Poemul provocat
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
In epoci de relativa normalitate istorica si de pioase confuzii amestecand principiile vietii cu ale literaturii, criticii – de la T. Maiorescu la E. Lovinescu – disociaza; iar scriitorii adevarati se conformeaza. Eticul, etnicul si esteticul sunt bine, pedagogic diferentiate, scoase din magma intelegerii comune si inscrise ca valori in planuri distincte de referinta. Arta veritabila e in sine morala, chiar daca fragmente mai gretoase ale ei par sa ne demonstreze contrariul. O altereaza tocmai conjuncturalul de care se impregneaza, genuflexiunea facuta in fata unor realitati socio-politice imediate. Aceste lucruri se invata pe bancile scolii si se afla in bagajul intelectual al oricarui literator. Dar cum stau lucrurile cand realitatea exterioara, alterata ea insasi, preseaza, deformeaza, mutileaza rosturile si tesuturile literaturii? Mai putem, atunci, disocia cu seninatate metodologica intre etic si estetic, vazand in Poezie (cu majuscula) o hermina pe care murdariile din jur n-o pot atinge?
Versurile Marianei Marin raspund, scurt si net: nu. Intreaga creatie a poetei „optzeciste“, asa cum se expune in antologia „Zestrea de aur“, formuleaza un protest coerent, de o uimitoare limpezime morala, si moduleaza liric o atitudine reflexiv-combativa. „Un razboi de o suta de ani“, volumul de debut, este (in pofida titlului cu o simbolistica belicoasa) poate singurul moment artistic de respiro al autoarei, care isi scoate acum la lumina imaginile si obsesiile personale, acea zestre netransmisibila din imaginarul fiecarui scriitor. Dar „camera alba“ si „razboiul de zapada“, statuia celebra din piata si sala de disectie, ca o casa fara oglinzi, incep deja sa pulseze radioactiv, rasfrangand din constiinta poetei in a cititorului razele negre ale timpului istoric. Biografia „cu zgomot de hartie arsa“ si starea „solzoasa“ in care se zbate personajul feminin tind sa se suprapuna, intr-un continuum viata-text bine ilustrat de productia generatiei ’80. Ceea ce o distinge insa pe Mariana Marin de majoritatea voioasa, ludica a congenerilor este anume gravitatea ei structurala, pe care o regasim la poeti ca Ileana Malancioiu si Dorin Tudoran. Chiar si atunci cand stilul colocvial interfereaza expresiv cu cel inalt, nu avem in fata ochilor simpatice teribilisme, gasconade textuale, dar o infiltrare perceptibila a dramei in cotidian: „Vrei sa treci mai departe/ dar posibila ta moarte iti sare in fata cu un pantec greoi./ Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate./ Iti desfaci bratele/ si fil fil in cuptorul de sticla./ Ai venit./ Ai vazut.“ („Apel in sala de disectie“). Apelative ironice de tipul „iubire“, „dulceata“, „ingerasule“ sunt, tot astfel, marcaje prin care o realitate sumbra si batjocoritoare semnalizeaza cate unui personaj ingenuu raportul de forta, menghina istorica in care ar trebui sa-si duca, strivita, existenta. Numai ca personajele predilecte ale Marianei Marin (poeta etern-adolescenta, refuzand incapatanata „maturizarea“ conformista; ori Anne Frank, copila gasindu-si sfarsitul in lagarul de la Bergen-Belsen) nu sunt maleabile si bune conductoare ale imperativelor zilei, ci materiale umane realmente refractare. Linia curba a flexibilitatii convingerilor si a mladierii comportamentale nu apare, aici, nici macar din neatentia eului liric. Incordat la maximum, cu asteptari morale contrariate, dar vibrand prin toate corzile poemului, acesta exclude aprioric acomodarea calduta, tranzactia laborioasa, simpla colaborare.
De aici si senzatia de stranietate pe care o dau numeroase versuri, indiferent de anul si maniera in care au fost scrise. Al doilea volum al poetei, „Aripa secreta“, a putut aparea in 1986 printr-un subterfugiu editorial convenit cu Florin Mugur, redactorul de carte. Intrucat viziunile tinerei autoare erau prea intunecate, expresioniste, distonand puternic cu optimismul oficial, ele au fost translate in anii celui de-al doilea razboi mondial, dincolo de sarma ghimpata si cuptoarele lui Hitler. Iata motivul pentru care mai multe poeme (peste douazeci) apar, cu mici modificari, in doua sectiuni ale antologiei: in „Aripa secreta“, ca si in „Atelierele“ (editate in 1991). Comparandu-le, nu descoperim imblanziri ale tonului, diminuari ale potentialului exploziv. Doar fitilul e lasat, asa zicand, mai lung, pentru ca deflagratia anticeausista sa fie „acoperita“ de zgomotul celeilalte, antifascista. Radiografia lirica merge insa pana in adancul totalitarismului, fie el rosu sau brun, pregnanta morala insotindu-se si luptandu-se cu plastica elementului malign: „Cata frumusete se poate ascunde/ sub cearcanele tale, demnitate?// Iata-ma cum muncesc aici,/ in atelierele reci,/ cum imi oblig tineretea la penitenta,/ cum refuz sa cred ca dincolo de ferestre/ se naste ceva care nu-mi seamana./ Si cui as putea explica/ dorinta ascunsa/ (viermele ganditor)/ de a mi se intampla lucruri obisnuite?/ Uneori imi imaginez/ o imensa piata publica/ in care ideile sunt jupuite incet/ (pielea lor fosnitoare)/ si aprind un rug din carne de om.// Numai atunci mi se intampla/ sa inteleg gandul/ imbalsamat doar de demnitatea ta, frumusete.“ („Elegie XX“).
