Virtual si real. O critica a gandirii intre intentie si actiune. Al doilea argument (I)
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
Ceea ce face sa apara ca fiind cu totul paradoxal atunci cand cineva incearca sa rezume legatura dintre aparitia formelor concrete si originea lor este tocmai incogruenta care se instaleaza intre modalitatatea in care formele se arata si felul in care ele redevin expresii ale procesului gandirii. Este oarecum imposibil sa utilizam logica parcursului regresiv la nivelul unei asemenea analize, cata vreme o forma care se implineste in spatiul vizibilitatii nu mai apartine intentiei ce putea sa-i justifice aparitia. Or, daca intre ceea ce intentionez sa asum ca fiind forma careia ii datorez propria inteligibilitate dincolo de orice urma de indoiala si destinatia unde tind sa ajung exista intreruperi inseamna ca forma (expresia) nu este mai mult decat un suport fragil care ma leaga de o exterioritate ale carei reguli le-am uitat.
A fi presupune o relatie asimetrica cu continutul realitatii unde necesitatea utilizarii unui model virtual devine indiscutabila, insa nu intrerupe procesul de transformare a formelor aparente.
Ce este o forma devine intrebarea care macina in mod esential problema limitei prezentei, de vreme ce posibilitatea de a intelege o aparitie consta in distanta ce ocupa spatiul dintre momentul in care decid sa fabric o forma si clipa in care forma indeplineste cerintele realului. Aparitia nu merge mai departe de trasaturile vizibilului, ea este o trasatura a vizibilului, fapt care impune o permanenta limitata de posibilitatile vizibilitatii, pe de o parte, si o prezentificare a intentiei in acelasi plan al vizibilitatii, pe de alta parte.
Aparitia este ceea ce mi se ofera inaintea ochilor, adica un construct decupat in cadrul lumii formelor, unde regula elementara este reprezentata de potrivirea totalitatii formelor in cadrul global al unei structuri deschise. Spatiul care permite existenta uneia sau mai multor forme concrete nu poate fi definit ca o structura determinata de la un capat la altul, ci ca posibilitate generica unde formele se intampla. Spatiul, din punct de vedere al fenomenologiei husserliene, asa cum doresc sa o inteleg aici, este posibilitatea generica externa cu care intentia de a semnifica ceva colaboreaza. Daca privesc relatia cu spatiul din perspectiva subiectului orientat catre exterioritatea sa (adica ceea ce numim in sensul slab al cuvantului spatiu, care devine o notiune similara celei de exterioritate, ambele fiind rudimentar construite in urma senzatiei optice pe care un prim act perceptiv ne-o furnizeaza), atunci trebuie sa accept ca ceea ce se afla inaintea mea devine nu forma cu care ar trebuie sa ajung sa colaborez, ci un obstacol substantial cu care trebuie sa ma lupt in momentul in care decid sa adaug ceva unui domeniu deja structurat. Lucrul acesta se petrece cu regularitate de fiecare data cand perceptia subiectului se afla in profund dezacord cu posibilitatea semnificarii a ceea ce ea contine. Or, dezacordul survine la randu-i de fiecare data cand dincolo de posibilitatea perceptiei (a vedea) nu se afla nici un alt proces ce ar permite nu neaparat intrepretarea datelor realului, ci implicarea pulsiunii intentionale care modifica raportul cu exterioritatea. Interpretarea unui fenomen extern mie nu rezulta in urma intretinerii de raporturi dialectice cu ceea ce mi se opune din afara, intelegandu-se prin raporturi dialectice tot ceea ce este descris de logica evenimentiala violenta. Altfel spus, daca relatia dintre subiect si exterioritatea sa nu este monitorizata decat prin modele care formalizeaza date strict empirice sau ceea ce s-ar numi procedeul cuantificarii datelor brute, atunci nu putem pretinde ca relatia unui subiect oarecare cu domeniul de referinta extern ar fi mai mult decat o simpla confruntare intre cele doua parti.
