Un alt tip de deschidere
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Paul Cernat
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
1. Evident, pe cate ceva din toate trei, dar mai ales pe... inteligenta, calitate, autenticitate si personalitate. Nu e deloc usor sa-ti identifici „propriul specific“, viziunile asupra lui sunt foarte diferite... Nu-mi place ideea investitiilor „masive“ si a promovarii „agresive“, desi investitii in imagine si promovare trebuie facute. Experienta a aratat ca strategiile triumfaliste dau rezultate contrarii. Ne-ar trebui nu atat o promovare de la centru prin programe guvernamentale cu iz propagandistic, cat o sprijinire discreta si eficienta a valorilor menita sa elimine, pe cat posibil, coteriile. Din pacate, optiunile a), b) si c) mizeaza, toate, pe aparente: cum sa-i fraierim pe occidentali ca sa ne ia in seama. Un fel de cersetorie oportunista si veleitara, foarte „specifica“ altminteri... Mi se pare, apoi, ca obsesia afirmarii cu orice pret in Occident tine de un complex de ruda saraca, necivilizata si frustrata, avida de emancipare si de afirmare pe cai laturalnice. Sa te impui unde? Pe piata occidentala, in fata criticii occidentale de specialitate, a juriilor? Nu vreau sa fac un indemn la inchidere autosuficienta, Doamne fereste, ci la un alt tip de deschidere. In fond, conditia noastra periferica poate fi o sansa. Dar cat de multe stim despre literatura din tarile vecine, si cat de mult stiu ele despre noi? De ce ne comparam doar cu cei mari? Nu cumva pentru ca ne consideram noi insine cel putin la fel? Dar pe ce ne bazam? Adrian Marino (iata un exemplu de succes...) avea dreptate cand considera ca atat sincronismul, cat si specifismul sunt forme simetrice de complex provincial. Ceea ce avem de facut e sa intram, cu eficienta si competenta, in circuitele internationale disponibile. Exemplul timisorenilor de la „A Treia Europa“ (care isi valorifica identitatea de periferie central-europeana) s-ar cuveni urmat si de munteni, prin eventuala afiliere la o confederatie interdisciplinara „balcanica“. Literatura din Moldova de dincoace de Prut datoreaza si ea destul, prin traditie, culturii ruse. Avangarda este, la randul ei, un „vector de imagine“. Bref: ne trebuie echipe avizate si lucrative de comparatisti si traducatori. Ii (mai) avem? Sau trebuie sa-i inventam?
2. Ambele. E atat de evident ca nu mai trebuie sa intru in detalii.
3. Din nou: nu cred ca ar trebui sa punem semnul identitatii intre „Occident“ si „afara“. Pe de alta parte, daca dorim sa exportam identitatea unei literaturi, atunci nu cred c-ar trebui sa incepem doar cu tinerii norocosi, asteptand sa le vina randul si clasicilor. Iti trebuie mai multa inteligenta, competenta si imaginatie pentru a-ti promova eficient clasicii decat pentru a-ti promova contemporanii cu potential... Personal, cred ca „investitiile in imagine si promovare“ ar fi bine sa-i aiba in vedere mai ales pe cei dintai, nu pe cei din urma. In privinta contemporanilor, trebuie lasate mecanismele pietei sa-si faca treaba iar statul – sa ramana un administrator discret care sa finanteze, cum face si acum, programe de traducatori.
4. Cu permisiunea dvs., as introduce in ecuatie si un filozof (e drept, si eseist), controversat la noi, dar consistent si care tocmai de aceea poate produce surprize pe mult-ravnita „piata occidentala“: Constantin Noica. Cat despre teoreticieni – in afara celor deja afirmati si/sau integrati, precum Toma Pavel, Adrian Marino, Virgil Nemoianu, Matei Calinescu s.a. as mentiona numele lui Paul Cornea (cunoscut, si el, de ceva vreme...) si pe cel al lui Gheorghe Craciun: cred foarte mult in destinul unei carti precum „Aisbergul poeziei moderne“.
5. De data asta ma voi referi doar la autori contemporani... Lasand la o parte nume care sunt deja destul de traduse sau, dupa caz, foarte traduse in Apus precum Mircea Cartarescu, Gabriela Adamesteanu sau Norman Manea (chiar si Filip Florian a luat un start bun), m-as opri asupra a trei prozatori: Petru Cimpoesu, Razvan Radulescu, Radu Aldulescu. Desi nici Radu Cosasu nu are un potential de ignorat! In general, e bine sa nu proiectam asupra altora propriile noastre jocuri si ambitii „canonice“. Spre exemplu, in Occident s-ar putea sa nu conteze prea mult faptul ca avem si noi precursori – oricat de valorosi – ai postmodernismului...
De ce acesti trei (sau patru) scriitori? Pentru ca dau seama intr-un mod exemplar, percutant si la cote valorice ridicate, despre conditia noastra real-imaginara.