„Profesorii care vorbesc de toata cultura europeana devin suspecti in Occident“
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura interogatiei »
Autor: Octavian Saiu in dialog cu Cristina Rusiecki
Octavian Saiu este critic de teatru si cadru universitar. A predat estetica la UNATC din 2000. A fost prezentatorul a patru emisiuni culturale de televiziune. A scris cronici de teatru si eseuri pentru mai multe publicatii – ziare, reviste; a fost redactor al revistei „Teatrul Azi“ si al publicatiei universitare „Studii si cercetari de istoria si teoria teatrului“.
In prezent este cercetator si profesor invitat in Noua Zeelanda. Domeniul sau de cercetare e literatura dramatica a secolului XX. A avut numeroase participari la conferinte si festivaluri de teatru in Suedia, Israel, Brazilia, Austria, Olanda, Ungaria, Irlanda, Noua Zeelanda, Australia etc.
Cristina Rusiecki: Ai fost profesor de Estetica la UNATC, de cativa ani esti profesor invitat la Universitatea din Auckland, Noua Zeelanda. Exista vreun soc cultural-didactic pe care il traverseaza profesorul roman descins la capatul celalalt al planetei?
Octavian Saiu: Invatamantul superior din Noua Zeelanda e foarte diferit de cel din Romania si de cel din Europa in general. E mai apropiat de ceea ce se intampla in America. Universitatile au niste campusuri imense si un anume tip de independenta financiara. Universitatile din Noua Zeelanda sunt imense: cea unde eu sunt profesor are peste 20 000 de studenti din toata lumea, dar mai ales din zona asiatica. E mai usor pentru ei sa mearga in Noua Zeelanda decat in America sau in Canada sau in Anglia. Dar vin pentru ca universitatile din Noua Zeelanda sunt de o reputatie impecabila. De exemplu, universitatea la care sunt eu, desi e cea mai apropiata de Polul Sud, deci cea mai departata de lumea civilizata, e cotata in clasamentele revistei „Times“ si de cele oficiale ale lumii academice occidentale printre primele din lume. Daca ne gandim ca in lume sunt cateva mii de universitati, e o performanta uluitoare. Aceasta aduce doua lucruri complementare: pe de o parte, profesori buni, pe de alta parte, un buget foarte consistent. Pentru ca fara salarii atractive n-ar veni nimeni in Noua Zeelanda pentru o cariera universitara. Mai mult de jumatate dintre profesorii cercetatori de la universitatea noastra – printre care ma numar si eu – sunt din afara tarii. Majoritatea, bineinteles, vin din lumea anglofona pentru ca le e mai usor din pricina limbii, dar sunt si oameni din Franta, din Asia, de peste tot din Europa.
C.R.: Care a fost diferenta cea mai uluitoare pentru tine intre invatamantul universitar romanesc si cel de acolo?
O.S.: Invatamantul de acolo inseamna performanta. Dar, daca ar trebui sa definesc printr-un singur cuvant aceasta diferenta, din experienta mea personala, din ce stiu ca se intampla si din toate informatiile mele, as spune un singur cuvant: respect. Respectul pentru studenti, respectul studentilor pentru sistem, respectul sistemului pentru oamenii care lucreaza in interiorul lui, respectul tuturor celor care sunt implicati in procesul de invatamant, respectul pentru misiunea acestei profesii. Plecand de la felul in care studentii sunt tratati acolo, de la felul in care isi pot procura carti, de la accesul aproape nelimitat la informatie. Biblioteca are niste dimensiuni imense – poate nu sunt universitati atat de mari aici cat sunt bibliotecile de acolo. Ele contin enorm de multe carti. Si totusi, daca e o carte pe care cineva o doreste in mod expres si nu o poate obtine imediat, aceasta este adusa in cateva zile printr-un sistem de imprumut intre biblioteci. Sau el o poate comanda la biblioteca si cartea sa fie cumparata pentru el.
C.R.: Aceasta in ceea ce priveste accesul la informatie. Dar ai spus ca te-a fascinat respectul cu care profesorul trateaza studentii.