Autorii de viziune si expresie baroca invelesc in faldurile poemelor pe care le compun lucruri si gesturi obisnuite, marunte, din universul domestic si proximitatea familiala. Emil Brumaru ajunge chiar sa ridice casnicul la puterea metafizicului, facand din coada unui motan sau a unui ibric treptele unei filozofii... La Mariana Marin, accentul e pus invers. Pe un ton firesc, semi-colocvial, lipsit ostentativ de „poezie“, sunt insiruite adevarate grozavii, fapte abominabile, suferinte inimaginabile. Ironia si patetismul, cele doua fete ale medaliei, se sustin si se contreaza reciproc, asa cum realitatea si literatura musca, fiecare, din teritoriul celeilalte: „Refuz sa mai privesc realitatea in fata./ Port in brate doar poemul acesta/ care miroase urat – caine mort./ Il pocnesc si bucati de carne/ sar din rasul hidos./ Plec atunci la marginea marii sa ma spal./ El imi sare in fata/ si ma trezesc in hainele de luni/ functionar tacut,/ spoind lumea cu literele unui alfabet/ singuratic si mort./ – Trebuie notat totul, imi sopteste/ manseta mea roasa de viata./ Inventeaza acolo unde ochii iti cad inaintea plansului/ si limba se desfata inainte de ras (...) Trebuie notat totul, spunea/ manseta mea roasa de viata./ La intretaierea acestei lumi/ cu imaginea sa despre sine/ am privit realitatea in fata.“ („Pumaho“). Treptat, poeta se va scufunda in propria drama, ridicandu-se tot mai rar si mai greu la suprafata. Volumul „Mutilarea artistului la tinerete“ este un impresionant memento al suferintelor indurate de o fiinta de carne si sange, fara pavaza de hartie a textualistilor, o femeie imbatranita prematur, cu „stelele sus“ si „moartea aproape“, cu putregaiul singuratatii neputincioase ranindu-i gatul, un om distrugand si autodistrugandu-se, vomitand la marginea unei lumi parasite de Dumnezeu: „De m-as putea odihni in oricare scenariu al vietii,/ in cotloane diverse si simple, cinstite,/ unde sa nu existe decat un pat in care sa dorm/ si un lighean in care sa vomit/ tot ce dandu-mi ai luat, Doamne,// sa tot vomit.“ („Elegie“).
Departe de a fi duioase, „lichide“, elegiile acestea comprima si desfasoara o tristete fundamentala si incasabila, o deprimare adanca, dar coagulata sarcastic si facuta sa raneasca sensibilitatile. Regasindu-le, in acest fel, si verificandu-le. In lirica antilirica a Marianei Marin oamenii iau trasaturi de caini, unghiile protestului sunt acoperite de ghearele acaparatoare, utopiile se transforma in gunoi – si, contempland toate aceste jalnice metamorfoze, personajul care spune eu isi bea ceaiul agatandu-se de umila cana ca de un ultim reazem al existentei. Din razboiul de o suta de ani, din atelierele mortii si din tineretea mutilata a artistului nu exista scapare. Salvarea poetului sta in perpetua, desi inutila, revolta, in Actiune – grafiata asa, si regasita de Mariana Marin in programul poetilor germani din Aktionsgruppe Banat. (Fara ei, Semnul, Punct ofera indicii clare pentru aceasta filiatie.) Grupul activ la inceputul deceniului opt si care a dat scriitori ca Rolf Bossert, Richard Wagner, William Totok, Herta Müller, i-a oferit remarcabilei autoare „optzeciste“ modelul unei implicari reale, in si prin poezie, dincolo de bariera protectoare a evazionismului estetic si a textualismului postmodernist.
Poemul provocat, inervat de ticalosiile si mizeriile livrate ca hrana spirituala, scandalizat de dispersia Raului si alcatuit pe un intreg portativ al protestului, este in fond unicul ei spatiu de siguranta. O pagina rugoasa, un text plin de cuie, in care corpul moral al poetei se infige pentru a se elibera.