Sari la conținut

Cruciadele sfarsesc prost

articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07
» cultura editorial »
Autor: George Maior
In aceasta vara, ratia de morala si de etica introdusa in viata politica romaneasca, dar si in dezbaterea publica, a depasit orice standarde imaginabile intr-un sistem politic moderat, intr-o societate normala. Practic, decizia de deconspirare a Securitatii – o decizie eminamente politica – a fost propusa in termenii unei masive actiuni cruciate de „curatire morala“, de „asanare pe criterii morale“ a vietii politice, dar si de purificare a intregii istorii romanesti din ultimele decenii. Un standard greu si incarcat la maximum de „principii etice“ legate de „colaborationism“ a fost pus in mod retroactiv, pe intregul comportament al indivizilor care alcatuiesc sau incearca sa compuna, in pofida greutatilor de zi cu zi, societatea romaneasca, la cateva luni inainte de intrarea in Uniunea Europeana. Televiziuni, radiouri, ziare ne pregatesc in fiecare zi cate o portie impresionanta de morala pe care suntem obligati sa ne-o insusim critic de la moralistii si pedagogii puri ai natiunii – istorici, filozofi sau politicieni intransigenti, comentatori si analisti – adica teologi transformati brusc in judecatori si acuzatori care pun totul sub lupa, de la politica si viata sindicala, la viata religioasa, la viata culturala si sportiva, la educatie. Nimeni nu mai e surprins, asadar, cand un ministru al Culturii se incrunta cu un aer inchizitional la cler si cere plin de gravitate cercetarea dosarelor prelatilor „care au facut pactul cu diavolul“ (!), nimeni nu se mai mira cand studentii cer sa vada istoria personala a profesorilor lor – si cine mai poate sti, in aceasta nebunie generala, cand bolnavii vor solicita de pe patul de spital sa vada dosarul medicului care, altfel, le-ar putea salva viata.

E greu de anticipat care va fi finalitatea acestei intreprinderi extraordinare. Poate va avea succes si va duce intr-adevar la clarificari morale, la o regenerare oricum necesara a vietii politice. Din pacate insa, istoria politica si sociala reala, care nu echivaleaza cu o istorie a sfintilor si a dreptatii absolute, arata ca acest tip de cruciade sfarsesc de regula mizerabil. In cel mai bun caz, ele se termina modest prin constatarea resemnata a neputintei punerii in aplicare a principiilor si standardelor etice inaltatoare de la care s-a pornit, prin recunoasterea umilitoare a prapastiei dintre ideal si realitate.


De cele mai multe ori sfarsesc insa prin pervertirea principiilor morale pe care le-au promovat cu intransigenta si inflexibilitate la momentul declansarii lor, prin calcarea lor in picioare, prin amestecarea adevaratelor si gravelor vinovatii cu culpele minore ale unor oameni care au incercat sa se tariie prin istorie doar ca sa supravietuiasca fizic. Sau, dupa cum scria Niebhur, cu necesitatea asumarii „raului adanc in care se pot scufunda indivizii si comunitatile cand incearca sa joace rolul lui Dumnezeu in istorie“. Comunismul a constituit o astfel de experienta atunci cand a crezut ca poate forta istoria si realitatea pentru a construi „omul nou“, societatea noua, o alta morala si etica. Nu e de mirare ca acest idealism fanatic a ajuns sa fie comparat tocmai de un revolutionar „pur“ si intransigent precum Trotki (ajuns in final la disperare datorita esuarii principiilor „pure“ leniniste in birocratia feroce si atroce creata de Stalin) cu ceea ce a numit „dogma infailibila a Bisericii Catolice in perioda sa de declin a Evului Mediu“.

