Mendebilul. Note de subsol
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Teodora Dumitru
Cu argumentul existentei a doi Mendebili in prozele cartaresciene, o posesoare de blog mi-a atras atentia ca l-am deranjat nemeritat pe Cartarescu. Eu zic ca atentia mea era foarte bine orientata. Drept pentru care imi permit sa o orientez si pe a d-sale. Scriu acest text pentru toti naivii convinsi inca de existenta a doi Mendebili in proza cartaresciana. Cu tristetea ca, daca nici la a taspea citire a „Orbitorului“ si a „Nostalgiei“ nu s-au edificat asupra faptului ca e unul singur, le-au citit aproximativ degeaba.
Posesoarei de blog (luciat) i-a placut „Orbitor“ 3, fara rezerve; sare la gatul oricui are ceva de zis in directia aversa si e gata sa converteasca estetic orice magarie. Problema ei (si nu numai a ei) e ca nu stie de ce i-a placut: mai bine zis, o fac sa se urce pe pereti/ sa innebuneasca de fascinatie exact aspectele de doi lei (nu le fac inventarul). Nu face nimic pentru izolarea calitatii literar-estetice a „Orbitorului“, pentru debarasarea lui de alte posibile calitati. Descoperirea unui mecanism de tipul „roman familial“, via Marthe Robert, in „Orbitor“ nu e o garantie a calitatii acestuia. „Roman familial“, strict pe schema Marthei, poate sa scrie si Ion Lancranjan. Asa cum nu e o garantie a calitatii lui „Hamlet“ faptul ca se preteaza complexului oedipian; sunt tone de deseuri scripturistice care-l ilustreaza. Detectarea unui desen psihanalizabil intr-un text literar nu-l face mai eficient estetic. Eficienta estetic este modalitatea prin care acel continut psihanalizabil este etalat. De multe ori, modalitatea performanta literar este monitorizarea discursului printr-un ritm al confuziei, nu unul al punerii punctului pe i, nu unul al antitezelor groase de tipul „exista doi Mendebili, unul rau si unul bun“.
Luciat lauda (plina de bunacredinta si fascinatie, repet) „Orbitorul“ cu complimente din categoria: „Superb, breathtaking! Ce acnee first quality!“ si face cu multa cazna elogiul hibelor. (Din nefericire, Cartarescu n-a avut parte numai de complimente amatoristice. S-au lansat in fraze encomiastic-penibile si critici cu oarecare clasa).
Prima miscare de atac a gagicei este sa adere la pozitia mea (nefiind totusi indeajuns de inteligenta pentru a-si da seama de asta): recunoaste implicit ca finisul grotesc al mitului Mendebilului ar putea functiona in defavoarea „Orbitorului“ 3. Merge din prima pe implicitarea asta si nu se deranjeaza sa-mi umble la premise. In schimb, cauta sa ma asigure de inexistenta acestui pericol si-mi serveste alibiul celor doi Mendebili: sunt doi, deci ala misto nu e stricat. E stricat numai ala rau. Logica de scufitarosie.
Eu zic asa: faptul ca maestrul l-a epuizat pe Mendebil e o miscare proasta, dar digerabila. Nu atat de proasta totusi ca livrarea a doi Mendebili. Construirea a doi Mendebili ar fi dovada unui malpraxis de la care calitatea scrisului cartarescian s-a abtinut pana acum. Doi Mendebili (unul bun si unul nebun) n-au ce cauta ca personaje cu stare civila distincta in proza cartaresciana. E o miscare fara rost in economia prozei respective. Doi ca sa ce? Ca sa fie subiectul unei antiteze romantice arierate de tipul Mircea - Victor? Conceptul de „Mendebil“ functioneaza bine in conglomerat, in tuse nedefinitive si in unitate identitara. Ipoteza existentei a doi Mendebili - adica a doi copii cu ADN-uri diferite, nu a doua staze/ proiectii aplicate aceluiasi copil - scade nivelul mitului cartarescian mai mult decat reprosul pe care il formulam eu in articolul de acum trei saptamani.
Evident, luciat poate insista: c-o fi bine, ca n-o fi bine pentru text, Cartarescu zice literal ca sunt doi. Ii poate da si un telefon pentru a obtine o confirmare. Si in acest caz, ca si in cele de mai sus, problema e simpla: nu ma intereseaza. Eu ii pot pune sub nas nu una, ci zece fraze in care Cartarescu zice ca e unul si acelasi. Demersul respectiv nu cumuleaza punctaj, deoarece: credibilitatea naratorului cartarescian e ieftina (trucheaza din greu informatia, in functie de n parametri*), iar credibilitatea autorului Cartarescu in relatie cu propriul text e in afara chestiei.
