Reconstructia identitara in Romania postcomunista. Confruntarea dintre autohtonisti si europenisti, o permanenta?
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Autohtonistii radicali de aparteneta peremista, eugenisti agresivi, isi imaginau pericolul sub forma vitalista, ca amenintare la adresa vietii biologice a romanilor dinspre alte entitati biologice.
Primul deceniu postcomunist, sindromatica trecutului si nevoia de europenizare
In primul deceniu postcomunist reconstructia societatii romanesti, problematicele derivate din finalitatile acesteia, dar si din sistemul de raportari ale lumii occidentale la Romania postcomunista au generat polemici aprinse intre principalii formatori de opinie. O analiza a discursurilor intelectualilor romani dezvaluie paradoxurile „imaginii de sine“, confuziile si oscilatiile de optiune, oportunismele – in fapt, criza identitara (ideatica, in primul rand), frecventa apelului la practica si ideologia multiculturalismului. Paradoxurile tranzitiei au creat, nu de putine ori, impresia ca Romania este un spatiu suprarealist, in care societatea civila este tot in status nascendi, iar doctrinele politice doar niste diferentieri formale. Evolutii pozitive s-au inregistrat doar dupa ultima mineriada; ele au debutat cu o schimbare de paradigma in ceea ce priveste modul de a dialoga, prin renuntarea la solutiile violente in favoarea dialogului institutionalizat (presedinte, Parlament, ONG-uri).
Un clivaj in afara anomiei comunism-anticomunism care opereaza cu puternice delimitari in spectrul politic de la noi l-a constituit disputa dintre traditionalisti si modernisti, disputa ce inregistreaza, in societatea romaneasca, in dezbaterile publice romanesti, o permanenta de aproape doua secole. Fondul disputei de idei privea modelele politice, economice si culturale de dezvoltare a societatii si de surmontare a statutului periferic al Romaniei in raport cu Occidentul; platformele moderniste vizeava, in esenta, sincronizarea cu Europa Occidentala. Mijloacele de racordare la curentul european sunt date de reformismul institutional de sorginte liberala si de asumarea unor valori de tip occidental – proprietatea, libertatea individului, societatea civila, separarea puterii in stat, libertatea concurentei. O astfel de perspectiva a fost promovata de opozitia democratica pana in 1996, de gruparile civice si de intelectualitatea liberala. Traditionalistii/autohtonistii raman insa fideli paradigmei statul national unitar si sunt eurosceptici. Clivajul modernisti-traditionalisti, in anii ’90, a implicat disidente culturale cu complicatii politice (vezi scindarea FSN-ului, cea care face mai vizibil acest proces de diferentiere), dar nu atat de puternice incat sa isi puna amprenta asupra opozitiei comunism (chiar daca este unul rezidual) – anticomunism (vezi editorialele lui Octavian Paler, indeosebi cele din „Cotidianul“ si Alexandru Paleologu, „N-ar fi rusine sa fim balcanici!“, in „Cuvantul“, anul III(VIII), nr.1, 1997).
Nationalismul anilor '90 este stimulat de spaimele identitare si de lupta pentru puterea politica. Autohtonistii radicali de aparteneta peremista, eugenisti agresivi, isi imaginau pericolul sub forma vitalista, ca amenintare la adresa vietii biologice a romanilor dinspre alte entitati biologice. Nationalistii moderati, modernisti moderati si anticomunisti totodata, precum Octavian Paler, considerau ca europenismul este un fel de cosmopolitism care ameninta identitatea nationala, adica „specificul national“. O astfel de perceptie a identitatii nationale sectariza societatea romaneasca in patru genuri de romani, folosind ca principiu fundamental de identificare confesiunea religioasa; astfel, romanii tipici erau ortodocsi, urmand apoi „unitii“ (greco-catolicii), catolicii si protestantii; despre neoprotestanti nu se discuta in raport cu apartenenta nationala si cu sentimentul apartenentei.