Faptul ca o cruciada bazata pe dogme lipsite de nuante sfarseste prost, inecata in cinism, amoralitate sau imoralitate, in amestecarea eroilor cu tagma tradatorilor, a „fidelilor“ cu cea a „infidelilor“ sau a celor competenti cu cei corupti, este prima lectie pe care ar trebui sa o cunoasca orice om de stat responsabil care crede ca poate sa introduca in mod necritic judecata morala absoluta in viata cetatii pe care e obligat sa o conduca spre mai bine. E o invatatura ce vine din istoria reala, nu din cea imaginara. Pana la urma, nu e nici o problema daca moralistii vorbesc public despre virtutile moralei, dar, cand aceasta e introdusa in mod fortat in viata sociala, prin decizie politica, perspectiva se schimba radical. „Sfintii pot fi puri – scria cu multa intelepciune marele istoric Arthur Schlesinger jr – dar oamenii de stat trebuie sa fie responsabili. In consecinta, politica este un domeniu unde judecata prudenta si practica trebuie sa aiba prioritate asupra verdictelor morale simpliste“. Pentru ca, asa cum spunea odata Madison (tocmai presedintele unui stat care a aparut in viata internationala ca exponent proaspat al unui atragator crez moral), „daca oamenii ar fi ingeri, nu ar mai fi nevoie de guvernare“.

Oamenii nu sunt ingeri, iar „judecata prudenta“ si „practica“ presupune distingerea permanenta a nuantelor, cantarirea lor, atacarea sistematica a substantei si nu a simbolisticii, refuzul de a lasa activitatea de modelare a realitatilor dure in care opereaza politica pe seama unor abstractiuni legate de aplicarea mecanica a unor slogane de extractie teologica. Desi e o axioma a modernitatii, marea revolutie introdusa de separarea politicii de preceptele religioase, ecleziastice (inclusiv de cele deghizate subtil sau fatis in forme seculare) merita readusa in discutie atunci cand moralismul impins spre extrem se substituie realitatii ce trebuie schimbata prin actul politic. Aceasta pentru ca, de cele mai multe ori, declaratiile si atitudinile moraliste „servesc mai putin pentru temperarea actiunilor interesate decat constituie chiar un pretext pentru asemenea actiuni“.

Cel putin in politica externa, marile calamitati, inclusiv din plan moral, au provenit tocmai din ignorarea realitatii in dauna unor actiuni si decizii care au pus mai presus de aceasta obiective morale sau ideologice abstracte, rupte de dinamica fortelor reale aflate in miscare, desprinse de concretetea faptului istoric. Caci politica internationala poate fi impartita din acest punct de vedere – spune acelasi Schlesinger – in doua scoli: una care intreaba intai daca o anumita politica „e buna sau rea si alta care intreaba daca ea va functiona“, cu alte cuvinte intre exponentii unei viziuni asupra politicii intelese in termeni de „just“ sau „injust“, de „bine“ sau „rau“, si cei care o inteleg in termeni de „inteleapta“ sau „proasta“. E o observatie de bun-simt care poate fi aplicata la fel de bine si politicii interne.

„Indignarea morala“, observa un mare istoric al crestinismului precum Sir Herbert Butterfield, „corupe agentul care o poseda si nu e calculata sa reformeze pe cel care e obiectul ei. Emiterea a ceea ce intentioneaza sa constituie o judecata morala – in mod particular o judecata ce echivaleaza cu asertiunea ca sunt oameni mai rai decat sunt eu – este in realitate o solicitare pentru asumarea unei forme ilegitime de putere... Are eficacitate ca o arma tactica prin abilitatea de a genera fervoare irationala si o extraordinara rea-vointa impotriva unui inamic“. Problema e ca „nereformarea obiectului moralei“ este o dovada a incompetentei politice sau a neputintei, daca tinem sa facem din politica un instrument real de transformare, inclusiv din punct de vedere etic. Pentru ca orice politica trebuie sa aiba ca finalitate progresul moral al individului si a comunitatii, numai ca prima conditie pentru a obtine un astfel de efect e legata de producerea de rezultate concrete in actul politic cuplat la realitatile date, la materialul istoric concret, fapt care va duce inevitabil si la rezultate palpabile in plan moral. Adica, e mult mai intelept sa lucram serios cu o „moralitate a rezultatelor“, a „consecintelor“, decat sa ne aventuram in jocul simbolic cu o „moralitate a intentiilor bune“, dupa cum spune Robert Kaplan. Altfel, cineva va putea veni peste 15, 20 sau 50 de ani si va putea intreba, cu destula indreptatire morala, ce pedeapsa ar trebui aplicata „colaboratorilor“ unui regim care astazi a tratat intr-un asemenea mod problema pensionarilor, a saracilor, a bolnavilor sau a aplicarii justitiei pentru fiecare individ. Cine il va putea opri sa aplice categoriile morale ale unei epoci la una trecuta?