* A. In „Mendebilul“, este asigurata disparitatea dintre Dan Nebunu si Mendebilul: sunt doi: Dan Nebunul si inca unul, „adevaratul Mendebil“, copilul extraordinar care spune povesti cu fractali s.cl. In „Orbitor“ 3 este asigurata identitatea dintre ei. In „Orbitor“ 1 este asigurata identitatea dintre Mircea (personajul) si Cartarescu (autorul de pe coperta): asimetria fetei, a ochilor, a gurii, rictusul semiparalitic, parul in vite brune etc. In „Orbitor“ 3 este asigurata disparitatea dintre ei (Mircea e acelasi asimetric brun, in schimb Cartarescu e „inalt, cu par rosu, tuns perie“)
B. In „Mendebilul“, Luta este cel care bate un cui intr-o pisica vie. In „Orbitor 2“, gretoasa actiune ii este atribuita lui Dan Nebunul.
C. In „Mendebilul“, naratorul (acelasi Mirciosu) este desemnat ca frate al unei surori („mama abia iesise din maternitate, unde o nascuse pe sora-mea“); „Orbitorul“ il desemneaza invers, ca frate al unui frate, Victor.
Nu se stie care, ce. Intre „Nostalgia“ si „Orbitor“, Cartarescu joaca o vrajitroaca de proportii si nu stiu daca va iesi vreodata din santuri.
*
„Mendebilul“ este metafora prin care un X (Mircea) isi reviziteaza un segment tabuizat din trecut. E vorba de un viol simbolic prin care un copil de varsta lui, dar cu o sexualitate mai bine definita, il scoate din faza inocentei absolute.
In calitate de concept psihiatric, Mendebilul este un artefact anamnetic, un eufemism care machiaza un fapt inavuabil; un mecanism al discursului oblic infantil aplicat pe mecanismul discretiei si al aluziei adulte. In calitate de concept literar-estetic, „Mendebilul“ imprima acel ritm au ralenti al confuziei si al mistificarii si are toate atuurile unui discurs rasucit, combinat si amanat la modul marii arte.
Nu este nici pe departe un text gratios, care sa puna in scena un personaj serafic, cu veleitati celeste. „Mendebilul“ este un text dirty, care cocoloseste un nucleu sexual cu explozie amanata. Ea se produce in „Orbitor“ 3 si e pacat ca se produce. Ultimele fraze din „Mendebilul“ („Pentru ca simt ca nu am spus totul ... pentru ca nu mai pot, nu mai pot stapini aceasta mare durere, nu mai pot...“, „Moara, Scara Unu, toate decorurile sunt reale. Copiii sunt reali, chiar numele lor le tin minte, pe unii ii vad si azi, dar toata povestea cu Mendebilul mi se pare absurda. Nu a existat un copil atat de savant la noi in bloc [...] unde e Mendebilul? De unde naiba a aparut povestea asta?“) au o dezlegare cat se poate de freudiana si de terre-à-terre in „Orbitor“ 3.
Ca text ce debuteaza printr-un vis simbolic al pierderii virginitatii si se termina (v. itemul totalmente concret „nevasta-mea“) prin certificarea pierderii ei nesimbolice, „Mendebilul“ este povestea unor tanci care rad cand aud/ spun bancuri „cu porcarii“, dar sunt apucati de febra si tremurat cand vad live erectia unuia dintre ei. Faptul ca o erectie sau o invitatie de tipul „hai ca te las pe tine primul“ poate echivala, in mintea unui copil de sapte ani, cu o deflagratie nucleara care sa-l lase cu sechele pe tot parcursul vietii lui de profesor necasatorit si blazat, sau casatorit si blazat, nu trebuie comentat si rationalizat. Faptul in sine nu e atractiv literarilly speaking. Atractiva e masacrarea acestui adevar dur, angelizarea erectiei mutilante printr-o poveste serafic-perversa, nu intrutotul legata la ochi.
