Necazuri vechi, griji noi
articol aparut in Cultura, nr. 93 din 2007-10-11» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
Desi toii ministrii postdecembristi au descins la conducerea Ministerului Educatiei cu intentii si proiecte reformatoare, invaiamantul romanesc a ramas practic nereformat. Toii au capotat intr-un fel sau altul si, chiar daca unii au avut, indiscutabil, si merite, acestea „s-au varsat“ in esecul general inregistrat de mult incercatul si bulversatul nostru sistem de invaiamant. Au fost captate, din interiorul acestuia, nenumarate semnale de alarma, au fost identificate disfunctii si incompatibilitati de ordin administrativ si didactic vizazi de anumite masuri ministeriale, dar analizele ulterioare, ajustarile si interventiile experiilor au urmarit mai curand soluiionarea focarelor de criza si prea putin dezvoltarea unei viziuni cu adevarat innoitoare. Nici macar perspectiva aderarii la Uniunea Europeana, resimiita in cele din urma ca o ameniniare, nu a reusit sa dinamizeze suficient ministerul responsabil sa reprezinte interesele scolii romanesti. Pe de alta parte, ca in mai toate domeniile, ministrii nu au putut sa-si duca angajamentele la bun sfarsit. Tributari partidelor care i-au propulsat in funciie, au fost sabotati de altele, pe cale de consecinia. Cat despre guverne, cand au luat ele vreodata invaiamantul in serios? Dovada, procentele parcimonioase ce i-au fost alocate din ’90 incoace – sub 5% din PIB. Ca sa nu mai vorbim de cercetare, careia nu mai departe de 2006, de exemplu, i-a revenit o subfinaniare – aproape prohibitiva – de nici 0,50%. Dezacordul vizibil intre capacitatea de finaniare si voinia de reforma pe baza unei atari finaniari, ale carui efecte perturbatoare au proliferat continuu, conduce la concluzia ca toii ministrii de resort de pana acum si-au consumat eforturile in dezvoltarea unei utopii.
Avem, se spune, trei milioane si jumatate de elevi. Impreuna cu cei mai putin de un milion de studenii inmatriculati in sistemul de invaiamant public si privat, reprezinta cel mai important segment din populatia tarii. El constituie rezerva noastra nationala de energie intelectuala si creatoare. Care nu doar merita, ci si obliga la o invesitiie pe masura. Bugetara, desigur, dar nu numai: fara profesionalismul si dedicatia cadrelor didactice si fara o implicare profunda si constanta, familiala si civica, o instruciie de calitate este de neconceput. Asemenea afirmatii au devenit, prin insusi continutul lor de adevar, locuri comune si chiar lozinci. Le-am auzit, sub o forma sau alta, la inceputul fiecarui an scolar, la toate festivitatile si in toate discursurile politicienilor; le-am citit in toate documentele oficiale si in rapoartele privind domeniul educational. In 1995, insa, pentru a da un sens deplin si greutate aspiratiilor noastre de a fi bine educati si instrutii, Legea Invaiamantului nr. 84 vine sa le intareasca, stabilind ca „in Romania, educatia este o prioritate nationala“. Cu toate acestea, in iulie, anul acesta, Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza si Elaborarea Politicior din domeniul Educatiei si Cercetarii ne pune in faia unei realitati diametral opuse. El porneste de la o premisa tulburatoare, potrivit careia „mentinerea actualului sistem de invaiamant din Romania pune in pericol competitivitatea si prosperitatea tarii“, acesta ftind „ineficient, nerelevant, inechitabil si de slaba calitate“. Si reuseste sa demonstreze aceste lucruri. Ce se poate inielege insa, punand alaturi Legea si Raportul? Ca ori nu a existat voinia politica, asa cum de atatea ori s-a declamat, ori la noi nu se respecta legea.
Nu e nevoie, cred, sa recurgem la statistici si la clasamente internationale pentru a constata ca invaiamantul nostru este, in multe privinie, sub standardele nu neaparat europene, ci contemporane. E destul sa ne amintim tribulatiile la care a fost supus de la un an la altul, prejudictind copii de gradintia, elevi, studenii, parinii, profesori de toate gradele, personal administrativ. Aproape niciun rau – incepand cu logistica precara, cu instabilitatea sau inadecvarea cadrului legislativ, cu proasta gestionare a fondurilor, si sfarsind cu fenomenele de corupiie (concursuri fantoma pentru beneficiari privilegiati, luare de mita, diplome de licenta lovite de nulitate) – care macina in fel si chip multe alte institutii ale Statului, nu a cruiat scoala. Si atunci, de ce sa ne miram ca avem universitati si universitari pina si la Geoagiu, Crevedia si Amara, insa, paradoxal, atat de putini studenii in raport cu populatia tarii ? Ca sunt copii care bat zilnic pe jos kilometri intregi pana la scoala in lipsa unui microbus pierdut pe drumul impotmolitelor negocieri intre directorul scolii si Minister? De ce sa ne miram ca abandonul scolar se manifesta in disperare ca posibila soluiie de viata, nu numai in randul elevilor, ci si al profesorilor?
Anul scolar si universitar, exceptand acutele din cuvantarile oficiale, a inceput intr-o mohorata surdina: apasat de necazuri vechi si griji noi. Alte evenimente framanta deocamdata spatiul public, iar politicienii vor fi cu sigurania luati mereu de valul altor prioritati, mult mai acaparatoare. Mai atractive, oricum, decat Legile invaiamantului preuniversitar si universitar si Statutul personalului didactic, aflate in dezbatere publica. Pana in noiembrie, cand pachetul legislativ va ajunge probabil in Parlament, daca va ajunge, unii se vor agita serios sa ocupe scaunul actualului ministru al Educatiei. Caci momentul politic e teribil de fast: se fac si se desfac guverne, iar ameniniarea unor proteste sindicale pluteste in aer. Din bugetul pe 2008, a carui Lege va declansa un razboi „de larga respiratie“, ministrul Educatiei (prezent ori viitor) se va alege, totusi, cu o victorie. Nu pentru invaiamant, ci pentru sine, fireste: isi va trece cu acuze si insulte esecul propriului mandat in contul adversarilor politici. Scoala va ramane la fel de nepricopsita si retardata, etern deplansa si cu atat mai proslavita in campaniile electorale.
Ce invaia acum copiiii si tinerii nostri din atmosfera nociva in care traim cu totii va lasa urme dramatice in formatia lor, in aptitudinile lor necultivate, in comportamentul lor necivilizat, agresiv chiar de atatea ori, pe care orice trecator prin faia sediului unei scoli (din provincie, dar mai ales din Capitala) il poate constata cu stupoare. Mai precis, cu oroare.