Autism, nu cosmopolitism
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura controversei » dosar
Autor: Valentin Protopopescu
Pe vremea comunismului, copiii asteptau de la turistii nemti care vindeau pe litoral ciocolate si bomboane. Pustimea a facut, mai apoi, coada la Aeroportul Kogalniceanu sa vada soldati americani. Nu aveau doua capete si trei coarne, insa aratau altfel decat satenii, vorbeau o limba quasi-necunoscuta – cosmopolita, i-am spune noi acum – si erau „plini de bani“.
Si acum intoarcem capul daca auzim in centrul Bucurestiului o limba straina, si ne uitam lung dupa turisti: astia-s italieni, sau englezi, sau nemti. Ascultam muzica occidentala, purtam si mancam produse din toata lumea si folosim o gramada de englezisme in vorbirea curenta. Pe de alta parte, ne-am obisnuit cu o populatie omogena, cu obiceiuri omogene, care vorbeste o limba omogena. Tot ceea ce e diferit sare, foarte usor, in ochi.
Publicam, in acest numar, preambulul unei dezbateri care va continua saptamanile viitoare.
1. Cat de omogeni suntem in realitate? Cat de distincte sunt hainele, gesturile, mentalitatile „noastre“, fata de „ale lor“?
2. Prin ce ne diferentiem „noi“, ca multime si ca indivizi? Recunosti un roman oriunde in lume, dupa felul cum se manifesta?
3. Cat mai au orasele noastre pana sa devina, intr-adevar, cosmopolite – adica, pana in punctul in care limbile internationale sa ajunga un loc comun, si sa nu mai privim curiosi cand auzim si altceva decat „dulcele grai romanesc“?
4. De unde aceasta impresie de omogenitate? E doar inchiderea regimului comunist, cand suspiciunea fata de cei veniti din afara era incurajata de politica oficiala, sau exista o gena romaneasca a reticientei fata de straini?
5. In popor, se disting doua curente de opinie: „mai bine cumpar marfuri de import, pentru ca tot ce-i romanesc nu-i bun de nimic“, si „tot ale noastre sunt mai bune, mai bine sa iau de la noi“. Care credeti ca e mai raspandit si de ce?
6. Exista o legatura intre omogenitatea etnica si lingvistica si valori negative precum rasismul si xenofobia?
7. Mai putem vorbi despre un „specific national“ in ceea ce priveste cultura si literatura romana? Mai e posibil un Sadoveanu cu priza la public sau vor supravietui doar produsele culturale cosmopolite si „multinationale“?
„Noi“, „romanii“ – cat de „cosmopoliti“ suntem? Iata o intrebare in a carei constructie sunt prezente cuvinte pe care, pentru ca nu le inteleg, am preferat sa le asez intre ghilimele. Intai de toate, cine suntem „noi“, „romanii“? Adica: vorbitorii de limba romana, din patrie si de aiurea? Crestinii de rit ortodox? Locuitorii spatiului carpato-danubiano-pontic din orice epoca? Fanii echipei Steaua? Amatorii de Eminescu? Partizanii lui Basescu? Anticomunistii din tata-n fiu? Iubitorii unei linii politice de dreapta? Etc. Prin urmare, dincolo de orice ironie posibila, afirm raspicat – habar n-am cine sunt romanii. Pe scurt, ma indoiesc ca exista o entitate metafizica, o esenta abisala a faptului de a fi roman, o constanta dura a romanitatii. Sigur ca exista invarianti de tip antropologic si psihologic, sigur ca sunt marci ale unui anume fel de a fi romanesc. Dar toate aceste coordonate, istorice si relative, n-au nimic de-a face cu ideea unui substrat al excelentei intru perenitate. Este vorba doar despre registre ale identificarii prin contingenta. La fel cum nu suntem o natiune „pura“ rasial, lingvistic si cultural, tot asa nu prea avem cum sa beneficiem de o trasatura ontologica in masura a ne individualiza ca grup etnic. Desigur, daca nu recurgem la tentatia ieftina si tembela a unui metaforism gen Miorita, Luceafarul si Sentimentul romanesc al fiintei…
Pe urma, „cosmopolitismul“ constituie o tema foarte complicata, dificil de raportat la „romanitatea“ romanilor de azi. De aceea, voi relativiza exagerat raspunsul la aceasta chestiune – „cat de „cosmopoliti“ sunt „romanii“ prezentului?“. Prin urmare, inainte de orice trebuie spus ca romanii din tara nu pot fi in aceeasi masura de cosmopoliti. Cetatenii din mediul rural sunt inocenti, habar n-au ce e ala cosmopolitism si cam la ce ar servi el. Conservatori puri si duri, redusi la universul minuscul al comunitatii lor inchise, in ciuda existentei televiziunii si radioului, acesti ultimi mohicani ai vetrei neolitice beneficiaza pare-se de anticorpi performanti contra oricarei tentative oficiale de modernizare, reforma si europenizare. Redusi la o existenta autista si traditionala – si ea foarte pervertita de cele patru decenii de comunism! –, „taranii“ de azi nu reprezinta o masa sociala apta pentru deschiderea catre un autentic mod de viata cosmopolit (si sa nu ne imbatam cu apa rece: nici taranii din Creta, in ciuda anilor de turism occidental, nu au devenit cu nimic mai cosmopoliti decat subiectii nostri rurali!).