Dan Nebunul, „un copil de varsta lor“, manifesta in vazul lor, semnele unei precocitati sexuale nu chiar extraordinare pentru sintaxa freudiana. Pentru Mircisor, Lumpa, Mimi s.cl. (detinatorii unor „pistoale cu apa de doi lei“:)), revelatia este insa ravasitoare, cu aspect de dezastru psihic pe termen lung. Dan Nebunul este un stimul dureros. Semneaza iesirea din copilaria asexuata si are functia unei dezvirginari fortate. Pacientii unui cvasi-viol, fie el si simbolic, nu au prea multe de ales: fie riposteaza cu o violenta egala, fie mistifica adevarul. Un adevar imbrobodit e mai putin dureros si mult mai profitabil daca e imbrobodit cu stil.
Dan Nebunul este un copil inexplicabil. O diferenta imposibil de asimilat de catre grup. Cat timp diferenta pe care o reprezinta este doar „mirosita“ si nemanifesta (o sexualitate aluziva, simtita ca ceva magnetic, din alta dimensiune), genereaza mituri si suscita proiectii. Cand se actualizeaza, cand „isi da arama pe fata“ (sexualitatea manifesta), suporta consecintele: lapidarea si exilul: ceilalti il bat cu pietre si la scurt timp el si mama lui dispar din peisaj.
Dan Nebunul i-a dezvirginat simbolic pe ceilalti si l-a violat (tot simbolic) pe Mircisor. Din trucarea si amanarea acestui adevar iese unul dintre cele mai bune texte cartaresciene: povestea Mendebilului. Strategia e curenta: inventarea unei povesti frumoase in locul unei realitati respingatoare sau ininteligibile. Agresatul recurge la minciuna: Mendebilul e o fictiune evazionista dintr-un adevar care se numeste Dan Nebunul. O proteza idealizanta care acopera nu numai entitatea ininteligibila si aspra numita Dan Nebunul, ci si alte entitati inconcevabile (Egor si mama lui, din „REM“ au semnalmente identice cu cele ale Mendebilului si ale mamei sale din „Mendebilul“: deci, nota bene pentru luciat: mendebilul nu este doi, ci mai multi). Mendebilul se inscrie in sfera acelor fictiuni compulsiv-inversate, care vad intr-un infarct o inima inflorita.
Dan e un stimul dureros, o unda de soc pentru ceilalti copii (si nu mai putin pentru parintii acestora: „ce va face, mama, copilul asta de v-a zapacit pe toti?“). „Mendebilul“ si „Orbitor“ 1 reusesc sa-l mentina in faza recesiva, referirile la el sunt rare si alteritatea lui prezumata ca infantil-benigna.
In „Orbitor“ 2 si „Orbitor“ 3, pe masura ce stimulul fictiv expira, defularea isi anunta iminenta (lucru pe care i-l reprosez lui Cartarescu: a mizat pe termenul de expirare al fictiunii din fictiune si pe defuleu). Dan Nebunul se nocivizeaza. „Orbitor“ 2 incepe download-ul tuturor relelor si perversiunilor in capul lui: se fac transferuri fara acoperire in contul lui Dan Nebunul, incepe sa fie acuzat de rele pe care nu el le-a comis (vezi pisica), fiindca raul pe care-l reprezinta trebuie sa fie - o data cu expirarea alibiului fictiv - perfect si total. Nicio cautiune. Admiratie pura si atractie pentru un principiu pur al raului.
Conform manualului Freud, Dan Nebunul este un copil mediocru. Puer polypervers, punct. Maniera in care Cartarescu face totusi din acest caz ordinar un hibrid exploziv de tipul „inger si demon“, absolut viabil literar cat timp e tinut in indecizia acestor doua principii si nu transeaza decisiv (ca in „Orbitor“ 3) - este absolut laudabila.
