Modernul Ibraileanu
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Astfel isi intitula un eseu publicat in numarul din martie, 2005, al revistei „Timpul“, criticul si istoricul literar Liviu Leonte, in care autorul polemiza elegant, cu argumente mai mult decat convingatoare, cu unii dintre cei care il mai catalogheaza pe G. Ibraileanu – traditionalist, provincial etc. Imi permit sa-i preiau aici titlul. Sintagma exprima perfect prima si cea mai importanta concluzie ce mi se impune (si) la sfarsitul lecturii cartii lui Antonio Patras, aparuta recent la Editura „Cartea Romaneasca“ si consacrata marelui critic si prozator – „Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii. Eseu despre literatura criticilor“. Insusi faptul ca acest volum de aproape 250 de pagini despre autorul „Spiritului critic in cultura romaneasca“ si al romanului „Adela“ este semnat de unul dintre cei mai invatati si mai talentati critici si istorici literari din generatia tanara, universitarul Antonio Patras, ma determina, ma obliga as spune, sa pronunt, inca din titlu, sintagma amintita ce mi se pare definitorie. In treacat fie spus, ce posteritate invidiabila a avut si are cel considerat de ilustri contemporani ai sai „Curtea de Casatie“ in materie de literatura! In 1927, din inima latina a Europei, de la Scoala Romana din Roma, fondata de magistrul sau, Vasile Parvan, G. Calinescu, cel care avea sa declare mai tarziu ca la revenirea in tara de la studii nu-l interesa decat parerea a doi oameni din Romania – G. Ibraileanu si E. Lovinescu – scria in „Sinteza“: „Cu d-l Ibraileanu intram in domeniul mitologiei, al lui Neptun vegetand printre alge in fundul Marii Egee, al lui Barbarossa care doarme secular intr-o pestera, al Batranului din Munte, vazut de Marco Polo, al duhurilor invizibile si totusi prezente, al numelor sonore infricosatoare. Fiind nevazut, nu-l putem lauda pentru insusiri pe care nu i le cunoastem. Dar ii acuzam autoritatea oculta si reala care vine in ecouri largi din Uralii indepartati ai Vietii Romanesti, de la o divinitate pentru noi de domeniul mitologiei...“ Arc peste timp, iata, la exact 80 de ani de la aparitia portretului mitologic din care am citat, un alt tanar critic, cam de aceeasi varsta ca a lui Calinescu de atunci, ne releva, de pe un alt palier al receptarii critice, un Ibraileanu modern, contemporan, cum observa Liviu Leonte in eseul amintit, „nu in timp, ci in spirit“ cu criticii si eseistii din generatiile care l-au urmat, pana astazi.
Antonio Patras a scris o carte al carei erou e o personalitate de o complexitate pe cat de incitanta, pe atat de derutanta. Dificultatea este cu atat mai mare pentru un critic de azi, si inca unul tanar, cu cat el are de infruntat si cliseele, poncifele, ideile preconcepute, ca sa nu spun primite, aici in sens total neproductiv, ori concluziile pripite decurgand adeseori din lecturi tendentioase ori superficiale etc., din pacate unele devenite asa-zicand clasice. De-a lungul unui secol s-a scris mult despre Ibraileanu: de la Mihai Ralea la Al. Piru si Mihai Dragan, de la Paul Zarifopol la Alexandru Paleologu, de la E. Lovinescu si G. Calinescu la Nicolae Manolescu, Ion Vartic, Marian Papahagi, Nicolae Balota sau Mihai Dinu Gheorghiu. Fiecare comentator, exeget sau biograf a simtit, a intuit, mai mult sau mai putin, ca, dincolo de vehementa de moment ce a insotit faimoasele „Campanii“ ale criticului de la „Viata Romaneasca“, dincolo de „lipsa de stil“ ce i-a imputat-o, in primul rand adversarul sau E. Lovinescu, pe care, de altfel, Ibraileanu si-a asumat-o deschis, programatic (repudiind asa-numitul scris „frumos“), dincolo de „criza“ intelectualului cuatrocenar Emil Codrescu, pe care chiar daca nu-l vom identifica abuziv cu autorul romanului, nici nu-l putem desparti total de el, apele sunt mult mai adanci si mai greu de explorat. Ibraileanu insa le-a lasat, intre altele, exegetilor impresia unei cai de acces facile catre esenta personalitatii lui: aceea de a-i citi si a-i percepe opera cu un ochi mereu atintit la biografia sa nespectaculoasa in aparenta, insa atat de interesanta, originala si enigmatica de fapt. Dar este aceasta o facilitate? Mai degraba e o dificultate in plus. Pe care Antonio Patras a depasit-o cu brio, analizand subtil, din perspective multiple, inclusiv cu o remarcabila finete de psiholog.