Cat priveste populatia urbana, lucrurile se prezinta intrucatva diferit. De ce? Pentru ca e o mare deosebire intre cosmopolitismul secular al unor burguri transilvane precum Clujul, Brasovul, Sibiul ori al cetatii banatene Timisoara si cel de data recenta al Capitalei sau al unor orase in genul Constantei, Iasiului si Giurgiului. Daca in zona integrata odinioara in Imperiul Austro-Ungar se vorbea curent germana, maghiara, idisul, sarba si romana, interferentele culturale fiind majore, in Regat cosmopolitismul, real dar trist, insemna ceva infuzie greceasca, turceasca si ruseasca. Cu efecte civilizatorii minime, din pacate. Fireste, comunismul a cautat sa disloce solidaritatea cosmopolita a oraselor ardelene. Chiar a reusit in acest proiect de stergere a diferentelor intre oras si sat, intre orasul transilvan si urbea regateana. (Intr-o vreme se vorbea chiar ca la Brasov erau mai multi moldoveni decat bastinasi.) Migratia fortata a contingentelor rurale romanesti catre oras a complicat si mai mult sansa existentei unui cosmopolitism pozitiv.
In schimb, Bucurestiul, din epoca moderna si pana azi, a fost si a ramas un centru cosmopolit de amploare. Dar nu din vocatie, ci prin functiune. Capitala a atras si atrage romani din toate colturile tarii, dar si straini – prin oportunitatile pe care le promite. Totusi, in ciuda valurilor sistematice de migratii metece, urbea de pe Dimbovita intarzie sa-si contureze un profil cosmopolit distinct. Nu e numai „vina“ bolsevismului, ci si endemica neputinta a edililor, administrantilor si locuitorilor de a-si indragi orasul asa cum se cuvine. De aceea, desi real, cosmopolitismul bucurestean este deopotriva superficial si decadent, troglodit si isteric, patetic si degradant. Se consuma autofag, fara urme concludente pe mari intervale temporale.
Delicat este a vorbi si despre cosmopolitismul romanilor emigrati in Apus, fie in Europa, fie peste Atlantic. De regula, subiectii mioritici care au plecat au facut-o din motive economice, iar foarte rar politice. Parasind un orizont social anomic, ei au gasit loco un sistem functional si performant, la care s-au adaptat destul de bine. N-au fost „revolutionari“, ci „reformisti“. Si-au modificat, uneori destul de profund, felul de a fi – doar pentru a face fata cat mai bine solicitarilor venite din partea noului mediu. Asezati in mari metropole ca Paris, Roma, Madrid, Londra, New York, Los Angeles, Chicago si Montréal, romanasii nostri n-au devenit prin aceasta si in chip automat mai cosmopoliti decat erau, daca erau, in tara. In fond, e banal: cati dintre fostii nostri compatrioti tin capul de afis al mediei occidentale, al mediului universitar-stiintific, sportiv, artistic etc.? Exasperant de putini. Prin urmare, desi s-au adaptat la rigorile unui trai social normal si ale unei munci eficiente, numerosi romani emigrati au preferat sa se retraga intra muros, in sanul familiei, al resedintei private si al comunitatii inchegate pe noul pamant. (Nu sunt singurii, caci si emigrantii latino-americani sau asiatici au procedat tot cam asa.) Asadar, e o banalitate sa observi ca pana si intr-o metropola occidentala multi romani au ales autismul si nu cosmopolitismul.
Iar daca o concluzie ar fi posibila in marginea unei asemenea teme, atunci cred ca ea s-ar referi mai degraba la constatarea ca un autentic cosmopolitism presupune traditie, exercitiu si rabdare, adica o vointa sistematica de a pune culturile si limbile in dialog, intru beneficiul tuturor. Si pentru ca majoritatea concludenta a natiunii romane e de extractie rurala, ar trebui spus ca este dificil de constatat existenta unui cosmopolitism real, pozitiv si substantial in genere la „romanii“ de astazi – din tara si de aiurea.