O.S.: Orice student poate sa se intalneasca cu un profesor in orice clipa vrea sa discute un eseu, un referat, o tema de cercetare. Profesorul e obligat ca in programul lui de lucru sa includa intalnirile cu studentii. Desi, repet, sunt 20 000 de studenti, practic o lume intreaga concentrata acolo in campus. Asta inseamna foarte mult pentru un student. Relatia umana conteaza si e intretinuta permanent. Sunt clase mari, la Marketing sunt clase de o mie de studenti. Bun, sunt impartiti in doua sali uriase, unde se vorbeste la microfon, bineinteles. Si, totusi, studentii au sansa sa se intalneasca cu profesorii sau cu asistentii si sa discute diferite lucruri. Aceasta tine si de faptul ca acolo totul e influentat de sistemul financiar. Taxele de studii sunt foarte mari, studentii, in general, obtin imprumuturi, pentru ca familiile fie nu-si pot permite sa plateasca taxele, fie vor sa-i incurajeze sa aiba o anumita responsabilitate si ii determina sa faca imprumuturi pe care apoi le platesc. Un om care termina Universitatea acolo obtine o diploma. Pentru ea studentul poate ajunge sa aiba o datorie la statul neozeelandez sau canadian de cateva zeci de mii de dolari. Ori asta te face sa intelegi ce fericiti suntem noi in Romania ca nu trebuie sa platim. Eu imi dau seama ce sansa am putut avea de a obtine o diploma universitara, pentru ca la nivelul de licenta si masterat diplomele romanesti pot obtine recunoasteri internationale. Or, aici nu platesti nimic, dimpotriva, eu am avut chiar bursa. Acolo un student, pentru a obtine o diploma, plateste foarte mult. Faptul acesta ii creeaza o anumita responsabilitate si lui, dar mai ales profesorului. In momentul in care studentii se decid sa urmeze un curs, il cumpara. Ei isi platesc fiecare curs. Vor sa studieze Literatura engleza din secolul XX, au mai multe variante, mai multe cursuri si platesc in functie de cel pentru care opteaza. Ca sa obtina diploma au nevoie de cursuri, asa ca e un raport economic si de responsabilitate profesionala si morala, pe de o parte, a studentului, care stie ca are nevoie sa treaca examenele (altfel va trebui sa repete cursul si sa-l plateasca din nou, pentru ca nu exista nicio reducere); pe de alta parte, e vorba de responsabilitatea fundamentala a profesorului, care stie ca nu isi poate permite sa vina cu mainile in buzunar si sa citeasca niste notite pe care nu le-a mai schimbat de acum douazeci de ani. Profesorul stie ca in permanenta trebuie sa-i ofere studentului materiale vizuale, documentatia cea mai buna, acces la informatie, metode de a invata, o serie intreaga de modalitati prin care acesta sa ajunga sa cunoasca atat cat se poate despre domeniul respectiv intr-un semestru. Cursurile sunt in general de un semestru, nu de un an.
C.R.: Vad ca sesizezi in egala masura si avantaje, si dezavantaje...
O.S.: Nu sunt un expert in domeniu, dar am avut acolo o experienta destul de serioasa, sunt parte din sistemul acela, cum sunt parte si din sistemul de aici. Prin comparatie imi dau seama de avantajele si dezavantajele fiecaruia. Formula ideala e pe undeva la mijloc. In Romania avem un sistem de invatamant foarte solid. Avem cursuri serioase, o anumita structura bine pusa la punct de la inceput, o anumita coerenta. Acolo, vorbind din nou de ceea ce inseamna a plati si a cumpara, cand studentul cumpara un curs, sigur ca el se orienteaza si catre ceva care este atractiv, interesant din punctul lui de vedere. Si aceasta duce la un fel de cerc vicios. Sunt multe cursuri care nu au consistenta din invatamantul romanesc unde studentii sunt obligati sa urmeze niste discipline. Rigoarea e, de multe ori, inlocuita cu atractivitatea.
C.R.: Mai bine sa vorbim pe exemple.