Astfel, o expresie pe care o situez in calitate de subiect intentional in cadrul realitatii fizice, daca reuseste sa ajunga inlauntrul acesteia, nu este recuperabila pentru subiect in conditiile in care ea se constituie ca interferenta violenta cu realitatea. Imposibilitatea recuperarii apare din urma faptului ca orice construct formal care are originea in datele exclusive ale perceptiei apartine, in aceeasi masura, realitatii externe si subiectului, ceea ce-l transforma intr-o interfata cu un statut distinct. In acest sens, virtualitatea unui model se afiseaza ca filtru intre demersul subiectiv intentional subiectiv si spatiul caruia i se adreseaza. Vidarea continutului intentional pe care un model virtual l-ar putea contine aduce cu sine statutul depersonalizat al acestuia. Mai exact, este vorba aici de reducerea relatiei dintre subiect si realitate la interfata care asigura un tip de comunicare intre subiect si realitate. Pe de alta parte, nu trebuie sa se inteleaga de aici faptul ca depersonalizarea modelului care se interpune intre subiect si realitatea externa ar trebui sa justifice in vreun fel sau altul unde isi afla originea, caci ceea ce ne intereseaza cu adevarat este in ce masura subiectul reuseste sa prolifereze la nivelul realitatii externe, utilizand strategii conceptuale indirecte care pastreaza urma intentionalitatii chiar si atunci cand metamorfozele realitatii elimina orice memorie a prezentei subiective. Prezenta subiectului, din acest punct de vedere, nu inseamna mare lucru, de vreme ce ea se identifica cu aparitia a carei posibilitate de a fi este intim legata de natura temporara a vizibilitatii. O aparitie este ceea ce o circumstanta empirica poate furniza la un moment dat. Odata ce natura circumstantei s-a schimbat, structura aparitiei se schimba la randu-i si nu e nimic surprinzator aici, mai ales daca acceptam faptul ca instabilitatea realitatii fizice permite asemenea mutatii la nivelul primar al suprafetelor imediat remarcabile. Insa orice mutatie se justifica plenar tocmai prin capacitatea de a pastra urma a ceea ce s-a petrecut odinioara inlauntrul vizibilitatii. Cricumstantele vizibile se transforma tocmai in virtuatea „subsidiaritatii“ prezentei subiectului la nivelul formelor vizibilitatii, acolo unde se realizeaza in fond dialogul subiect-realitate. Natura vizibilului nu este atat de brutal empirica incat sa stinga orice forma de prezenta care nu-i apartine in mod fundamental. Ca atare, orice aparitie este simultan rodul unei prezentificari intentionale, o marcare discreta a unui eveniment care, desi se defineste dupa legile realitatii concrete, se sprijina pe incomensurabilitatea intentionala a subiectului. Paradoxul devine evident... Legatura dintre o forma vizibila care face parte la urma urmei din categoria nedisciplinata a aparitiilor intre care nu exista o legatura fenomenala definitiva si instanta subiectivitatii nu este rezumabila in termeni eidetici, acest lucru petrecandu-se in pofida faptului ca tipurile de relatii care inculd paradigme stranii ce aduc la un loc natura non-vizibila a proceselor de gandire si concretetea dura a fenomenolor nu furnizeaza in mod direct referinte specifice care ar inlesni intelegerea acestor asocieri cu totul neconventionale, dar care permit alaturari ce le plaseza intr-o familie cvasi-conceptuala, cum ar spune Wittgenstein. Aceasta legatura este teoretic predictibila tocmai in virtuatea relatiilor fie eidetice, fie notionale, fapt care permite salturi interpretative semnificative, mai precis, permite asocieri de-a dreptul hilare intre specificitatea structurilor vizibilitatii, acolo unde repercutarea activitatii intentionale devine greu de masurat pe taramul concretitudinii.
In aceste noi circumstante, intrebarea care ar trebui sa ne preocupe este in ce masura profilul subiectului se contureaza pe fondul unei vizibilitati ce formeaza un cadru indentitar instabil? Chipul subiectului devine el doar o umbra care planeaza distant intre nesiguranta a ceea ce se petrece dincolo de pulsiunea intentionala care-l ghideaza pe taramul realitatii dure, acolo unde normele actiunii impun redefinirea gestului ontologic conform unei serii de enunturi axiomatice sau, dimpotriva, asistam aici la recompunerea partiala a – de ce sa nu spunem –, actului de a fi, care s-ar defini, dincolo de normele facticitatii, prin construirea unui model virtual ce lasa libera intentionalitatea subiectiva suficient de mult cat sa nu intre in conflict cu ceea ce este dat? Fara indoiala ca perplexitatea subiectivitatii inaintea setului de reguli vizibile (vizibilului) vine din posibilitatea de a sesiza raportul de asimetrie care stabileste implicit frontierele ce divid intentia de realitatea consecintelor sale. Asadar, a fi presupune o relatie asimetrica cu continutul realitatii unde necesitatea utilizarii unui model virtual devine indiscutabila, insa nu intrerupe procesul de transformare a formelor aparente.