De la sareta la supersonic si viceversa
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11
» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
La rubrica lui Radu Cosasu din „Dilema veche“, „Din vieaia unui extremist de centru“ se deapana cu duiosie si umor amintiri din si despre salile de cinema: „Stau dintotdeauna intr-un oras mare de provincie, unde pe vremuri funciionau pe putin vreo cinci sali si vreo doua gradini. Era frumos. Am fost cu mamaie la <> – si chiar m-am pierdut in muliimea de la intrare –, cu mama la o chestie uluitoare despre care, zece ani mai tarziu, am aflat ca se numeste <>. Ce frumos ningea – si numai afara – cand la Central curgeau <> cu Stan si Bran! Ce gental sa vezi <> intr-o vreme in care eroii lui Porumboiu nu aveau cum sa aiba dileme! Cu tata am fost la Zorro – où sont les alaindelons d’antan? Oare dicapri le-au luat locul de tot? Cu tataie am vazut toii ilegalistii posibili si imposibili, toate santierele si ogoarele patriei, toate cuplurile bastinase care parca faceau copii prin spori. Daca te utii la amorurile filmice comuniste, nu pricepi de ce s-a mai omorat nea Nicu sa interzica avortul. Tot de la tataie am auzit de un million de ori cum venea caravana la noi la iara si cum Belmondo a facut o prima audienta comunala uriasa doar pentru ca, auzind de un Jean, iaranii romani de ses(t) s-au gandit ca nu poate fi decat Marais. Dar, ma rog, divaghez“. Si tot asa divagheaza cu farmec pana la sfarsitul „vieaiei“ din „Dilema“ Radu Buruianu, acest pui stilistic al „extremistului de centru“ care, o clipa, m-a facut sa ma gandesc la Pessoa si jocul sau cu pseudonimele… Dar nu, Radu Buruianu, mai tanar cu cateva generatii, nu-i un pseudonim al lui Radu Cosasu, desi ar merita-o! In ultimele randuri, care rup nemilos farmecul nespus al amintirilor lui, Radu Cosasu scrie: „Am citit aceasta scrisoare a dlui Radu Buruianu ca pe un fermecator de tandru si neconform sinopsis la un Cinema Paradiso pe romaneste; ii muliumesc ftindca s-a gandit sa mi-o trimita, asigurandu-mi o buna dispoztiie de negasit in ziarele noastre. Traiasca les alaindelons d’antan si dintotdeauna!“. Dincolo de placerea de a-si oglindi propriile opiiuni intelectuale si valori de arta in scrisul inaintasului cu care le impartaseste in comun, scrisoarea „pseudonimului“ ridica, nu tocmai colateral, problema de baza (!): a barierelor sau poriilor deschise dintre generatii. Expirate, cum au fost numite, unele generatii subzista cu mare succes in ochii fanilor cu (inca) destul viitor in faia: este chiar cazul lui Radu Cosasu, prozator din prima garnitura a literaturii romane, ce si-a cucerit de pe acum cel putin doua-trei generatii prezente si viitoare de scriitori si cititori. Se stie, autorul „Supravieiuirilor“ e in top-ul noilor promotii, postmoderniste si milenariste. Cum sa ne explicam aceasta infiere a bunicilor de catre nepoii? Ce-i leaga pe ei? Recent, in sala oglinzilor de la US am asistat la o reuniune din ciclul „Sa ne cunoastem scriitorii“. In prim plan: Radu Cosasu care, in comparatie cu prea timidul scriitor ce primea in aceeasi sala acum 10 ani premiul „Felix Aderca“, a mai prins curaj… Criticii scriitorului: trei dintre cei mai talentati critici de azi din promotii diferite – Paul Cernat, Alexandru Matei, Daniel Cristea-Enache si Gabriel Dimisianu, un veteran, campion, ca si Cosasu, al „supravieiuirilor“. Caci sunt mai multe feluri de a fi „supravieiuit“ si iesit relativ bine din regimul trecut. Dar asta e alta chestiune. Tinerii critici preiuitori ai lui Radu Cosasu au venit cu explicatiile lor, ingenioase si, in mare, plauzibile. Succesul prozatorului in ochii celor ce vin s-ar bizui pe absenta „majorului“ – supralicitat in operele altor congeneri din timpul comunismului – si mutarea accentului pe „minor“ (simfonii in fa minor!), apeland si la teoria „secundarului“ a lui Virgil Nemoianu, dar nu numai a lui, ci de uz larg in ultimele decenii. G. Dimisianu, mai „conservator“, a pledat pentru scriitorul (si romanul) „total“, formula confundata inadecvat in discutiile ce au urmat cu „totalitar“, din cu totul alta sfera semantica. Adaug si eu foarte pe scurt doua explicatii ale consensului din jurul lui Radu Cosasu. Am in vedere in primul