Paranoia riguroasa in aer liber la Sibiu – „Muzica in alb-negru“
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura cinema »
Autor: Toma Peiu
Expresionismul cinematografic german este una dintre cele mai riguros paranoice miscari artistice ale secolului trecut. Filmele lui Wiene, Murnau, Pabst, Lang sau Wiener au, fiecare in felul lui, cate ceva din textura serios-ludica-dramatizanta a spiritului german.
De aceea, fiecare intalnire cu aceste filme pe ecran mare e, dincolo de proiectie in sine si de satisfactia cinefila, o emotionanta evocare a unei perioade a carei „inocenta intunecata“ pare acum pierduta pentru totdeauna. Asta s-a simtit si la „Muzica in alb-negru“, evenimentul organizat la Sibiu, intre 12 si 15 august, de Asociatia ESTENEST. Timp de patru seri, in Parcul Astra au rulat, pe rand, atat „hituri“ ale perioadei expresioniste, precum „Metropolis“-ul lui Fritz Lang, „Golem“-ul lui Paul Wiener si Carl Boese, „Faust“-ul lui Friedrich Murnau, dar si filme care se gasesc mai greu pe torrente si DC++: comedia „Bergkatze“ / „Pisica muntilor“ a lui Ernst Lubitsch sau „Tagebuch einer Verlorenen“ / „Jurnalul unei fete pierdute“, al unui alt „clasic“ expresionist, Georg Wilhelm Pabst.
De la inceput trebuie spus ca alegerea Hermannstadt-ului ca gazda pentru „Muzica in alb-negru“, primul eveniment cu adevarat public din Romania dedicat exclusiv filmelor mute cu acompaniament live, a fost foarte inspirata, chiar daca pana la urma nu a fost vorba despre Piata Mica, asa cum sperau la inceput organizatorii, ci despre Parcul Astra. Intre cladirile sasesti de secol XVIII-XIX din centrul orasului, cu scena amplasata chiar in curtea unui astfel de edificiu, expresionismul german si muzica celor de la Zimmerman nu puteau sa nu se integreze in peisaj.
Acompaniamentul live oferit de unul dintre ansamblurile specializate, Aljoscha Zimmerman Ensemble, a fost, in sine, un eveniment, avand in vedere ca cei trei artisti germani sunt obisnuiti ai marilor festivaluri de film de la Cannes, Montreal, Berlin sau Venetia. Cu un joc inteligent intre cheia muzicala a perioadei anilor 1920, variatiuni pe teme clasice si influente contemporane bine distilate, trioul reuseste sa dea spatialitate filmelor mute pe care le acompaniaza si sa puncteze cu masura firul narativ, fara a acapara atentia de la imagini. In muzica lui Aljoscha Zimmerman (pian), a fiicei sale, Sabrina Haussman (vioara) si a percutionistului Markus Steiner se amesteca fericit influente din toata muzica Europei, sub semnul multiculturalismului care sta chiar la baza formarii trioului, al carui fondator, evreu rus emigrat in Germania, are cel putin trei radacini solide in „solul cultural“ al Europei. De altfel, sutele de spectatori din toate colturile continentului, atrasi in fata scenei in serile de proiectie sub cerul instelat, au aplaudat la scena deschisa fiecare interpretare a muzicienilor.
Comedia „Bergkatze“ / „Pisica muntilor“ (regia Ernst Lubitsch), singura care a spart sirul „sumbru“ al povestilor mai mult sau mai putin grave, este nu intamplator realizata in 1921, la inceputurile miscarii expresioniste, intr-o perioada in care Germania incerca sa isi regaseasca echilibrul dupa Primul Razboi Mondial. Organizatorii au meritul de a fi readus in atentia publicului un cineast cu mai putina „publicitate“ astazi decat Murnau sau Lang, dar cu o cariera impresionanta (73 de filme regizate in perioada 1914-1948, in Germania sau la Hollywood) si un comic cu adevarat inconfundabil. Ernst Lubitsch este unul dintre primii – si putinii – regizori de film care au folosit inclusiv stilul de decupare in negru a cadrului, pentru a da expresivitate actiunii de pe ecran. Generoasa, ludica, cu o puternica masura de pastisa inclusiv la adresa cinematografului, in general, dar si a stilului expresionist specific german, „Bergkatze“ este una dintre acele comedii care devin din ce in ce mai reusite cu trecerea timpului, cu un umor frizand pe alocuri stilul „The Simpsons“ sau „Family Guy“ din zilele noastre (barbatul cuceritor este condus la plecare de armata de copii din flori; sunt organizate cordoane militare pentru a impiedica navalirea femeilor in ganizoana). Jocul hiperexpresiv al actorilor, presupus obstacol in empatizarea spectatorului contemporan cu povestea fantezista de la 1920, nu face decat sa adauge si mai multa savoare umorului marca Ernst Lubitsch, ajutat de incadraturile foarte originale – regizorul are un fin si masurat simt al „teatrului in film“, al adaptarii mijloacelor dramatice la specificul cinematografului: atat maniera de interpretare a actorilor, cat si modul in care foloseste decupajele in negru, structura in „acte“ a filmului, constructia cadrelor largi pe principiul perspectivei „spectatorului din sala de teatru“, alternate cu incadraturi mai stranse – arata un cineast care experimenteaza curajos si care inoveaza serios limbajul cinematografic al anilor sai. Poate tocmai acest spirit proaspat, inovator, confera si astazi autenticitate demersului sau burlesc din „Bergkatze“, care provoaca, inca, valuri de hohote de ras si smulge minute de aplauze chiar si unui public eterogen de secol XXI, cum a fost cel din Parcul Astra, incitat si de interpretarea ludica a artistilor.
