Cazul Paul Sterian
articol aparut in Cultura, nr. 95 din 2007-10-25» cultura »
Autor: Victor Durnea
- ortodoxistul -
Cu alt prilej (i), afirmam ca Paul Sterian nu a renegat ortodoxia, cum ii ceruse Alexandru Sahia, ci avangardismul. L-a renegat incontestabil, din moment ce urmatorul sau volum de versuri, „Razboiul nevazut. Vieaia de indumnezeire a Sfantului Parintelui nostru Paisie cel Mare“, tiparit peste mai mult de un deceniu (ii), este vadit „ortodoxist“, ca si ciclul ramas in manuscris, „Acatiste si madrigaluri“, ca si albumul „Xilografii“ (tii).Dar renegarea aceasta prin fapta a fost precedata de o alta, verbala, cu mult anterioara, altfel spus, survenita relativ devreme. O renegare, ce-i drept, uzitand de termeni carora li se da o acceptie speciala si nu fara anume ezitari. Cel putin asta deducem noi din conferinia „Metafizica in poezia romaneasca“, rostita de Paul Sterian la microfonul Radiodifuziunii Romane in ziua de 6 septembrie 1933 (iv) .
Autorul „Pregatirilor…“ isi incepea vorbirea prin a constata ca atat „slabiciunea“, cat si „maretia“ poeziei romanesti de pana atunci se datoresc „amestecului intim al metafizicii“ in „destinele“ ei, metafizica neftind altceva decat „un simulacru al unei discipline care nu este nici etica, nici estetica si care nu angajeaza pe nimeni in faia nimanui“. Un simulacru, intrucat ea „inlocuieste credinia religioasa a bisericii ortodoxe si stofa nationala a patriei noastre“. Mai pe larg, intr-o forma metaforica: „Zvarcolirile metafizice au tinut si tin aprinsa in literatura romaneasca flacara poeziei inalte. Insa uleiul din candela trebuie in sfarsit schimbat: cel straveziu si chintesential, stors din radacini crescute in pamantul nostru, trebuie sa fie pus in locul pe care metafizica i l-a pastrat in provizorat.“
Se impunea deci cu necesitate ca poezia romaneasca sa fie in sfarsit „patriotica si nationala“, prin aceasta neinielegandu-se insa „versurile militare si cele de 10 Mai si nici cantarea carelor cu boi“. Un „model de cantare a patriei si a crediniei poporului care le-a intocmit“ sunt „versurile care se gasesc in basmele arabe ale celor 1001 de nopii“ ori „Iliada“ si „Odiseia“, „Eneida“ si „Divina comedie“. De altminteri, exista, spune conferentiarul, un inceput si la noi: „Poemele lui Nichifor Crainic, Lucian Blaga sau ale lui Sandu Tudor ori V. Voiculescu sunt marturie invingerii slabiciunii metafizice a poeziei romanesti si a intronarii acesteia in slava religioasa“.
In ce-l priveste, Paul Sterian lasa sa se inieleaga, in final, ca a mers si el pe aceeasi cale, dar admite ca unii „
In lumina acestei „lepadari“, retragerea de pe scena a publicistului cultural si a poetului incepand din primele luni ale anului 1934 (v) este un pas premeditat, logic; ea nu are, asadar, drept cauze directe, cum s-a afirmat, nici interzicerea ziarului „Cuvantul“, in decembrie 1933, dupa asasinarea primului-ministru, nici incadrarea lui Paul Sterian la oficiul de studii al Ministerului de Finanie sau in alte institutii administrativ-economice. Poetul nu si-a abandonat uneltele pentru a se intoarce la ele dupa o vreme, cand va da tiparului noua sa carte de versuri, „Razboiul nevazut…“, ci a adoptat, am spune, maniera monahala de a lucra cu rabdare, in tacere, pana la terminarea ei.
In aceasta direciie, desigur, a aciionat decisiv indeosebi observatia lui Mircea Vulcanescu referitoare la imposibilitatea apartenentei la „doua familii“. Dar mult mai important este daca celelalte observatii ale exigentului prieten, privitoare la raportul dintre religios si poezie (arta), dintre „meritele“ duhovnicesti si cele „poetice de mestesug“ ale unei creatii (vi) au fost acceptate sau nu.
Prezenta unei „Lamuriri“ asezata la sfarsitul „Razboiului nevazut…“ ne indeamna sa cautam mai intai acolo raspunsul la intrebarea respectiva. Si el exista, dar intr-o forma simplista, ce ne-ar putea face sa conchidem ca si de data aceasta, in ochii lui Paul Sterian, „meritele“ poetice precumpanesc asupra celor „duhovnicesti“.