Personajul principal din „Mendebilul“ nu este Mendebilul. Mendebilul este numai coconul fictiv, proteza idealizanta, mistificatoare, care imbrobodeste nucleul real, reprezentat de Dan Nebunul. Dan Nebunul este adevaratul Mendebil, si singurul. Dar, fiindca nu pot sa conceapa „mendebilitatea“ lui in termeni strict hormonali, copiii (sau mai credibil: naratorul matur) nasc o poveste si il incuie intre peretii ei. Pe dinafara nu mai ramane nimic din el. Identitatea lui e total uzurpata (ambele supranume ii vor fi uzurpate: si „Mendebilul“ si „Nebunul“) de o masina fictiva de reglat trecutul, numita „povestea Mendebilului“. Aceasta fictiune lucreaza dupa toate legile unei fictiuni compensatoare: tinde sa asasineze complet stimulul autentic caruia i se substituie (Dan Nebunul este retardat in esalonul trei, nesemnificativ pentru rangul unui personaj, se fac mentiuni sporadice la adresa lui, „se uita“ de el). Operatia de inlocuire a stimulului dureros prin unul balsamic implica:
1. modificarea stimulului in inversul lui: Mendebilul e slabut si serafic, Dan Nebunul e „baiatul grasun, cu privirea capie si obraznica“, lansarea ipotezei unui „Mendebil rau“ si a unuia „bun“, pe fondul unui bruiaj informational in care unele din datele lui Dan Nebunul sunt transferate asupra produsului fictiv, iar altele nu, la modul mixajului oniric.
2. omisiunea, minimalizarea: „Si, era sa uit
3. negarea stimulului (x nu este y), blurarea lui. Pune reflectorul pe stimulul fictiv: „Vino sa-l vezi pe Mendebil doi! asta-i mai diliu decit Mendebilul!“, „Mendebilul (caci pina la urma asa i-am zis cu totii, Dan raminind doar cu supranumele de Nebunul)“;
4. exilarea stimulului in afara cercului - defamiliarizarea lui: Mona, de exemplu, sora lui Dan, nu mai este sora personajului fictiv-Mendebilul, ci o fata oarecare de la bloc.
Stimulul fictiv se planteaza (la modul deus ex machina: „intr-o zi s-au mutat la noi in bloc o mama cu un baietas cam de o virsta cu mine“) si se evapora instantaneu, ca in tratamentul prin hipnoza („Pe Mendebil l-a trimis maica-sa la bunici sau la vreun internat sau in alta parte, caci nu l-am mai vazut niciodata“).
*
Dan sta la scara trei; in deschiderea fictiunii „Mendebilul“ din interiorul fictiunii „Mendebilul“, „o mama cu un baietas cam de o virsta cu mine“ se muta tot la scara trei. (De la „o mama cu un baietas“ pana la „Dan Nebunul cu putoarea de maica-sa“ este o distanta pe care Cartarescu a exploatat-o literar in aproape 20 de ani de la publicarea „Visului“). Mendebilul sta la scara trei. Acolo unde sta si Dan Nebunul. Ii uzurpa numele, ii uzurpa si domiciliul.
Si Dan si proiectia lui fictiva, Mendebilul, sunt copii fara tata. Ei au insa mame atipice. Mama Mendebilului „era insa extraordinara, complet diferita de mamele noastre care spalau si frecau toata ziua. Era o cucoana atit de lunga, incit abia puteai sa-i zaresti trasaturile fetei, pierdute ca intr-o zare albastrie. Lunga, subtire si lunatica .... Nu am vazut-o niciodata decit in purpuriu. Chiar si in casa purta un halat de satin rosu si era ametitor de inalta“, cu variatii „femeia aceea nesfirsita“ etc. cand vin copiii in vizita, le pune „prajiturele pe o farfurioara“ („Mendebilul“).
Mama lui Dan este si ea „foarte tinara, inalta pina aproape de tavan“; „ultima data cind fuseseram, Luci si eu, pe la Dan, ne deschisese complet dezbracata, si asa ramasese tot timpul cit noi ne jucaseram cu baiatul ei ... si purtindu-se ca si cum ar fi fost in capot: ne adusese prajiturele pe o farfurie...“, era „«o putoare»“, „care totusi mirosea frumos, a parfum, nu a rintas ca mama si ca mamele tuturor celorlalti copii“ („Orbitor“ 3).
Nu e deloc greu sa se observe ca mama Mendebilului e o proiectie corectoare si sacralizata a mamei lui Dan, printr-o operatie de genul convertirii curvei din Magdala in Maria Magdalena.