O.S.: De exemplu, in universitatile neozeelandeze nu mai exista un curs despre istoria literaturii universale din secolul al XVII-lea sau XIX-lea etc. Nu sunt asa formulate cursurile. Si nu sunt asa formulate programele de invatamant, pentru ca ar indeparta studentii. Pot aparea cursuri ca „Mari figuri ale secolului al XVII-lea: trei autori“ sau „Eliberarea gandirii“ sau, mai atractiv, „Imagini ale feminitatii in opera unui autor din secolul al XIX-lea“ sau „Imagini ale masculinitatii in opera unui autor din secolul al XIX-lea“. E limpede ca ele nu pot fi la fel de serioase ca abordarea cronologica din Romania, unde un student e mai mult sau mai putin obligat sa treaca prin istoria literaturii sau a teatrului. Sigur ca a face istoria teatrului nu inseamna sa fii foarte informat in ceea ce priveste metodele regizorale contemporane. Dar nici a face lucruri foarte interesante, trendy nu inseamna o cunoastere solida. Chiar si acolo, intr-un anume sens, un om care obtine o diploma universitara in Noua Zeelanda, America, in Canada sau chiar si in Marea Britanie poate ajunge sa cunoasca niste lucruri foarte bine si sa nu stie nimic despre altele la fel de importante. Cineva care ia o diploma in literatura franceza e posibil sa nu fi auzit niciodata de Marivaux. Pentru ca programa de invatamant are goluri. Studentul poate alege cursuri care acopera numai anumite zone. Poate sa stie foarte bine secolul al XVII-lea si sa nu stie nimic despre secolul al XVIII-lea. Chiar si in literatura anglofona, cu o traditie serioasa in Noua Zeelanda, studentii pot invata mai mult despre autori postcoloniali, de exemplu, din Noua Zeelanda si mai putin despre Milton sau despre mari autori de limba engleza ca Hemingway. La fel, la filosofie putem vorbi de oameni care stiu bine secolul al XIX-lea, dar nu stiu mare lucru despre presocratici. In toata aceasta structura nu exista corenta unui program ca la noi, care incepe in anul I si se sfarseste in anul al IV-lea. Asa ca sunt avantaje fundamentale, dar si dezavantaje. Invatamantul romanesc are o anumita rigoare a structurii si programei care la ei lipseste. Dar, hotarat, ei au marea calitate de a crea un anumit raport intre profesor si studenti, de a oferi studentilor sansa de a invata lucruri importante, de a oferi informatie la zi, ceea ce noi, din pacate, nu avem. Ceea ce se publica la noi in materie de exegeze literare pe teme de literatura occidentala sunt lucruri care, in general, fie repeta, fie reiau, fie copiaza ceva ce s-a spus deja. Acolo studentul sau cercetatorul are capacitatea efectiva de a verifica daca anumite idei critice au fost explorate sau nu. In Romania nu se poate. De aceea studiile scrise in romaneste despre autori occidentali sunt foarte putin traduse si cautate. Pentru ca sunt in afara sistemului de circulatie a ideilor critice din Occident, la care un student are totdeauna acces.
C.R.: Cum e organizata Universitatea din Auckland?
O.S.: Structura e complicata si simpla in acelasi timp. La Universitatea mea sunt patru divizii mari, umanista, de stiinta, de medicina si de business. Fiecare dintre ele are departamente cu programe proprii. Eu fac parte din divizia umanista si activitatea mea mi-o desfasor in diverse departamente, in functie de felul in care gasesc o anumita compatibilitate. Fiind, profesor si cercetator invitat strain, am aceasta flexibilitate. Proiectele mele angreneaza oameni din diferite departamente. Insa cupola e divizia umanista, unde sunt cateva zeci de programe si departamente, de la Studii politice pana la Drept, de la Teatru pana la Filosofie. Am acest privilegiu de a lucra cu oameni cu preoupari comune si un anumit tip de orientare culturala. Altminteri, ce s-ar intampla daca intr-un campus cu cinci mii de profesori ar trebui sa am de-a face si cu oameni care lucreaza in zona business-ului sau a medicinei? In aceasta structura ampla se nasc afinitati elective si se pot initia proiecte cu oameni care au aceleasi preocupari.
C.R.: Dar, din cate stiu, proiectele tale depasesc limitele largi ale campusului cu cinci mii de profesori.