„Patria nationalistilor“ este o anti-patrie, deoarece ea exista prin negarea muticulturismului. Pentru autohtonisti, ortodoxia este invocata nu doar in calitatea acesteia de confesiune, ci ca „lege stramaseasca“, ceea ce confera, din nou, ortodoxiei un caracter juridic si teologic. Autohtonistii radicali ai anilor '90 sau, altfel numiti (in unele analize), neotraditionalistii s-au declarat adeptii „patriotismului iluminat“, dezvoltand teze care revalorifica mitologia nationalist-ceausista, protocronista, si o combina, paradoxal, cu alte teme traditionale, de data aceasta cu anumite complexele (istorice) de inferioritate. Distingem cateva teme/teze centrale ale autohnismului radical si escatologic: romanii sunt un popor ales de providenta pentru a indeplini o misiune, manifesta o anume primordialitate culturala, sunt o punte vie intre civilizatii, intre est-vest (vezi doctrina si publicistica PRM, precum si literatura dacomana prezentate de Mihaela Grancea, Alexandru Sonoc in „Discursul dacist postcomunist si falsificarea istoriei“, in „Identitate si alteritate. Studii de istorie politica si culturala“, Ed. Argonaut, Cluj, 2007; vezi si pledoaria protocronista si angoasata a unuia dintre teoreticienii curentului autohtonist, Edgar Papu, in „Prioritati europene pe stravechiul pamant dacic“, in „Noua Revista Romana“, nr.2, 1996, p.100-101.); romanii sunt un popor cu calitati extraordinare care impun/revendica mari aspiratii si noi proiecte identitare; misiunile istorice ale romanilor s-ar fi concretizat (demult) daca nu ar exista o aproape atemporala conspiratie antiromaneasca (vezi felul in care se completeaza complexul victimei in contextul integrarii in structurile euro-atlantice) ; spatiul romanesc este o lume esentialmente traditionala, adica etnocentrica, satul ramanand factorul matricial; intelectualul roman este un dezradacinat care profeseaza abandonul identitar (absolutizarea „urii de sine“) si elitismul.
Acestui tip de autohtonism i s-a opus civismul si nostalgia europenista. Sfarsitul sistemului comunist a insemnat si debutul cautarii unui nou set de identitati, o cautare, din nefericire, care „beneficia“ de un capital cultural inadecvat. In aceste circumstante, spre sfarsitul anilor 90 si in anii acestia din urma formatorii culturali au folosit in reconstructia postcomunista a identitatii moderne doua surse: democratia si etnicitatea. Pentru analisti era insa evident ca in ceea ce priveste receptarea valorilor democratiei – pe care Occidentul insusi a fost, in mare masura, incapabil sa le conceptualizeze – institutiile specifice acesteia vor fi mult timp formale, in mod special datorita absentei, si mai apoi a vulnerabilitatii societatii civile.
Daca reevaluarea etnicitatii, din perspectiva unui nou proiect identitar, nu a fost pe placul multor analisti europenisti, altora le-a parut drept o recuperare necesara si destinata redefinirii identitatii nationale si regionale din perspectiva modernitatii postcomuniste. Postcomunistii, in ciuda experientelor negative vizavi de combinarea modernitatii cu democratia, nu au avut si nu au vreo alternativa reala la realizarea finalitatii propuse – reconstructia autoportretului national. Identitatea se reconfigureaza ca fiind una moderna si reprezentativa, bazandu-se in primul rand pe etnicitate, chiar daca aceasta ramane o baza precara datorita mostenirii imagologice viciate de mitologizarile nationalist-comuniste. Dupa ce s-au confruntat cu e xperienta dezintegrarii Jugoslaviei si cu prelungirile politico-militare si etnice aferente, occidentalii incearca sa marginalizeze etnicitatea si sa impuna analize si practici politico-culturale non-etnice.
In acest sens, in ultimul deceniu, analistii politici si istoricii occidentali au fost preocupati sa descifreze istoria specifica a Estului. Occidentul si-a construit propriile imagini si discursuri despre Europa Centrala si central-europenii au facut acelasi lucru cand s-au raportat la el. Insa, transmiterea si receptarea conceptiilor occidentale despre democratie nu s-a petrecut silentios si mimetic. Modelul cultural oferit pentru modernizarea societala a generat si consecinte/realitati surprinzatoare care demonstrau ca modelul exportat se poate comporta disfunctional in alt spatiu socio-cultural decat cel in care a fost creat. Daca aceste procese si contexte culturale nu vor fi intelese, exista toate sansele ca largirea spre rasarit a Uniunii Europene sa apara ca o alta semi-modernizare inspirata din exterior, cu raspunsurile consacrate si cu modelele cognitive mostenite din trecut. In acelasi timp, si europenistii lumii postcomuniste exagereaza cand ignora istoricitatea dificila a spatiului lor si rolul acesteia in modernizare, inclusiv in reconstruirea proiectului identitar.