Proiectia „Metropolis“ (r. Fritz Lang, 1926) de duminica, intr-o copie master pe DVD de o calitate ireprosabila, a fost un alt succes. Cu o promovare minima a evenimentului, filmul a reusit sa „stranga“ 200 de spectatori care au asteptat, cu sufletul la gura, deznodamantul distopiei cinematografice de referinta a lui Lang, precursor al universului isterizat al unui Stanley Kubrick de mai tarziu. Povestea prabusirii marelui imperiu tehnologic si a imploziei unei piramide sociale aparent de nezdruncinat sunt astazi mai actuale decat oricand, intr-o lume globalizata dominata de o unica superputere, al carei principiu guvernator la nivel de politica de stat este ipocrizia. Tocmai de aceea, „Metropolis“ este cutremurator de privit astazi, la peste 80 de ani de la premiera, dupa prabusirea succesiva a nazismului si comunismului, dar si dupa un sir parca fara numar de conflicte militare cu cauze sociale, religioase sau economice petrecute in acest interval. Remarcabila la „Metropolis“ nu e doar actualitatea problematicii (poate putin alterata de happy-end-ul din alta poveste), ci si modernitatea vizuala care fascineaza chiar si un privitor fara mari repere cinefile. Amenintatorii zgarie-nori filmati dintr-un usor contraplonjeu, pe langa care zboara avioane particulare, creeaza, inca, una dintre cele mai puternice imagini SF din cinema – cu atat mai mult cu cat textura obiectelor se ghiceste, probabil fara intentia regizorului, a fi carton. Asadar, o lume de zgarie-nori din carton care ascund blazare sociala, lipsa de comunicare si o societate atomizata – parca suna cunoscut, nu? Aceasta premisa puternica si intuitia pe care Lang a avut-o asupra caracterului sau profund cinematografic fac sa fie trecute cu vederea micile stangacii sau rezolvari naive ale situatiilor – in fond, „Metropolis“ ramane o drama si nu o tragedie, chiar si pentru ca o lume asemenea aceleia din film nu mai este capabila de mari dimensiuni tragice si e condamnata sa sfarseasca si sa renasca in succesiuni de drame moralizatoare din care nimeni nu invata, de fapt, nimic.
Una peste alta, eveniment complet inedit in peisajul cultural romanesc, „Muzica in alb-negru“ a fost o reusita a organizatorilor Laurentiu Bratan si Mihai Mitrica de la Asociatia ESTENEST, sprijiniti de Programul Sibiu – Capitala Culturala 2007. Marele merit al acestor proiectii, care au beneficiat de o minima promovare in presa, ramane acela de a fi adunat sute de spectatori alaturi de un demers pe care altii l-ar fi considerat, poate, o fantezie cinefila, si de a fi demonstrat, intr-o subtitrare in trei limbi a inserturilor in limba germana (engleza, romana, maghiara), nu numai ca exista valori care sunt percepute la aceeasi intensitate, dincolo de granite politice, culturale, religioase sau sociale, ci chiar ca, oricat ne-ar veni sa radem, la un moment dat, de constructiile naive si de improvizatiile cineastilor din primele decenii de cinematograf, suntem mai apropiati de lumea lor in pragul unor cataclisme sociale decat ne-am fi inchipuit vreodata. Iar salvarea este strict individuala, asa cum a fost si pentru ei.