Ibraileanu si Calinescu l-au impovarat pentru totdeauna pe criticul roman cu un complex care, teoretic cel putin, ar fi putut fi si catalizator, fecund. Cum era de asteptat, s-a dovedit inhibitor si frustrant. Criticul roman, dupa modelul recunoscut sau nu al lui Ibraileanu si Calinescu, a vrut, vrea sa fie si scriitor. Si nu atat poet, cat prozator: incepand cu E. Lovinescu („Mite“ si „Balauca“ sunt niste lamentabile esecuri) – care, asa cum ne aminteste si Antonio Patras, a marturisit ca „ar arunca la cos toata opera sa de critic, daca ar dobandi in schimb talentul de prozator“ (nu l-a dobandit), pana la Alexandru Piru, Constantin Ciopraga sau Nicolae Manolescu. Nu au reusit decat cel mult niste exercitii de stil si de imaginatie epica pe care e de presupus ca primul le-ar fi salutat ca atare Calinescu insusi. Exceptiile – imi vin in minte doua – Paul Georgescu si Mihai Zamfir cu romanul epistolar „Se innopteaza. Se lasa ceata“, editat anul trecut de Polirom – nu fac decat sa confirme, firesc, regula. Antonio Patras observa cu acuitate: „Esecurile literare ale unui critic cu personalitate intereseaza infinit mai mult decat succesul unui autor marunt. Si textele ratate, poate chiar in mai mare masura decat celelalte, dezvaluie adesea lucruri nebanuite despre omul din spatele operei, cu temperamentul si gusturile, cu dezamagirile si dorintele sale secrete. Dar esecul nu e o regula. «Adela» sau «Bietul Ioanide» o demonstreaza suficient. Nu vom sti insa niciodata de ce unii critici izbutesc sa scrie literatura de valoare, pe cand altii nu“. La urma urmei, nici nu vad de ce ne-ar framanta prea tare o asemenea problema. O alta intrebare mi se pare mai legitima: ce resorturi il fac pe un critic sa scrie, ba chiar sa si publice literatura? Pe el, care ar trebui sa fie cel mai exigent cu veleitarismul. Dar poate ca nici nu e vorba de veleitarism, ci doar de o aspiratie, pana la un punct explicabila, un bovarism care il innobileaza, insa il si alieneaza. Ibraileanu postula: „Salvarea criticului sta in taria lui de a deveni cetitor“. Dar si de a ramane cetitor, am putea adauga. O stia foarte bine autorul acelei carti intrate in fondul principal de valori al teoriei si esteticii literare: „Creatie si analiza“. El insusi era, inainte de toate, un mare cititor, unul dintre cei putini care pot determina scrierea unor mari opere, progresul unei literaturi. Sadoveanu ii putea ignora pe critici, cum l-a si ignorat, de pilda, distrugator, pe un H. Sanielevici, dar nu pe Cititorul (cu majuscula) Ibraileanu. La randul sau, acesta citea nu doar texte, ci avea capacitatea de a citi si in suflete, in cel feminin cu deosebire – asa cum releva si Antonio Patras. Conditie esentiala si pentru a scrie, la randul sau, un roman de analiza psihologica, o capodopera. „Privind viata“ – opera de moralist neintrecuta de nici un scriitor roman pana astazi –, admiratorul lui Turgheniev, dar si al lui Proust, despre care a formulat judecati fundamentale, sincrone cu cele ale criticilor din tara autorului „Timpului pierdut...“ (a se vedea volumul lui Liviu Leonte „In cautarea romanului modern. Receptarea operei lui Marcel Proust in Romania“, aparut anul trecut, in limba franceza, la Editura Institutului European, pe care l-am prezentat aici pe larg, la data aparitiei). Un truism: discretul, izolatul Ibraileanu a introspectat psihologii, dincolo de evenimente si de anecdotic. Psihologii din viata si din carti. Performanta prozatorului pe aceasta se bazeaza inainte de toate. „Elogiat aproape in unanimitate („Adela“ primeste cel mai important premiu national pentru proza intr-un an in care s-au mai publicat opere precum „Creanga de aur“, „Patul lui Procust“, „Rusoaica“ sau „Drumul ascuns“), romanul lui Ibraileanu a castigat imediat si recunoasterea celor mai severe si mai prestigioase condeie ale epocii, printre care