Aceeasi confruntare, tonuri diferite, „beneficii“ identitariste
Astfel, „piata de idei“ din Romania este dominata de cateva teme obsesive: cea a europenitatii romanesti, o depasire in cheie originala a traumei nationalismului postdecembrist (trauma esentializata in tema periferizarii unei identitati care se autoconstruise narcisist si nu-si mai regaseste identificarile clasice) si cea a conservarii traditiilor culturale si politice romanesti, care ar justifica reconstructia identitara si, prin aceasta, afirmarea dreptului la europenitate.
Depasirea discursului identitar schizoid, prin concilierea discursului autohtonist cu cel de esenta europenista, are ciudateniile ei sau, mai degraba, mari inconsecvente. Formalismul, exercitiul strategiilor dublului discurs, practici derivate din comanda politica, dar si din obedienta traditionala dictata de conjunctura si de influenta socio-culturala a grupurilor de prestigiu determina natura europenismului declarat dupa anul 2000 in toate mediile publice; el este insa, adeseori, doar un exercitiu lexical. Daca in primul deceniu postcomunist, autohtonismul maniheizant era „vulgata bunului roman“ (formula instituita si vehiculata frecvent de H.-R. Patapievici), dupa anul 2000, putem afirma ca formula se transfera asupra practicii europenismului, asa cum a fost acesta construit de clasa politica romaneasca (mai ales cand se afla la putere) si de o parte a elitei culturale (vezi discursul cultural si istoriografic traditionalist care promoveaza sintagme sincroniste, chiar protocroniste); acestea au convingerea ca demersul lor europenist a fost asumat, ca Romania a depasit tranzitia postcomunista, iar romanii aspira la europenitate ca la un orizont legitim, aspiratiile derivand din traditiile istorice si din actele de civilizatie.
Despre Revolutia din Decembrie ’89 a oferit noi perspective proiectului identitar. Informatiile trunchiate si contradictorii, perceptiile subiectiv-mitologizante au creat si creeaza inca instabilitate ideologica si de perceptie colectiva, reasezari valorice care se constituie in cadrele mitologizarilor traditionale aflate in stransa relatie cu disputele politice; nu exista astfel, o cultivare consecventa a reprezentarilor identitare. Apelul la proiectul identitar se realizeaza aritmic, fiind determinat de demersurile de legitimare, de nevoia de a castiga capital cultural si de imagine, mai putin din impulsul de a ameliora imaginea Romaniei. Decembrie 1989 devine subsumat unor finalitati politice globale. Momentul istoric a oferit o structura factologica ce provoaca la interpretari conexe, mitologizante chiar, fiind un eveniment agreat de gandirea traditionala ca arhetip al transformarii radicale, ca model pe care cultura marxista l-a impus cu privire la formele de rezistenta sociala. Astfel, „revolutia romana“ a implicat toate ingredientele modelului clasic de miscare sociala radicala: eroi si martiri, scenarii, episoade dramatice si sangeroase, epiloguri subversive, incertitudini care i-au transformat pe unii dintre actorii represiunii comuniste in eroi.
Media a oferit, in avanpremiera integrarii Romaniei in EU, jocuri mediatice, „bursa valorilor identitare“, topuri si, implicit, tot atatea posibilitati de a realiza autoperceptia identitara a romanilor. Topurile propuse – de televiziunile, de publicatiile (indeosebi cotidienele „Evenimentul Zilei“, „Cotidianul“, „Romania Libera“) aflate in exercitii de „mentinere si dobandire de rating“, de Editura Humanitas si de Institutul Cultural Roman, de institutele de sondare a opiniei publice (INSOMAR, IMAS, TNS-CSOP si CURS) – au impus aceste formate care, schematic si populist, au implicat evaluari cu privire la notorietatea individuala, identitatea nationala, succesele „elitei antreprenoriale“; vezi „Zece pentru Romania“, „Mari romani“, „Topul celor 300“ etc). Finalitatea, subliniata aproape obsesiv, a fost „identificarea si recunoasterea la nivel national a celor mai importante valori ale natiunii“.