Intr-adevar, vorbind despre „credinia“ ce a stat la temelia „lucrarii“, anume „ca nu e izvor de inspiratie mai bogat decat tezaurul bisericii crestine“, autorul precizezaza ca „In Vieiile sfiniilor se gasesc atatea posibilitati de poezie cat de pietate“. Intaietatea (inter pares) a „posibilitatilor de poezie“, sugerata prin pomenirea lor inaintea celorlalte, este intarita si de circumscrierea importaniei lucrarii in cauza si a celor de acelasi fel (vii) la domeniul limbii literare si al culturii (vtii) . Pe deasupra, s-ar putea decela aici si o bine conturata consitinia de sine, o apreciere deloc echivoca a valorii lucrarii incheiate, gandul ca „posibilitatile de poezie“ existente in sursa au devenit realitate in „Razboiul nevazut…“.
Numai ca in corpul lucrarii pozitia autorului este mult mai nuaniata. Astfel, secventa (s-o numim astfel, deocamdata) ultima debuteaza cu ceea ce poate parea simularea strategica a modestiei auctoriale, utila intru captarea bunavoiniei lectorului – „In mana vinovata sta condeiul,/ Atat de proasta iese zugravirea,/ N-ajungi sa deslusesti temeiul.// Degeaba pana se cazni, subiirea,/ Sa incondeieze Chipul fara pata,/ in versul mort sa-nchida nemurirea,// in buchea stramta vieaia-adevarata./ A scris nestiutorul ce nu stie…“ (p. 308). E de luat insa in seama si o autentica smerente crestina, mai ales in conditiile in care mai departe e pusa in lumina intentia initiala. La inceput, aceasta vizeaza aparent doar pe autorul insusi, care marturiseste cu francheie: „Ci mult folos am tras eu din lucrare/ Scrtind, zarii si iad, si Paradisul.“ (Aparent, intrucat, in masura captarii viziunilor in cuvinte, „folosul“ inceteaza de a mai fi personal, individual, viziunile in cauza constituind parii dintr-un itinerar spiritual, trepte de edificare crestina folositoare oricui.) Oricum, intentia intoarsa catre sine e dublata de o alta, mult mai larga. Enumerand cateva culmi ale poeziei universale – „Homer pe Achileus bine canta,/ Vergilius lui Eneas ii da nascare,// Si Rinul Nibelungii il descanta,/ Si Dante in Commedia Divina/ Cu aleasa Beatrice ne incanta…“ –, autorul „Razboiului nevazut…“ isi marturiseste „neimpacarea“ duhului cu aceste „falnice crezuri/ Din care se nasteau razboi si pace (ix)“, ftindca „Un vierme roade inima din miezuri,/ E goala fapta ce o infaptuira,/ Credinia lor s-aseaza-ntre erezuri.// Desarta-i slava ce o dobandira,/ Ca jertfa lor a fost zadarnicie/ Degeaba nemurirea o pohtira“ si, inca mai precis, ftindca „E jertfa lor sa eroilor ce se lupta cu destinult dovada prea pagana/ Si fapta lor se spulbera ca praful,/ Fara Hristos e patima lor spana.“
„Neimpacarea“ pomenita alimenteaza permanent stradania sisifica, ale carei rezultate sunt certe numai in planul „pietatii“, aici patrunderea lucrarii noi de „credinia adevarata“ ftind garantata de intoarcerea la „tezaurul bisercii crestine“, in speia, la „Vieiile sfiniilor“, in spiritul recunoasterii fundamentalelor virtuii ale „predaniei“ (x) , nu si in cel al „poeziei“, de vreme ce autorul insista inca o data asupra neajunsurilor proprii si a celor inerente artistului in genere – „Ca sub condeiul meu hartia crapa,/ Nevrednic am vorbit de vrednicie,/ La Cana facui eu din sfant vin apa.“
In opoztiie deschisa, deci, cu literatura avand drept miez paganismul ori „erezurile“ crestine si in special cu capodopera dantesca, Paul Sterian alege din sursa indicata, cu intutiie/sitinia sigura, o „viata de indumnezeire“, precum spune in subtitlul lucrarii sale, anume aceea a Sfantului Paisie cel Mare, praznuit de Biserica Rasariteana la 19 iunie. Cu intutiie/sitinia sigura, caci aceasta viata, desfasurata in Egiptul veacului al IV-lea, arata mai limpede decat altele anevoioasa ascensiune pe scara desavarsirii monahale, etapele dramatice ale „razboiului nevazut“ impotriva unor adversari redutabili (sinele pacatos, ucenicii si mirenii care cauta sfat si indrumare, Satana insusi), victoria, avand drept consecinia comuniunea cu alii sfinii (antre care si imparatul Constantin), dar mai ales daruirea de catre Iisus Hristos cu darul implinirii oricarei rugi, constituind astfel un model perfect si o calauza infailibila intru edificarea crestina (xi) , iar pe de alta parte, prin bogatia ei „epica“, prin tensiune, ea a ingaduit concretizarea inteniiei polemice a autorului si prin structurarea pe cateva dintre elementele caracteristice ale epopeii.
