Prostii, sarea pamantului
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Greu si cu prostia! Trag de ea, in „Tribuna“ (95/2006), René Descartes si Oana Pughineanu, Aristotel si Catalin Bobb, Friedrich Nietzsche si Aurel Bumbus, precum si alti combatanti bibliografic bine inzestrati: atatia oameni inteligenti se pun la mintea prostului! Mi-a placut, de aceea, pozitia toleranta a poetei Letitia Ilea care, „spre deosebire de Liviu (Antonesei – n.n.) eu nu am incercat niciodata sa ma razboiesc fatis cu dumnealor prostii, pentru ca i-am considerat mai degraba simpatici in prostia lor“, asa cum simpatice si pline de savoare sunt sinonimele cuvantului „prost“, pe care le si citeaza dintr-un dictionar de sinonime electronic.
Iata cohorta de savuroase sinonime la alegere: „bleg, nataflet, natarau, natang, neghiob, nerod, prostanac, stupid, tont, tantalau, nauc, haplea, flaimuc, natantoc, prostan, prostatic, prostanatic, sui, bleot, habauc, mangosit, metehau, meteleu, motoflete, motolog, mutalau, natantol, nabargeac, natabaz, natant, natrui, natrut, navleg, navligos, nerodoi, pliurd, ponc, pricajit, puncau, talalau, talamb, tontan, tontolete, tontolog, balamut, bleomb, bobletic, boblet, cheraples, chiomb, lud, nahui, nebleznic, suietic, tanau, talasman, tarantuc, tontovan, budala, flet, gagauta, gogoman, zevzec…“. Bogatia zonala si dialectala este impresionanta. In acelasi dictionar, sinonimele pentru „destept“ si „inteligent“ sunt mult mai putine, ceea ce ne arata ca prostia si prostul au nuante infinite, pe cand inteligenta… „Oricum – scrie buna poeta – pentru mine, ei, prostii, au o nuanta de imuabil si de eternitate, ei sunt ceva care exista si dureaza pur si simplu, cam cum ar fi Himalaya fata de amarata trestie a lui Pascal“: ei sunt sarea pamantului. „O alta conotatie a prostiei – observa Letitia Ilea – ar fi aceea de ingenuitate, naivitate, poate chiar puritate“. Conotatia cu pricina i-a si nascut pe nemuritorii Stan si Bran, „prostii“ sublimi, neindemanatici si stangaci, „natantocii“ pragmaticei Americi, sau, cum scria undeva Valeriu Cristea, cei „doi copii mari in mijlocul unei societati prin excelenta de maturi duri <…> fantomele inocentei si ineficientei infantile intr-o lume foarte realista, a practicismului si a succesului sigur in viata“. Din aceasta perspectiva (!) judecand lucrurile, Letitia Ilea are mare dreptate sa sustina ca „prostii sunt niste tipi simpatici care trebuie contemplati de la o anumita distanta, ca exponatele de muzeu“.
P.S. Apropo de prostie: ignoranta si fanatismul sunt printre cele mai redutabile izvoare de prostie. Ambele il fac pe Laszlo Alexandru sa-si sustina in continuare „prostiile“ despre Edgar Papu. Din pacate, ignoranta lui nu e inocenta, fiindca e greu de crezut ca un „italienist“ ca el nu a citit nici o carte a lui Edgar Papu. O minima decenta intelectuala ar fi pus surdina sau l-ar fi oprit de la grosolanele iesiri la adresa marelui carturar („elogiator desantat“, „agent activ in haita protocronismului“, „obrazul gros“, „ceausismele dezgustatoare“ s.c.l.). Razboiul cu preopinentii sai vii nu-i retrage catusi de putin lui L.A. obligatia de a fi respectuos si decent cu mortii. Dar fanatismul sau e inalterabil si intratabil.
Profiluri
Monica Ghet scrie in „Tribuna“ despre „neobositul Ovidiu Pecican“: „Doar despre doua carti ale ultraproductivului Ovidiu Pecican incerc sa ma aventurez in comentariul de fata; ele imi par mai fidele sinelui proteic al universitarului-scriitor, jurnalistului, persoanei civic active. Pe cand voi sfarsi articolul, asteapta proaspete, pe raftul librariilor, alte doua volume. N-apuci sa-i «ispravesti» o lucrare, deja te intampina altele. Omul e rabelaisian in lectura, aparitii publice si – culmea! – in redarea celor asimilate, gandite ori traite. Vai de capul monografilor viitorului (postumitatii autorului – fie-mi iertata fireasca prevestire!) inotand cu mintea in tsunamicele valuri de litere coagulate in tomuri! La o varsta de nici macar cincizeci de ani, Ovidiu Pecican a publicat (deocamdata!) 3 romane, 3 volume de povestiri, 5 volume de interviuri si publicistica, – incluzand «Puncte de atac», – de care ma voi ocupa aici – 11 studii personale de istorie medievala (specialitatea lui) si altele in volume colective. Harnicie, dibacie, «paranormale» inzestrari ale ubicuitatii? Ceva din toate, plus o exceptionala «mobilitate neuronala», memoria cat un fisier PC si atentia fertil distribuita!“. „Neobositul“ Ovidiu Pecican scrie in acelasi numar al revistei despre noua placheta de versuri a lui Adrian Bodnaru, „Ziua de Apoimaine“: „este sintagma cu aer frivol oximoronic si, totodata, grav, insa burlesc, care contureaza perimetrul de stare al volumului“. Trecand repede peste „perimetru de stare“, analistul fin de poezie defineste lirica respectiva, stabilindu-i genul proxim intr-un manierism cu „artificiozitati parfumate“, unde poetul se intalneste cu Serban Foarta, Emil Brumaru, dar si ermeticul Ion Barbu: „Racordarea la filonul rafinat, manierist, ludic intrucatva pastreaza deplin posibilitatile de validare ale autorului in esalonul scriitorilor care conteaza“. Posibilitatile de validare ar putea indica si „diferenta specifica“ a poetului respectiv.