Pentru multi dintre cei care au urmarit „proiectul“ si „formatul“, si care „pozitiveaza“ spectacolul media, aceste initiative par „demersuri europene“, argumente vizavi de legitimarea integrarii Romaniei in structurile europene. In timp ce pentru analistii moderati astfel de demersuri sunt doar „un puzzle neinspirat“ (editorialistii de la „Gandul“ folosesc sintagma), pentru cei care au promovat sondajele, acest efort de autoidentificare identitara este „necesitate, provocare si risc“ (Ovidiu Nahoi in editorialul cu acelasi titlu din „Evenimentul Zilei“, 30 mai 2006); pentru contestatari, proiectul presupune insa „plebiscituri stupide“, „regrese interioare“ (vezi reactiile autohtoniste ale scriitorului Octavian Paler in „Cotidianul“, in scrisoarea de refuz adresata Televiziunii Romane si Institutului Cultural Roman, care l-au invitat sa participe la campania de promovare).
Mai putin implicat afectiv, Horia-Roman Patapievici, in aparitiile media, considera ca acestui proiect i se potriveste formula de „joc mediatic“, iar topul secundar, cel al celor 100 de personalitati, ar fi o „oglinda fidela a precaritatii criteriilor valorice din societatea romaneasca actuala“ (topul amintit reflecta oscilatia publica manifestata intre asumarea si condamnarea antisemitismului romanesc ca realitate istorica generatoare de genocid si perpetuarea imaginarelor istoriogafice si de autoperceptie: mai mult de jumatate dintre personalitatile nominalizate sunt lideri politici si militari, semn ca romanii sunt tributari culturii razboiului si reprezentarilor istorice triumfaliste si escatologice). Cu aceste prilejuri, indirect, s-a putut observa o revigorare a reprezentarilor identitariste.
Europenism vs. protocronism
Momentul 1989 a insemnat sursa unei schimbari de structura, a posibilitatii iesirii din experimentul utopic, iesirea din timpul utopiei in acela al evolutiei. Afirmatia poate fi considerata un truism, insa avem in vedere faptul ca schimbarea nu s-a produs uniform si a avut ritmuri diferentiate, viteze diverse de propagare. Daca in unele domenii, transformarile s-au produs rapid si au avut efecte profunde si vizibile, alte evolutii institutionale si mentalitare se produc lent, aproape invizibil, prin urmare dificil de sesizat. Totusi, aceste mutatii, desi sunt lente, afecteaza celelalte sfere ale socialului (acesta functioneaza ca un sistem, ca un intreg in care diferitele sale componente se afla intr-o interactiune permanenta si in care orice schimbare intervenita intr-un anumit domeniu le afecteaza si pe celelalte).
Demonstrarea existentei unei crize identitare la nivelul mentalului colectiv se poate realiza mai greu si, in acelasi timp, poate fi mai usor de contestat decat dovedirea existentei disfunctionalitatilor economice. In conditiile in care manifestarile esentialmente subiective ale imaginarului social domina, orice demers cartezian poate esua. Chiar si analistul, cu prilejul incursiunilor in spatiile acestei subiectivitati proteice, este constient de existenta conditionarilor care vin din propriul sistem de optiuni. Cu referire la imaginea romaneasca fata de noi insine, repetam, se pare, demersul prepasoptist si pasoptist ca riposta/contrareactie la heterostereotipurile europene ostile vizavi de romani.
Preocuparea pentru imaginea de sine a romanilor se inscrie in procesul complex de definire a identitatii nationale. Inca de la inceputurile modernitatii, proiectul identitar a reprezentat preocuparea elitei; aceasta, insa, nu s-a manifestat unitar, organic. Ar fi fost si inca ar fi absurd! Este suficient sa reamintim dezbaterile tensionate din perioada interbelica, dezbateri declansate in relatie cu teme precum „specificul national“. In epoca, aceste discutii publice manifestate in conferinte, polemici, studii au angajate nume sonore ale culturii si vietii publice romanesti ale vremii. Aceasta dezbatere, cu implicatii politico-ideologice, a fost, probabil, chestiunea care a starnit cele mai intense pasiuni din istoria culturii romane (vezi Z. Ornea, „Traditionalism si modernitate in deceniul al treilea“, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1980).