O.S.: Una din directiile interesante in Noua Zeelanda si in intreaga lume anglofona e de a crea grupuri de cercetatori din diverse universitati: oameni plasati in diferite zone ale planetei, daca au preocupari comune, isi creeaza o anumita retea. Pot participa la proiecte, organiza conferinte, pot scoate reviste impreuna si comunica in permanenta. Anul trecut am participat la o conferinta impecabila, organizata de cineva de acolo, pe domeniul literaturii postcoloniale, cu participare din Marea Britanie, Australia, Statele Unite, Germania. In invatamantul occidental exista o tendinta consonanta cu globalizarea de neoprit la ora actuala. Globalizarea are doua aspecte: unul comercial, Mcdonald-izarea societatii umane, cum spunea un cercetator american, dar are si un aspect pozitiv, cum spune un ganditor spaniol, autor de studii de comunicare, Manuel Castells, care vorbeste despre the network society (societatea-retea). In lumea academica nu mai conteaza ca esti in Noua Zeelanda, Oxford, Paris, Montreal, important e sa ai un anumit profil, orientare profesionala, activitate de cercetare coerenta. Intr-un anume sens, superior filosofic si social, exista o tendinta de globalitate a lumii academice. Cata vreme faci parte din sistem, oriunde esti, poti fi competent si poti avea o anumita recunoastere. Este cazul lui Chris Ackerley, de exemplu. El e la capatul pamantului, in Noua Zeelanda, si totusi e unul dintre cei mai citati autori din zona studiilor beckettiene, e invitat la conferinte peste tot. Poate ca pentru Romania Universitatea din Auckland pare la capatul pamantului, insa privita din America, unde sunt putine universitati mai bune decat aceasta, inseamna ceva. Pozitia geografica in sine conteaza putin. Structura programelor academice permite acum flexibilitatea: oamenii circula mult de la o universitate la alta, intra in grupuri diferite de cercetare.
C.R.: Pe tine, de exemplu, cum te ajuta libertatea aceasta de miscare?
O.S.: De exemplu, acum merg la niste intalniri la universitati din Malaezia, apoi, ma duc la o universitate din Bangkok, unde am fost invitat sa tin o conferinta. Cata vreme exista elemenul profesional, dar si uman de comunicare, lucrurile sunt flexibile. Cu cat puterea ta de miscare e mai mare cu atat aptitudinile profesionale ti se manifesta mai eficient. Daca esti marginalizat, prins intr-un loc, cu atat mai greu e sa ai acces la informatie, sa poti fi cunoscut, sa ai un anumit tip de comunicare cu alti oameni. Conteaza mult libertatea de miscare si de comunicare cu oamenii. Aceasta e o sansa pe care universitatile occidentale o cultiva. Iar a mea o cultiva in mod deosebit. In fiecare luna cateva serii de invitati sunt adusi din strainatate. Dintre profesorii invitati, unii au primit chiar Premiul Nobel in medicina.
C.R.: Dar studentii din Auckland au libertate de miscare?
O.S.: Exista niste programe de invitare a studentilor straini in Academy Exchange Programs: studentii de la Universitatea noastra pleaca in Europa si cei din Europa vin sa studieze acolo. Auckland are o serie intreaga de parteneriate cu multe universitati: un student de la Universitatea de acolo pleaca la alta universitate si in acelasi timp unul de acolo vine sa studieze in Noua Zeelanda. Inseamna enorm: oamenii astia dintr-o data au acces la o alta cultura, cunosc un alt tip de sistem, invata o alta limba, intra in contact cu un alt tip de lume si unii dintre ei ajung sa se mute in tara respectiva si dupa aceea sa revina. Contactele de la varsta aceasta ii incurajeaza enorm. Comunicarea, schimbul de experienta, flexibilitatea, libertatea de miscare inseamna enorm pentru un student in anul doi caruia i se da sansa sa plece un semestru intr-o tara straina. Aceasta se intampla poate pentru ca din punct de vedere geografic Universitatea noastra e izolata de restul lumii, e o insula in mijlocul Pacificului de Sud, la capatul planetei; poate pentru ca e si in spiritul lor de a comunica mult, practic avem cel mai mare procent de utilizatori de Internet. Comunicarea inseamna enorm pentru mecanismele interne ale socialului. La nivelul vietii academice asta e o lege fundamentala. Profesorii de acolo sunt incurajati si primesc fonduri sa participe la conferinte internationale in plus fata de salarii, care sunt, oricum, foarte bune: pentru a merge la alte universitati, pentru a cunoaste alti profesori, alti specialisti din domeniile lor. Studentii postuniversitari sunt invitati acolo fie pentru o perioada, fie pentru a obtine chiar o diploma la Universitatea noastra. La randul lor, studentii din Noua Zeelanda care vor sa studieze in programe postuniversitare de masterat sau doctorat sunt incurajati sa plece in alta parte, in America etc. Exista burse, exista un program de finantare. Chiar prezenta mea acolo se datoreaza acestui fenomen real de deschidere si parteneriate. Sunt doua mii de studenti internationali daca nu chiar mai multi pe luna, ceea ce inseamna un ferment, o atmosfera, ceva nou in permanenta. Avem niste microcomunitati, oameni care vin din Asia, din America de Sud, din America de Nord, care se intalnesc, isi vorbesc, invata o alta limba, care ii pot invata pe altii limba lor. Aproape jumatate din profesorii de acolo sunt din alte parti.