„Razboiul nevazut…“ este astfel impariit in 31 de „canturi“, fiecare dintre ele ftind organizat in 12 secvente, formate la randul lor din trei tertine. Incipitul este si aici cel consacrat, o invocatie, adresata nu Muzei, ci lui Dumnezeu: „Sfinieste, Doamne, viersul, intreitul,/ Smerit sa cant de omul din pustie,/ Sa vaz la faia pre-Indumnezeitul…“ De asemenea, „calatoria in iad“ si viziunea raiului amintesc fara tagada „Divina commedie“. Si comentariile auctoriale, pe motivul insuficientelor proprii lui insusi sau artei pe care o slujeste, ca si al precedentelor realizari, aveau un analogon in epopeile tarzii.
Se cuvine sa observam ca poetul urmeaza cu fidelitate naratiunea din textul sacru, ingaduindu-si foarte putine adjociiuni. Cateva personaje si episoade noi sunt preluate din vieiile altor sfinii, iar pentru o parte dintre rostirile lui Paisie au fost folosite, lucru marturisit in „Lamurire“, „texte din sfintii Parinii, Augustin, Ioan Gura de aur, Clement Alexandrinul si altii <…> care destainuiesc incheieturile gandirii crestine“. in viziunea Iadului si a Raiului punctul de pornire marturisit este, iarasi, un text consacrat, „Mantuirea pacatosilor“.
Rol deosebit in atingerea scopului pe care si-l propune „Razboiul nevazut…“ are negresit plasticitatea limbajului in care e invesmantata naratiunea ce inchide in ea nucleele sapientiale. Acestui limbaj ii este prescris un caracter arhaic de inspiratia din „tezaurul bisericii crestine“ sau, altfel spus, de recomandarea de a „pazi“ neincetat „predania“, de a nu „iesi din vorba batraneasca“, adica din invaiatura veche prinsa in cuvinte vechi, a caror capacitate de a o transmite „din mosi stramosi“ a fost verificata. Savoarea de vechime i-a asigurat-o Paul Sterian recurgand mai intai la un lexic bogat mai putin in arhaisme, cat in forme populare – Armindeni, arvuna, hodina, a se la, manca, madular, mostean, muma, naduh, pohta, sip, tain, tina, viers, voroava, zgaiba, zintai etc. – (intre care se ivesc pe neobservate si destule neologisme – albatros, arcada, ateu, camee, canal, clepsidra, a oscila, choreut, coturn, filigranat, gimnast, hirsut, orbita, pedagogie, pios, policandru, prefigurare, relicve, scorpion, a separa, tunica), apoi la infinitivul lung („Invaia a cernere, a purtare, a-impletire!“), la interogativul „au“ („Au de plec eu, tu oare ai sa te superi?“) si, foarte des, la inversiuni.
Mai mult decat acestei savori, plasticitatea textului se datoreaza multitudinii si calitatii epitetelor, a comparatiilor si metaforelor, parte culese din cariile sacre, parte creatii originale. Sugestiv in acest sens este incipitul Cantului V: „Cum cade in genunchi blanda camila/ Povara ca sa ia intre cocoase,/ Grumazu-si pleaca siesi facand sila// Paisie si vina naravase/ A tuturor in inima o poarta/ Si-n inima durerea lumii-nfase.// E stareiul filigranata toarta/ De care monastirea-n jos atarna,/ Stea vie pentru a noastra soarta.“ Sau urmatoarele doua peisaje celeste: „Pe cer azvarle-o mana stele albe,/ Un plug de aburi taie-a Cati brazda/ Si sub cuiit rasare argint ca iarba“, „Si-n cer il poarta spre catapeteasma.// Acolo unde dintii beznei sori rup,/ Scanteia unde naste ca luceferi/ Si vieaia sta ca mierea intr-un bun stup…“ Ori in versurile:
La plasticitatea textului contribuie in mare masura si versificatia. Am precizat deja mai sus ca, poetul si-a organizat „canturile“ in 12 triple tertine, fiecare vers avand in genere cinci iambi. Cizelarea cea mai atenta si indelungata o vadesc neandoielnic rimele (aba/bcb/cdc//ded s.a.m.d.), de o ingeniozitate si bogatie ce mai pot fi gasite, in epoca moderna, doar la Tudor Arghezi (maestru urmat cu voinia de a-l depasi) (xii) .