rand extraordinara mobilitate textuala pusa in evidenta si in valoare de proza „Supravieiuirilor“, un roman „total“ care se revizuieste incontinuu si se „autodenunia“ fara rest. De la sareta si brisca realist-socialista la faetonul de gala si trasura cu cai si coviltir a Soselei interbelice ori cati de curse de pe Hipodromul de la Baneasa si pana la limuzina moderna, motocicleta si masina de curse Ferrari ori supersonicul de ultima ora – toate mijloacele de locomoiie textuala sunt (au fost!) utilizate in proza lui Cosasu cu maximum de randament literar. Urme (dare) ale tuturor acestor mijloace de locomoiie pot fi identificate nu doar in forma revizuita, de ultima ora, a „Supravieiuirilor“, ci inca din primele proze ori reportaje ale lui Radu Cosasu indiferent de subiectele „arzatoare“ ori „tematica“ lor realista, realist-socialista ori postmodernista. Revizuita, proza „Supravieiuirilor“ n-a alungat din ritmul sau secret nici drosca ori sareta realist-socialista, dupa cum din primele ei versiuni nu lipsesc mijloacele moderne de „locomoiie“ textuala. Sa nu uitam ca, intre altele, Cosasu este „cronicar sportiv“, jucator de belota si bridge, dar si, mai presus de toate, un mare cinefil si om de cinema in mana caruia camera de luat vederi si mijloacele de captare a vocilor funciioneaza ca la nimeni altul: de aici procentul maxim de mobilitate textuala obtinut in fiecare pagina. Schimbarea registrelor e dependenta (sau determinata), ca de un drog, de vehicolul stilistic (textual) utilizat: aceasta schimbare uluitor de rapida – consecinia a unei dexteritati ce nu poate fi decat cea mai inalta forma de calificare profesionala, respectiv, literara – face tot farmecul si dinamismul antrenant ca o adrenalina al prozei lui Radu Cosasu. S-a vorbit de frivolitatea ca forma a libertatii pe care si-o ia aceasta literatura pe… roii. De n-ar fi compromis, termenul e convenabil, in masura in care inielegem deviza autorului de a privi totul in tragic fara sa iei nimic in serios. Amestecul acesta de grav si usor, minor si major, dramatic si frivol, „bascalie“ si umor negru are in proza lui Cosasu o reieta (dozaj) de fabricatie inimitabila si ea e aceea ce da satisfaciie atat frivolilor cat si gravilor, celor veseli cat si morocanosilor de profesie. Acestia din urma, incapabili sa reziste farmecului unei lecturi profesioniste, i-au gasit autorului, nu fara succes! nod in papura: s-a spus ca proza lui Radu Cosasu ascunde nostalgii comuniste sau un irepresibil „comunism rezidual“. Lucrul este corect, cu conditia sa observam ca autorul acesta nu si-a abjurat o anume compasiune si induiosare de tip „stangist“. Da, pretutindeni (sau in multe locuri) el se resimte de nostalgia mijloacelor de locomoiie (textuala) cu care a strabatut desertul realist-socialist: brisca, sareta, docarul… In plin comunism are nostalgii (ascunse) „aristocratice“, iar in democratia tuturor libertatilor in care am ajuns sufera sentimente si stari de spirit „proletare“. Cu aceasta ajungem la a doua explicatie promisa si care se refera la o anumita instabilitate a creatorului impariit dramatic intre scriitorul de pe coperta „Supravieiuirilor“ si personajul cu acelasi nume din paginile cariilor. Hotarat lucru, autorul Radu Cosasu se simte bine, la locul sau, ca scriitor al prozei lui; personajul ce raspunde la numele autorului, in schimb, nu-si afla nicaieri locul si, pe scurt, nu se simte bine nici in pielea lui: ca Stan si Bran ori Chaplin, el e prins mereu in locuri, imprejurari, situatii nepotrivite. Se afla unde n-ar trebui sa fie si nu e de (re)gasit acolo unde ar trebui sa se afle. Nemuliumirea mocnita din miezul teoriei „adevarului integral“ – o utopie in vremea comunismului ca si in cea de azi! – exprima drama in care joaca permanent personajul lui Radu Cosasu. Nu este o drama reductibila la o conjunctura ori nepotrivire de natura politica, dar una profunda, de ordin existential ce pecetluieste destinul unui (oricarui?) creator. Oximoronicul „Un August pe un bloc de gheaia“ defineste excelent acest tip dramatic de instabilitate prinsa si iscata intre extreme: urcat in supersonic, personajul lui Radu Cosasu va suferi instantaneu de nostalgia grea a saretei cu care a sosit la aeroport…