Mendebilul nu e catusi de putin un vector care le arata cu degetul calea spre stele. Sau nu e numai atat. Programul lui ca fictiune compensatoare este sa arate spre stele atata timp cat isi face bine si cealalta treaba: mistificarea unui soc preponderent sexual. Mendebilul este un concept bine dotat cu aluzii erectile (face ascensiuni spectaculoase pe cosul fabricii de paine „Pionierul“ - in conditiile in care singurul capabil de initiative ascensionale era totusi Dan Nebunul - ii sunt uzurpate metoda, numele, domiciliul...), se bate „ca un diavol“, e abil cu fetele (Se uita si la fetite cu acelasi interes, ceea ce ne-a facut sa-l dispretuim), pervers si fascinatoriu (undeva intre „miraj“ si „sevraj“) premeditativ si simulant. Cand un vanzator „de nimicuri“ le prezinta oferta, Mendebilul simuleaza atasamentul la gasca („a cumparat si el o elice colorata“), dar sparge frontul cumparand de fapt „femeia“ de 25 de lei. Care nu era de nasul lor.
„Dupa vizita acelui negustor de jucarele, armonia din gasca noastra s-a dus, incet-incet, pe apa simbetei“. Fictiunea numita „Mendebilul“ intra pe turnanta si incepe sa-si execute functia majora: parabola sexuala. „Mendebilul“ incepe „sa-si dea arama pe fata“, isi pune „o masca infioratoare, pictata cu acuarele, mai primitiva, mai rinjita, mai amenintatoare decit tot ce inventaseram noi vreodata in materie de masti pentru Vrajitroaca“; e surprins „ratacind si vrajind, cu masca de carton peste fata lui pura, prin mizeria canalelor intortocheate, fetide...
Dupa scena din camera fochistului, fictiunea compensatoare incepe sa scartaie: „Nu vedeam decat cele doua trupuri fragile infruntandu-se in singuratatea camerei fochistului. Nu intelegeam nimic. De ce se schimbase Mendebilul atat de brusc, atit de total?“ etc. etc.
Trilogia procedeaza progresiv la inlocuirea inlocuitorului cu inlocuitul: Dan Nebunul-Mendebilul real isi recapata actele de identitate, Mendebilul-fictiv e din ce in ce mai sters si denotat prin sintagma „parfumul aspru al fictiunii“.
„Orbitor“ 2 lucreaza inca cu atitudini din ce in ce mai ostile fata de Dan Nebunul, identificat lent, dar sigur, cu sursa Raului: „De departe cel fata de care Mircea simtea cea mai mare sila si teama era Dan Nebunul“.
„Orbitor“ 3 radicalizeaza tonul: schizoidia se repara (nu e singura care se repara in „Orbitor“ 3, din nefericire), mitul Mendebilului „inger si demon“ e trecut pe linie moarta si ca estetica si ca balet terapeutic, fiindca Mircea poate acum sa recunoasca: Mendebilul era Dan Nebunul si acesta n-a avut nimic sfant in el:); a fost „Pingarit, damnat o data pentru totdeauna de Dan Nebunul intr-o zi pe care n-aveam s-o uit niciodata, la virsta de sapte ani“.
Data „pangaririi“ este, strategic, obscura: „Orbitor“ 2 atesta ziua de 23 August 1964. „Orbitor“ 3 mentine data de 23 August, dar retrogradeaza cu un an: in 1963, nu in 1964, avea Mircea sapte ani (daca admit protocolul autofictionar, si anul 1956 ca anul nasterii lui Mircea Cartarescu). Intre 1963 (vara Mendebilului, „parfumul aspru al fictiunii“) si 1964 (vara pangaririi simbolice, vara lui Dan Nebunul) exista acest un spatiu de manevra mistificator in care s-a culcusit provestea Mendebilului.
„Orbitor“ 3 e insa un discurs de terapie incheiata, iar precizarile pe care le impune sunt fara rest: se atesta data de 1963: „la doar citeva luni
Tind sa acord credibilitate factuala textului celui mai putin reusit literar: adica „Orbitorului“ 3 si nu „Mendebilului“. De ce? Fiindca e un defuleu cu valoare mai mult psihiatrica decat literara, obtinut in urma unei anamneze reusite, la punctul terminus al minciunilor si mecanismelor evazioniste. „Mendebilul“, in schimb, e un traseu aluziv mult prea deraiat pentru a constitui altceva decat sursa unei bune mostre de literatura. Factologic, este insa un dezastru mistificator. Faptul ca propune doi Mendebili nu reprezinta decat atestarea unei perceptii schizoide, de reparare a unui soc prin inventarea inversului sau fictiv.
Ca persoana privata, Cartarescu s-ar putea sa aiba alta parere asupra plauzibilitatii celor de mai sus. Peu importe. Plauzibilitatea lor e garantata de text si asta e tot ce conteaza.