Evident, obiectul controversei si finalitata ei stringenta erau definirea identitatii nationale si, bineinteles, discursul despre natiune. Odata cu instaurarea regimului comunist si cu debutul procesului de „constructie“ a „natiunii socialiste“, cultivarea proiectului comunist si a ideologiei internationalismului proletar a marginalizat discutiile despre cultura si identitatea nationala. Odata cu impunerea dimensiunii nationalist-comuniste, specifica regimului ceausist, sunt reeditate dezbaterile despre „specificul national“ si este reiterat discursul despre istoricitatea natiunii. Eseistica lui Athanase Joja (vezi indeosebi Athanase Joja, „Profilul spiritual al poporului roman“, in „Logos si Ethos“, Ed. Politica, Bucuresti, 1967) reprezinta debutul acestei dezbateri politice si culturale care se va finaliza la modul corolar cu teza protocronista.
Relansarea dezbaterilor despre „stat-natiune-identitate“ este nu numai o comanda politica, ci si expresia unor preocupari colective – astfel de teme si reprezentarile lor ocupa un loc central in constiinta colectiva. In fapt, intelectualii romani implicati in identificarea identitara – critici si istorici literari, istorici ai culturii – reluau, evident in alt context socio-istoric si cultural, cu reconditionari sensibile, dilemele identitare, dezbaterile interbelice dintre modernisti si traditionalisti. Redesteptarea problematicii era semnul manifestarii unei adevarate obsesii nationale a definirii identitatii, marca a identitatii identitare. Aparitia protocronismului care, intr-o oarecare maniera, parea ca da un raspuns definitiv interogatiei identitare, fiind „o preocupare privind autoimaginea romanilor si relatia valorilor romanesti cu restul lumii“. Cu toate diferentierile de abordare si de formulare, protocronistii si adversarii lor care nu-si permiteau sa fie categorici aveau o constanta, in toate practicile discursive: natiunea si valorile ei (vezi dezvoltarea analizei in Katherine Verdery, „Compromis si rezistenta. Cultura romana sub Ceausescu“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 162 sq).
„Bataliile culturale“ angajate intre factiunile elitei culturale – mod de manifestare al unei culturi periferice – au propus imagini contradictorii si au demonstrat o perceptie confuza a identitatii. Din aceasta perspectiva, protocronismul poate fi analizat si ca mecanism de aparare specific unui complex de inferioritate resimtit de o parte a elitei culturale. In acest concert protocronist nu exista doar vulgate, ci si apologiile etnofilosofiei, creatiile scolii lui Noica, ce prefigureaza modelul „grupurilor de prestigiu“ din cultura postcomunista (de fapt, o forma de asociere intelectuala bazata pe afinitati elective, solidaritate caracteristica premodernitatii europene), tehnicile discursive de legitimare a autoritatii.
Etnofilosofia a nutrit autohtonismul protocronist prin faptul ca fundamenta discursul filosofic pe spiritualitatea „specifica“, adica pe elementele invocate de constructul identitar herderian – limba si spiritul national, apologia culturii adamice. Dupa Decembrie 1989, protocronismul a parut ca dispare sub forma sa de curent cultural, desi a continuat sa subziste, convertindu-se in manifestarile radicale ale autohtonismului, mai ales in contextul dezbaterilor transdisciplinare despre natiune si implicit despre nationalism. In acest sens, cea mai consistenta si intretinuta polemica despre nationalismele antagoniste, in publicistica romaneasca postcomunista, a angajat, indeosebi prin presa culturala, nume de referinta precum: Alexandru Paleologu, Fey Laszlo, Adrian Marino, Gabriel Andreescu, Daniel Vighi, Liviu Antonesei, Octavian Paler (vezi antologia de texte „Nationalisti, antinationalisti“, coord. Gabriel Andreescu, Polirom, Iasi, 1996). Alte abordari europeniste: Adrian Marino, „Politica si cultura. Pentru o noua cultura romana“, Ed. Polirom, Iasi, 1995; „Revenirea in Europa. Idei si controverse 1990-1995“, coord. Adrian Marino, Ed. Aius, Craiova, 1996).