C.R.: Simti multiculturalismul pe pielea ta.
O.S.: E o lume a multiculturalismului care incita spiritul in permanenta. Experienta aceasta devine formatoare. A fi inconjurat de oameni din alte culturi inseamna nu doar a avea puterea sa absorbi ceva din background-ul cultural si social si din experienta lor de viata; inseamna a avea puterea sa intelegi diversitatea, sa intelegi ca lumea nu se reduce la o culoare sau la o anumita traditie sociala sau culturala, ci e formata dintr-o varietate de lucruri care pot coexista in armonie. Studentii se intalnesc, organizeaza fel de fel de petreceri la altii, discuta, isi povestesc lucruri, isi creeaza unii altora un anumit tip de curiozitate pentru alte universuri, ceea ce mie mi se pare fundamental. Eu am invitat acum doua colege, una profesoara in Malaezia, cealalta cercetatoare universitara in Thailanda aici, dupa care eu voi pleca acolo. Ele sunt absolut incantate si numai cand le-am lansat invitatia de a veni la Bucuresti si la Sibiu, capitala culturala europeana, au si obtinut sprijinul Universitatii din Auckland, unde suntem impreuna. Cred ca aceasta e modalitatea fireasca de a gandi activitatea academica, de a ne deschide cat mai mult, de a avea curiozitatea si respectul pentru alte tipuri de cultura, de cercetare academica, nu aceea de a fi prins intr-o lume, izolat intr-un sistem, de a respinge orice influenta si orice legatura.
C.R.: De fapt, care e domeniul tau de cercetare?
O.S.: Apropo de cercetarea in lumea occidentala si de temele conferintelor, diferenta majora intre felul in care se organizeaza cercetarea universitara acolo si ceea ce se intampla in spatiul est-european e ca acolo lucrurile sunt foarte precise si bine delimitate. Nu poti fi specialist intr-un domeniu foarte amplu, in literatura secolului XX, de exemplu. Sunt specialisti in anumite zone geografice, culturale, istorice sau stilistice dintr-un secol. Unii sunt specialisti in Avangarda sau intr-un autor. Cu cat zona de preocupare intelectuala si de cercetare e mai bine delimitata si, paradoxal, mai restransa cu atat poti deveni un expert mai convingator in domeniul respectiv; cu cat domeniul de cercetare e mai amplu, cu atat ceilalti te privesc suspect. Ei au inteles ca fiind atat de multi in zona umanista, afirmarea ta nu poate veni decat pe un domeniu pe care-l stapanesti bine. De aceea, acolo, domeniul de cercetare al profesorilor sau tezele de doctorat sunt foarte restranse – ar putea parea chiar ridicole in context romanesc –, pentru ca unii oameni sunt specializati pe cate doi autori din literatura medievala sau pe un autor din secolul XX sau pe o anumita zona a secolului al XIX-lea, nu cum stim noi ca se face in Romania, cu autori care acopera o paleta uriasa de zone culturale. Modalitatea de acolo poate parea restrictiva, neinteresanta din punct de vedere intelectual. Dar cred eu ca aici e marele secret al strategiei de cercetare din Occident. Nu poti fi cu adevarat expert decat intr-o anumita zona. Sunt oameni care si-au legat numele de un autor. Exista un profesor in Noua Zeelanda, la Auckland University, care e cel mai mare specialist in Nabokov. El e cel care a facut biografia lui Nabokov, Brian Boyd. Sau Chris Ackerley, care e specialist in Beckett. Tipul de discurs eseistic, mai ales est-european, in care profesorii vorbesc de toata cultura europeana de la Renastere pana la sfarsitul secolului XX, devine imediat suspect in lumea occidentala. Poti s-o faci la o cozerie, la o conferinta amicala, dar sa te recomazi cercetator de competenta intr-o zona foarte ampla e ridicol, e de neconceput. Aceasta denota si disciplina cu care sunt concepute cursurile, programele, si strictetea impusa cand se scrie un eseu si mai ales o teza de master sau de doctorat. Acolo rigoarea si precizia cercetarii devin legi. Nu poti scrie o teza de doctorat despre teatrul de la sfarsitul secolului al XIX-lea, ci despre un autor sau despre un fenomen de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Tipul de discurs vag, pe teme vagi, de o amplitudine descumpanitoare, pe care noi il practicam de foarte multe ori in Europa de est, acolo e refuzat.