Succes pe cont propriu
Un accent al lui Petru Poanta il fixeaza pe „Horia Badescu in limba franceza“. Unul dintre echinoxistii fondatori, cu opera constituita, inventator al speciei lirice numita ronset si restaurator al baladei si baladescului „intr-un orizont al spiritualitatii bizantine“, destinul operei lui Horia Badescu a luat o intorsatura neasteptata: a „emigrat“ in limba franceza. „Dupa 1990 – continua Petru Poanta – scriitorul lucreaza multi ani in diplomatie, mai intai la Centrul Cultural Roman din Paris, apoi la Ambasada Romaniei din Paris. Se adapteaza repede la ambianta culturala pariziana si va avea acces in diverse medii literare din jurul unor reviste atat din Franta, cat si din Belgia. E un traseu complex si fecund, spectaculoasa dovada a unui succes pe cont propriu. <…> dupa trei antologii de versuri in franceza, aparute la Bruxelles, Troyes si Montreal – o performanta care apartine si literaturii romane contemporane – romanul «Zborul gastei salbatice» este publicat la celebra Editura Gallimard in 2000 sub titlul «Le vol de l'oie sauvage». Tot in 2000 isi publica in limba franceza teza de doctorat „La mémoire de l'&a281;tre». «La poésie et le sacré», lucrare cu impact in mediile intelectuale care n-au agreat deloc postmodernismul. In Franta, Badescu nu doar si-a promovat opera scrisa in limba romana. Marea surpriza a aventurii sale pariziene aceasta este: el scrie si publica acolo in franceza trei volume de versuri care au un surprinzator succes de critica. E de precizat din capul locului ca aceasta poezie nu are nici un ingredient «exotic» ori politic; ea nu incearca sa-i insoliteze pe francezi cu imagini cosmaresti din universul comunist. Este o poezie existentiala in care marile spaime si interogatii ale omului contemporan raman aceleasi pretutindeni. Badescu intuieste in limba franceza filonul unui limbaj concentrat, dar imagistic dens si chiar socant. El se pliaza foarte bine pe o sensibilitate deceptiva, de difuza descendenta psalmica, dezvoltandu-se intr-un imaginar angoasant, mortificat aproape, eviscerat brutal de orice urma a sacrului“. Comentatorii francezi, noteaza Petru Poanta, au insistat asupra „sinceritatii poetului de a denunta decaderea si lipsa de speranta a unei civilizatii desacralizate“ si, citind un „dosar de lectura“ cu toate comentariile din presa straina, constata ca „in nici unul dintre cazuri nu-i vorba de o intampinare conventionala si protocolara“ si „exista la toti comentatorii un entuziasm elegant al descoperirii unui poet al experientei tragice, dar curios e faptul ca tuturor li se pare firesc ca Badescu scrie in franceza. Nici o mirare, nici o surprindere. Aceasta acceptare fara comentarii echivaleaza atat cu o judecata de existenta, cat si cu una de valoare a poeziei“ fine, imbucurator este si ca o poezi e care se legitimeaza intr-o dimensiune metafizica si care mai are „obsesia“ sensului si a semnificatiei, se mai vede „inca valorizata si in alt spatiu cultural“ – scrie in incheierea semnificativului sau „accent“ Petru Poanta.
„… O sa-l ploua pe bietul Camil“
Criticul Gheorghe Grigurcu, pe atunci student in penultimul an al Filologiei clujene, a participat la funeraliile lui Camil Petrescu, in 1957. Se afla, in primavara acelui an, la Bucuresti, pentru a primi un premiu universitar, bucuros ca scapase de cursurile de marxism-leninism, citea „cu nesat in ruseste creatia de inceput a lui Maiakovski, si in traducere pe cea a lui Pablo Neruda“, cutreiera anticariatele, umbla „buimac“ pe strazi, „compunand versuri“. Poetul afla din „Scanteia“ de moartea scriitorului admirat si, in ziua funeraliilor, o zi mohorata, ploioasa, il aude pe Cicerone Theodorescu, „un poet la moda“, exclamand nepasator: „Cred ca o sa-l ploua pe bietul Camil!“. Vorbe ce, „nu stiu cum, m-au stanjenit“. Corpul defunctului a fost depus in sala de sedinte a Academiei, cuvinte de ramas bun, ofrande, „celebra necunoscuta“ care depune un buchet de flori pe pieptul decedatului: „intrucat afara ploaia se intetise si eram doar in camasa, fara umbrela, o comoditate prozaica m-a oprit de a-l mai insoti pe ilustrul disparut pana la locul sau de veci“. ii insoteste insa posteritatea scriitorului admirat cu observatia lui Nietzsche: „Cel mai rau destin al unui profet: El a trudit vreme de zece ani sa-si convinga contemporanii si a reusit, insa, intre timp, si adversarii sai si-au ajuns scopul; l-au convertit de partea lor si el nu mai este convins de adevarul doctrinei sale“.