Tema central-europeana
Polemicile academice, imaginile uneori difuze si puternic concurentiale nu au avut ecou, cu toata scena deschisa, animand doar grupurile de prestigiu si o parte a intelectualitatii. Sistemul de invatamant centralizat, presa sectara si partinica au facut ca, un timp, cel putin pana la asumarea abordarii manualelor alternative, identitatea artificiala din epoca protocronismului sa se manifeste, inca, pavlonian. Prin reconstruirea mitologiei nationale, prin manipularea locurilor memoriei, prin sistemul de stereotipuri etnoculturale s-a indus o autoperceptie culturala narcisista.
Dupa 1989, contactul cu lumea Celuilalt, contact urmat, de regula, de „socul cultural“ (Vezi „Experienta exportata“, coord. Stefan Borbély, Ed. Institutul European, Iasi, 2001), au determinat confruntarea dramatica dintre autoimaginea romaneasca si heteroimaginile ostile romanilor. Astfel, diferenta dintre imaginea de sine si europenitatea perceputa ca alteritate a redeschis rani mai vechi, precum cele traite la inceputul secolului XIX, si o criza identitara de durata. Si, din nou, va fi vorba despre reconstructia identitara si despre transformarea trecutului in referinta (in cazul discursului autohtonist). Definita din perspectiva diacronica, specificitatea Europei Centrale se prezinta sub forma unui decalaj temporal ce diferentiaza Occidentul de frontierele lui estice. „Dilema intelighentiei Europei Centrale <…> provenea din decalajul dintre identificarea sa cu civilizatia si cultura occidentala si introducerea lor problematica intr-o structura sociala si economica depasita (Jacques Rupnik, „In cautarea Europei Centrale“, in „A Treia Europa“, nr.1/1997, p.237).
Spre deosebire insa de decalajul temporal ce diferentiaza Vestul de Centru, decalajul Orientului fata de Vest este, in fapt, de natura structurala, fiind datorat modelului social si politic autoritar de extractie bizantino-otomana, model ce subordoneaza, prin omogenizare si „inghetare“, societatea. Aceasta schema explicativa este determinata de paradigma „Celor Trei Europe“, paradigma ce opereaza cu criteriul confesional; astfel, ar coexista in toposul general o Europa de Vest (catolica si protestanta), o Europa de Centru/Centrala (o dilatare a lumii catolico-protestante in afara limes-ului roman) si o Europa de Est sau Balcanica (ortodoxa si islamica).
In deceniul zece, in spatiul disputelor academice, dar si politice romanesti, tema central-europeana cunoaste abordari si asumari frecvente („Provocarea“ a lansat-o Al Cistelican cu „Provincia ratata“, in „Interval“, nr 7/8/1992, p.2-3. Printre primele abordari romanesti transdisciplinare: Adrian Pop, „Conceptul de Europa Centrala“, in „Sfera Politicii“, anul IV, nr.28/1995; Ilie Badescu, Dan Dungaciu, „Sociologia si geopolitica frontierei“, Ed. Floarea Albastra, Bucuresti, 1995; „Europa Centrala. Nevroze, dileme, utopii“, antologie coord. Adriana Babeti si Cornel Ungureanu, Ed. Polirom Iasi, 1997; „Europa Centrala. Memorie, paradis, apocalipsa“, Ed. Polirom, 1998. Vezi activitatea grupului interdisciplinar „A Treia Europa“ si colectia tematica a Editurii Polirom ce promoveaza studiile care pledeaza in favoarea caracteristicilor central-europene ale culturii romane si ale apartenentei la spatiul traditional al europenitatii: Vladimir Tismaneanu, „Spectrele Europei Centrale“, Polirom, Iasi, 2001, Cornel Ungureanu, „Mitteleuropa periferiilor“, Polirom, Iasi, 2002. Vezi si revuistica problematicii: „Altera“, „Orizont“ „Provincia“).