trebuie sa mentionam macar numele lui Lovinescu, adversarul de o viata al criticului de la Iasi“, despre care, rememoreaza in continuare Antonio Patras, marele critic afirma ca este „...un model de literatura psihologica strabatuta de o poezie reala“ care „se zbate intre poem si analiza, intr-o comparatie totusi unitara si armonioasa“. Iar G. Calinescu il considera – „primul cu adevarat roman de analiza“. As aminti aici si opinia lui Alexandru Paleologu (vol. „Despre lucrurile cu adevarat importante“, Ed. Polirom, 1998), conform careia in „Adela“, ca si in „Privind viata“ „se simte acea infiorare in fata feminitatii, acea uimire si compasiune pentru fragilitatea trupeasca si umilinta fiziologica a femeii, acea obsedanta curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sunt proprii oricarui artist“, caci – conchide Paleologu – „asta a fost in realitate Ibraileanu: un mare prozator, adica un artist“. Cine parcurge cartea lui Antonio Patras, probabil va fi o clipa surprins ca prima fraza a capitolului intitulat „Cherchez la femme“ se refera la studiul „Creatie si analiza“ (1926), „textul cel mai dens in idei“, in care Ibraileanu „incearca sa-si justifice „stiintific“ conceptia. Va vedea insa ca logica textului sau este impecabila. Autorul analizeaza conceptele, termenii folositi (ex. „Pentru Ibraileanu, realismul e o forma de energetism si nu un curent literar anume“), disocierile privind genurile si speciile litarare (romanul este considerat cel mai complex) etc. Si legat de genul sau specia roman, Antonio Patras, precum Valeriu Cristea in „Spatiul in literatura“, nu trece cu vederea – si bine face – o pagina antologica, literalmente memorabila, unde criticul cedeaza locul Cititorului „indragostit“, dand frau liber admiratiei sans rivages pentru Tolstoi: „Si lasand la o parte «teoriile», ce creator cu totul altfel decat toti e acest rus genial! Cum ia el in piept viata, chiar din prima pagina din «Razboi si pace» (...) O lume intreaga e acolo, din societatea inalta a Petersburgului, atatia barbati, atatea femei, atata viata, atata varietate. Si atata siguranta in conducerea acestei lumi... Ai uitat ca ai in mana o carte, o opera de fictiune, ca-ti vorbeste un scriitor. Ai plecat de acasa de la tine si esti aiurea. Si pe urma cartea te duce, dar fara sa bagi de seama ca ea te duce, la o petrecere de ofiteri, intr-o societate de fete, la mosia unui general, la razboi la Austerlitz, la o ruda a familiei Rostov, la un revelion intr-o noapte stralucitoare de gheata, si iarasi in societatea de fete, si iarasi la familia Rostov. Si niciodata, in viata reala, n-ai fost intr-atata lume, printre atatia oameni, pe care sa-i cunosti atat de bine. Cele sapte zile cat stai cu cartea in mana, rudele tale nu mai au destula realitate, prietenii parca sunt in trecut. Toti sunt stersi de lumea aceasta, mai vie, in care traiesti acum. Si dupa ce ai ispravit cartea si incepi sa intri in lumea reala, simti ca ai venit de undeva, din o lume foarte populata, si foarte vie, ca te-ai intors la ai tai, cam depeizat intre ei, ca dupa o lunga absenta... Aspiratia catre cer a lui Dante, poezia tragica a vremelniciei lucrurilor omenesti a lui Goethe valoreaza oare mai mult decat aceasta creatie superba, imensa, bogata si calma ca germinatia granelor in ogoare si ca eternitatea, si mai vie decat viata?“. Antonio Patras subliniaza „mai vie decat viata“, iar sublinierea valoreaza cat un intreg comentariu. Inchei prin a reaminti ce scria Valeriu Cristea: „Nimeni n-a evocat ca Ibraileanu – cel mai mare cititor dintre criticii nostri – paradisul lecturii... Imaginea lui G. Ibraileanu citind una dintre cele mai frumoase carti ale lumii, intr-o odaie plina de fum gros de tigara, in care umbrele fictiunii ratacesc ca intr-un mediu propice, reprezinta, poate, cea mai tulburatoare emblema a lecturii“.
(va urma)