bastinasi abordeaza domenii ce le raman, fatalmente, straine. Exterioritatea lor faia de unele zone ale campului cultural, normala, caci traim intr-un timp al specializarilor acute, nu i-a impiedicat si nu-i impiedica sa emita cu suficienta judecati de valoare la adresa starilor de lucruri din respectivele domenii. Ceva ca o transa erotica, medie intre nesimiirea epistemica si nostalgia valaha dupa enciclopedismul de tip Hasdeu ori Heliade-Radulescu, ii mana in lupta pe acesti „pricepuii la toate“. Si intrucat nu sufera de greiurile ori de crampele generate de asumarea minimului set de reguli si principii care guverneaza varii domenii spirituale, acestia baleteaza, cu cat mai gratios, cu-atat mai iresponsabil, pe grantia unor teritorii cu care nu au nici in clin, nici in maneca. Dar ce importa, omniscienta este datul conatural clericului romanesc de ieri si de azi, asa ca tupeul cognitiv si retorica falsei competente ajung sa dea masura unei contrafaceri fabuloase. Ce conteaza ca n-ai citit nimic sau foarte putin (si nesemnificativ) din registrul despre care emtii aberatii cu tona? Ba cu cat esti mai inocent, cu-atat dezinvoltura primeste cote ameiitoare.
Insa problema nu este a impostorilor – mulii academicieni, directori de institute zise de cercetare, sefi de catedre universitare, lideri de publicatii literare si „distinsi“ eroi mediatici –, ci a receptorilor… adica a noastra, a tuturor celor care pretindem ca participam la viata culturala romaneasca. In masuri variabile, cu totii am ajuns sa stim unele lucruri nu tocmai onorabile in plan intelectual & moral despre numeroase „vedete“ atinse de morbul lui „se pricepe la toate“. Insa ce folos ca stim daca nu avem nici o reaciie. E banal: caravana trece cu-atat mai abitir cu cat cainii oricum nu latra! Cutare fizician ratat e conotat drept mare scriitor, cutare medic, anonim in bransa, e salutat ca mare metafizician, cutare inginer mediocru trece drept regizor de geniu iar cutare poetesa, care n-are decat meritul de a fi colindat cateva paturi ale unor critici literari influenii, e incoronata „marea doamna“ a liricii autohtone… Nu cred ca acestea sunt stiri apte sa stimuleze revelatia, nu-i asa? Desigur, este un spectacol grotesc, insa el ne apartine si noua, celor mulii si tacuii, cei care inghtiim, cu un masochism ordinar, asemenea mizerabile ersatzuri. Anomia este posibila si pentru ca noi consimiim la ea. Iar daca totusi uneori reaciionam, o facem dupa calcule bine chitite, caci solidaritatea noastra se adreseaza, selectiv, doar celor care, „omniscienii“ ftind, se afla foarte aproape de vaca grasa a puterii. Atunci, renteaza sa-l aperi pe cutare, criticat tocmai pentru ca „se pricepe la toate“, caci adeziunea tii poate aduce beneficii secundare. Pe altul, insa, care este un „fost“, un decazut, nu are sens sa-l aperi, deoarece nu te poate regala cu nici un fel de profit. Cam asa funciioneaza „morala“ noastra, a celor care existam culturalmente.
Dar ca sa nu evoluez excesiv de abstract, am sa spun ca e mai sanitar sa-l aperi pe Manolescu ori pe Liiceanu contra lui Siulea sau Sorin Adam Matei. Clasicii in viata recompenseaza substantial (sfanta sinecura!), lupii tineri n-au a-ii oferi decat, eventual, o bere – si dusmanii perene din partea breslei de solidari cu zeii! Asadar, omniscienta, iata maladia culturala care ma enerveaza cu deosebire. In vorbe, suntem cu totii partizanii organizarii si eficientei occidentale, dar cand vine vorba sa procedam ca modelele pe care clamam ca le adoram prostul narav se dovedeste de fiecare data mult mai puternic. Vorba lui Umberto Eco, ne retragem in codurile tari, redevenim cu totii Cantemir si Iorga, asa ca-i sustinem in continuare pe diletantii nostri decretati lumini ale natiei de literati!
In aceasta logica, am fost martorul unor eseuri simptomatice pentru asemenea maladie spirituala publicate destul de recent in revista „Cultura“. Textele cu pricina abordau chestiunea limitelor psihanalizei. Nu numele celui care le-a scris si le-a (ne-)gandit ma intereseaza, nu persoana tipului e in chestie – ci suficienta, ignorania si trufia de a executa un domeniu despre care nu stie mai nimic. Venind dinspre fenomenologie, un onorabil curent filosofic, dar centrat, asa dupa cum imaginase (matematicianul) Husserl domeniul, pe conceptul de ego, de consitinia, de ratiune, omniscientul nostru amic „culturnic“ pricepuse „din prima“, dupa ce asezase realitatea gnoseologica a freudismelor si postfreudismelor intre parantezele propriei ignoranie, cu ce se mananca si de ce e perimata psihanaliza…
Discutia este infinita si astuiioasa, asa ca n-am sa va plictisesc comtiand acum un ditamai tratatul despre ce este si nu este psihanaliza – in cele cinci dimensiuni domentale ale sale. Nu renteaza si nu e locul. Important este insa ca un filosof (sau un absolvent de filosofie, mai degraba), adica un adept al rationalitatii discursive si al cunoasterii prin intermediul exercitarii critice a consitiniei, isi ingaduie sa judece o zona a spiritului care si-a stabilit drept tema a cercetarii exact opusul consitiniei – inconstientul, sinele. Nu trebuie sa fii mare logician ca sa accepti ca ambele orizonturi, cel filosofic si cel psihanalitic, sunt nu complementare, nu inrudite, nu diferite, ci radical opuse, reciproc exclusive, caci afirmatiile unuia devin negatiile celuilalt. In plus, ca sa detii o vaga competenta in materie de, sa zicem, fenomenologie husserliana sau heideggeriana, e suficient sa parcurgi textele reprezentative ale celor doi ganditori, in vreme ce ca sa emtii aprecieri decente despre Freud ori Klein, nu e deloc deajuns sa le citesti textele, ci este esential (si fatal) sa traiesti experienta analizei personale asa cum se practica aceasta in cele doua viziuni psihoterapeutice.
Ma intreb pe divanul carui psi a sezut ultracriticul fenomenolog? Care este achizitia empirica pe baza careia formuleaza el decisive amendari perspectivei analitice? Sau o face pentru ca, roman verde ftind, „se pricepe la toate“, din oficiu? Cred ca, mai degraba, aceasta trista si ultima varianta este cea corecta. Si ma apuca o jale…