C.R.: Care e tema conferintei de la Bangkok?
O.S.: Tema conferintei de la Bangkok, pe care inca o organizam, tine de zona mea de cercetare: literatura dramatica europeana din secolul XX de dupa razboi, in special fenomenul teatrului absurd si al influentelor create de aceasta pseudomiscare din cultura europeana. Conferinta de la Bangkok va fi organizata la cea mai mare universitate de acolo, una catolica, sustinuta, cred, de Vatican, si va fi despre Beckett, Ionesco si teatrul absurdului. Intreaga literatura est-europeana a fost influentata de tipul de discurs si de limbaj propus de ei dupa razboi, fara sa fie constienti de similitudinile dintre ei. Acesta e si paradoxul miscarii: au scris intr-un mod asemanator fara sa faca parte din aceeasi miscare.
Dar domeniul de care eu sunt foarte interesat acum nu e atat fenomenul absurdului, cat al receptarii absurdului. Eu incerc – apropo de ceea ce inseamna retelele de cercetare –, impreuna cu un coleg din Stetele Unite, unul din Marea Britanie si cu o colega din Germania, sa fondam un centru si o revista de studii ale receptarii. Adica nu doar studiul unui autor, ci studiul receptarii critice a unui autor, care cu cat s-a scris mai mult despre el cu atat e mai interesanta. Din felul in care autorii sunt receptati in diferite epoci si spatii culturale intelegi ceva fundamental despre ei insisi. A vorbi despre Ionesco e foarte interesant, dar a incerca sa vezi cum e privit Ionesco in Romania anilor '70 sub cenzura, cand nu se putea scrie despre el, cand nu putea fi pus in scena usor fata de ce se intampla acum, cand e discutat, disputat si chiar contestat la nesfarsit da nastere dintr-o data la doua lumi diferite, doua contexte care spun mult, nu doar despre tipul de limbaj critic, despre relatia criticilor cu Ionesco, ci despre Ionesco insusi. Exista o anumita nevoie de a fundamenta aceasta zona de cercetare academica, studiile receptarii critice. Stiu pe cineva din Noua Zeelanda care a scris o carte interesanta, de dialectica a ideilor, despre receptarea romanului „Omul fara insusiri“ al lui Robert Musil. Inveti despre ceva vazand felul in care acel ceva se manifesta in altceva. Intelegi un autor vazand felul in care imaginea operei lui s-a manifestat in diferite tipuri de discurs critic dedicate lui. In cazul anumitor autori e absolut spectaculos. Au momentul de celebritate, cand se scrie mult despre ei si momente in care nu se scrie deloc sau sunt contestati sau adulati. Una dintre colegele cu care vrem sa initiem acest centru se ocupa de autorul extrem de la moda in lumea europeana si americana, care a luat si Nobelul, Orhan Pamuk. Din nou acest tip de receptare eludeaza ceva din spiritul autorului care tine mai mult de lumea rasaritului, a Turciei, a multiculturalitatii bizare, a interactiunii intre doua universuri, cel european si cel traditionalist al culturii islamice din Turcia. Foarte multe din studiile critice despre el in Occident il privesc ca pe un autor occidental. Poate e un autor care scrie pentru publicul occidental, dar cu siguranta nu poate fi separat de contextul din care face parte. Ei, ambitia mea e sa initiez in Noua Zeelanda acest Centru al receptarii critice.
C.R.: Alte proiecte?
O.S.: Celalalt proiect e ca se creeaza acum, pentru prima data in lume, un ghid al receptarii al lui Samuel Beckett pe planeta. Eu ma ocup de receptarea est-europeana. Este o premiera mondiala. Niciodata nu s-a facut asa ceva in legatura cu Beckett. In aceasta carte fundamentala se va vedea felul in care Beckett este privit in diferite spatii culturale: cum e privit in Africa de Nord, in America de sud sau in Asia, unde el are foarte multi discipoli.