La Chicago
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura mozaic »
Autor: Cecilia Victor
Nu am rau de inaltime si imi place voiajul cu avionul, dar nu stiu totusi cum am retinut timp de ani intregi o senzatie traita intr-un building, pentru o clipa. Sunt la Chicago cu Luca si Gelu, in turnul John Hancock, inalt de 450 de metri, un obelisc de otel si sticla ce se subtiaza tot mai mult spre varf.
Nimic din ce stii despre imaginea lumii nu mai seamana; de la aceasta inaltime, faci eforturi de memorie ca sa mai stii cum e pe pamant. De la etajul 95, uitandu-te pe fereastra, de fapt, prin peretele exterior transparent al turnului, este aproape imposibil sa distingi oamenii de pe strada, doar cateva puncte, mai mici sau mai mari, masini in miscare si varfurile celorlalte cladiri, care au forme ciudate, dispuse haotic din unghiul din care le privesti. Spatiul din interiorul turnului este incredibil de larg, fara stalpi de sustinere, structura exterioara a turnului fiind intarita de tuburi de otel dispuse transversal pana la nivelul etajului 18. La sud, un skyline al orasului, varfurile turnurilor de 500 de metri, cel mai inalt Sears, cu 110 etaje. Cerul privit din cer. La est, lacul Michigan inghetat, si o palma de pamant, debarcaderul Navy Pier, pe care se desfasoara un intreg spectacol de lumini, parcul de distractii, artificii si roata Ferris, prima din lume in 1893. Dar in turnul Hancock, totul e izolat ermetic si nu se aude zgomotul orasului; privesc imagini dintr-un avangardist film mut. Din cand in cand, unele randunici lovesc cu ciocul ferestrele turnului, din greseala sau din prietenie, altele trec intr-un viraj sigur si milimetric. Ai zice ca esti intr-un turn spatial. Vederea e panoramica, supraterestra, eliberatoare. Cerul si lacul Michigan capata de aici adevarata lor forma, intinderea si culoarea lor, contopite, sunt abia acum reale.
Bem impreuna acest cidru de mere al carui gust l-am simtit adeseori dupa aceea, asociindu-l de atunci cu uimitoarea descoperire a zgarie-norilor, a caror siguranta si indrazneala in spatiu definesc in fiinta mea o anumita atitudine si o traire. Sa fie prietenia nedisimulata, pierderea unei anumite intimitati si regasirea alteia? In orice caz, acest gust revine pur si simplu, fara nici o cauza aparenta, invalurandu-mi memoria. Sunt trei ani de-atunci. Restaurantul in care l-am baut, „Signature Room“, si-a inserat delicat o semnatura ferma si precisa in memoria mea papilara, readucandu-mi abundent aminte ca am stat o clipa palpitanta pe un fel de acoperis de unde lumea nu mai era supusa gravitatiei. Daca ne-am gandi la gravitatie ca la o simpla ipoteza, sigur am putea zbura, crede unul din prieteni; in astfel de temporare refugii la inaltime, putem uita pentru o clipa gustul pamantului, mestecandu-l indelung si imponderabil pe cel al aerului si al zborului. De ambele avem atata nevoie.
Fragmente din volumul „Calatorii de la etajul 95 in sus“