Modernisti moderati, postmodernisti
Locul traditionalistilor este ocupat, astazi, de neotraditionalistii care provin din randurile fostei intelectualitatii comuniste, clerului ortodox si corpusculelor legionare cu concursul logisticii PRM si PNG. Neotraditionalistii vor sa conserve o civilizatie autarhica la o ruralitate a axiologiilor cu o arheologie aproape insondabila. Nucleul dur al acestui grup a facut uz de toate mijloacele, in primul rand de manipulare si dezinformare, pentru a bloca desprinderea Romaniei de totalitarism. Din subgrupul intelectualilor neotraditionalisti care isi au sorgintea in comunism fac parte: C.V. Tudor, Adrian Paunescu, Dinu Sararu.
Modernistii sunt fragmentati in doua subgrupuri: traditionalistii luminati si legati de radacinile lumii est-europene, de ortodoxia slavo-bizantina, modernisti moderati – si postmodernistii. Dupa un deceniu de combustii ideatice, traditionalistii luminati s-au metamorfozat in modernisti. Acest subgrup este animat de nume sonore ale culturii romane din epoca ceausista, de intelectuali suspectati in epoca de exersarea unei disidente nezgomotoase, un fel de minima rezistenta la opresiune – Eugen Simion, Razvan Theodorescu, Augustin Buzura, Octavian Paler. Ei au fost adeptii unei evolutii lente spre europenitatea postmoderna, temandu-se de o „cadere in Europa“. Modernistii moderati sunt cei care doresc integrarea treptata a Romaniei in Occident, dar cu conditia pastrarii specificului local si national. Generatiei mai varstnice de modernisti moderati i se adauga, indeosebi cu putin inainte de intrarea in UE, Nicolae Manolescu (vezi Nicolae Manolescu, „Dreptul la normalitate“, in „Secolul 20“, nr.10-12/1997), Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu (filosofii amintiti s-au impus in cultura romana, inca din deceniul noua, cu abordari care ignorau viziunile autohtoniste; vezi G. Liiceanu, „Jurnalul de la Paltinis“, Ed. Cartea Romanesca, Bucuresti, 1983 si A. Plesu, „Minima moralia. Elemente pentru o etica a intervalulului“, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988), Horia-Roman Patapievici. Interesant, prin evolutiile surprinzatoare, este cazul eseistului Horia-Roman Patapievici, care, acum, prin modernizare intelege occidentalizare. Eseistul, in demonstratiile sale, porneste de la premisa ca modernizarea ca fenomen si optiuni sociale „s-a nascut in Occident“, dupa care a contaminat – bineinteles, cu nuante – intreaga lume care dezvolta azi capitalismul; deci „modernitatea este un dispozitiv universal“ care e functional in cadrele traditiei.
Grupul de prestigiu realizat in jurul lui G. Liiceanu si Andrei Plesu si-a cautat legitimarea culturala, personalitati prin care sa irumpa europenismul. Emblematic pentru europenismul romanesc, pentru discursul grupului mentionat, H.-R. Patapievici a debutat cultural atacand romanismul considerat drept esentialism national. Prin „Zbor in bataia sagetii“ (Editura Humanitas, Bucuresti, 1995), Patapievici a primit consacrarea, accesul la grupul de prestigiu, statutul de europenist dezinhibat (de acelasi autor vezi bestseller-urile: „Cerul vazut prin lentila“, Ed. Nemira, Bucuresti, 1995; „Politice“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996; „Omul recent“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2001; „Discernamantul modernizarii“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004); acum insa, in calitate de inalt functionar al administratiei culturale si de „celebritate media“, eseistul se manifesta inconsecvent in raport cu vechile sale axiologii ; cel care respingea „esentialismul etnic“ astazi se identifica cu reprezentarile etnofilosofice, etnocentrice si cel mult europocentriste (vezi interviul „Romania, o tara bantuita de strigoi“, interviu acordat televiziunii timisorene „Analog“ in noiembrie 2000, si H.-R. Patapievici, „Romania o tara bantuita de strigoi“, in „Orizont literar“, nr.1(1420), p.9-31, 20 ian. 2001, serie noua; dar, mai ales, vezi prestatiile din cadrul formatului „Argument la Cultura“, de pe „TVR Cultural“).
Si istoria Romaniei postcomuniste demonstreaza ca modernizarea, nu neaparat si modernitatea, implica polemici si manipulari desfasurate in jurul temelor identitatii etno-culturale. Daca, in context, intervin si oportunismele care transforma europenisti „de traditie“ in traditionalisti de conjunctura, aceasta este o alta poveste!