Incununand creatia lui Paul Sterian, „Razboiul nevazut“ aduce o contribuiie deloc neglijabila la imbogatirea poeziei romanesti, in general, si a celei religioase, in particular.
____________________________________________
(i) Vezi „Romania literara“, nr. 29, din 27 iulie 2007, p. 16-17 si 22. Se cuvine a face aici o rectificare si o completare. Paul Sterian si-a sustinut (totusi) examenul de licenta in filosofie in octombrie 1924. Si cautand pe internet, am aflat ca el este autorul libretului lucrarii muzicale „Spinoza“ (1966), a lui Florin Comisel, si al operei „Ça n’aura pas le Prix Nobel“ de Aurel Stroe, prezentata in premiera la Cassel (Germania) in ziua de 28 noiembrie 1971. Vor mai fi ftind si altele?!
(ii) Bucuresti, Casa Scoalelor, 1944.
(tii) Vezi A.
(iv) Descoperita si publicata de Marin Diaconu in „Viata romaneasca“, anul XCV, nr. 7-8, iulie-august 2001, p. 186-188.
(v) E mai mult ca probabil ca grupajul poetic „Contingent 1916“, aparut in revista „Azi“, anul II, nr. 2, 1934, p. 1030-1036, fusese predat anterior redaciiei.
(vi) Mircea Vulcanescu, op. cit., p. 157. in finalul studiului sau, Mircea Vulcanescu preciza ca „ansemnarile“ respective nu erau pe placul lui Paul Sterian, intrucat acesta „ar fi preferat o analiza literara, care sa arate meritele „poetice“ de mestesug ale volumului sau“.
(vii) „Razboiul nevazut al lui Paisie cel Mare face parte dintr-o serie de lucrari de versuri, teatru, romane, trase din acest nesfarsit tezaur. (Cei sapte coconi din Efes, Varlam si Ioasaf, Alexie omul lui Dumnezu, Frumoasa Serafima, Doctorii fara arginii etc.“ Sunt acestea lucrari pe care se pare ca Paul Sterian isi propusese sa le creeze.
(vtii) „Prin lucrari de acestea limba si cultura romaneasca se vor consolida si imbogati.“
(ix) Suntem inclinati a vedea aici o trimitere la romanul lui Lev Tolstoi.
(x) „Darul o data daruit <…> Curgand in ape nesecatuite“, „din dar e dar si danie din danie“, „an raul mortii vad“, „usa si zavorul“, „aurita cheie“, „ansusi Mantuitorul“, „Prin ea se-ncepe totul si se-ncheie,/ Tot ce-i de spus s-a fost spus in predanie,/ in Rai ne duce drept dreapta alee“, „ram ce creste din butucul viei,/ E sabie ce rumpe-orice zazanie“, „neantrerupta scara,/ Unind cu cerul suferinia gliei“, „din gura-n gura, vorba cea de para,/ Ca focul, isi intinde sfanta limba,/ Credinia de erezuri o separa“, „spre noi vine, ca raul,/ Purtand o sfanta nava-n care Har e“, „si mers ne da [...] si fraul,/ Si sufletul ni-l strange si-ntareste,/ Cum strange si-ntareste trupul braul“, „aur ce n-a cunoscut rugina“, „calauzul ce nu rataceste“ (Cantul XXV, p. 249-253).
(xi) Cantul XXXI: „Ci afla-acuma taina neaflata: / Calugarul al nostru suflet este/ Calugaria-i vieaia-adevarata.“
(xii) in cronica publicata in ziarul „Ecoul“ (anul II, nr. 135, din 7 mai 1944, p. 2), Serban Cioculescu aprecia rimele lui Paul Sterian ca ftind „prea abile“. Poetul ii aparea criticului „un rafinat care se straduieste sa faca pe cat posibil cale intoarsa catre smerente, izbutind deplin in spirit, dar nu tot atata in buchie“; lectura cartii lui „fragmentara e insa mai delectabila decat cea integrala, pe care o biruie pana la urma monotonia, fie chiar si intr-un fel de perfeciie parnasiana, rod al voiniei…“