M. Eliade: „Jurnalul portughez“ (III)
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Revin la stilul acestui jurnal intim care spune mult (mai mult, poate, decat toate celelalte confesiuni) despre omul Eliade, acela care vrea sa impuna un alt model cultural. Altul decat cel european. Este momentul in care se arata sensibil, pe urmele lui Leonardo, la ideea de geniu si la ceea ce el numeste „intensitatea devotiunii“. Iata o formula ce i se potriveste. Eliade manifesta, cu adevarat, in tot ceea ce intreprinde, o devotiune maxima. Nu-si schimba repede convingerile, nu se leapada usor de trecut, uneori nu se leapada deloc, chiar daca trecutul il apasa. De aici decurg multe in comportamentul si in destinul sau. Cand sovieticii trec Nistrul diaristul intra in panica. Are chiar dorinta extinctiei: „m-as duce pe front nu ca sa ma bat, ci pentru ca sa mor; un dezgust final de istorie; o sete de sinucidere“ (6 aprilie 1944). La inceputul anului 1945, citeste pe Dilthey si Heidegger si nu e multumit de faptul ca filosofii iau ca punct de referinta, cand e vorba de om, in genere, numai pe omul european de azi (in evidenta decadenta), ignorand omul altor spiritualitati. O idee ce revine in gandirea lui Eliade. Vrea acum „sa se rafuiasca“ cu Hegel si, in genere, cu istorismul. „Simt ca sunt posesorul unei intuitii care ar putea rodi intr-o mare viziune de ansamblu“, noteaza el cu gandul la opera fundamentala pe care vrea s-o scrie. Revine peste cateva zile: „n-am facut niciodata istorie, n-am facut opera de istorie“. Eliade a scris, totusi, o istorie a credintelor religioase, si lumea stiintifica din epoca sa, dominata de structuralism, l-a primit (sau, mai bine zis, l-a privit) ca pe un pozitivist intarziat. Pozitivism inseamna, intre altele, si un istorism acceptat... Cine se inseala in aceasta ecuatie? Eliade sau interpretii sai? Afla de la Radio de moartea lui Sebastian si noteaza in jurnal (29 mai 1945): „Chiar in climaxul meu legionar, l-am simtit aproape; am castigat enorm in prietenia lui [...]. Ma simt si mai singur“. Cum priveste lucrurile Sebastian se vede din jurnalul sau, publicat 50 de ani mai tarziu. Eliade n-a apucat sa-l citeasca. „Climaxul“ de care este vorba a creat o prapastie intre ei. Insemnarile lui Sebastian vor conta enorm in ceea ce putem numi dosarul politic si moral al lui Eliade...
Portretul (autoportretul) diaristului se incheie aici. Nu este unul glorios, flatant, desi reveriile despre genialitate sunt socante. Eliade este, in genere, un om plin de modestie (are chiar un complex in aceasta privinta, un complex pe care si-l recunoaste!), nu face caz de darurile sale, nu-i multumit de romanele pe care le scrie, in fine, venit dintr-o cultura plina la randul ei de mari complexe isi ia masuri de precautie; cand scrie un studiu, sporeste numarul dovezilor, verifica la sange orice afirmatie, in fine, nu vrea cu nici un chip sa fie suspectat de improvizatie. Aceste coordonate sunt constante in cariera sa. Acum, in „Jurnalul portughez“, ceva iese din model, abaterea de la regula este mai mare in comportamentul sau, portretul interior arata si alte fantasme. Un autoportret, in fapt, mai crud, mai putin livresc decat altele, in fine, diaristul spune ceea ce mai tarziu se va feri sa spuna cu privire la optiunile sale politice din anii '30. Spiritul este, acum, mai liber si se manifesta ca atare. Cunoaste, in plus, de aproape moartea (moartea Ninei, martorul fidel al trecutului sau) si, daca o cunoaste, nu poate sa nu se gandeasca la metafizica si religie. Prilej pentru cel ce proiecteaza o introducere in istoria religiilor sa stabileasca natura relatiilor sale cu crestinismul si, in genere, cu divinitatea. Mai reflectase, cel putin o data, in India, la aceasta delicata problema. Optase atunci, de imi amintesc bine, pentru un umanism cosmic in care sa intre si dimensiunea religiosului. Reia in Portugalia aceasta tema cu o nuanta, am impresia, mai apropiata de solutia crestina. Oricum, scepticismul sau in ceea ce priveste viata de apoi este usor tulburat. Moartea nu mai este, acum, doar o tema eterna si ireconciliabila de meditatie, moartea are o brutala concretete si, sub presiunea ei, filosoful religiilor citeste Evanghelia, se roaga la Dumnezeu si, cum ii place sa zica, isi pune intrebari. Descoperim astfel un Eliade descumpanit, vulnerabil, uman, infricosat, incoltit de crize existentiale, complexat de conditia culturii sale, dornic, cum am zis, sa construiasca un alt model spiritual.
Un Eliade la jumatatea varstei, ratacit in padurea de simboluri intunecate ale istoriei. E dezgustat, cum marturiseste in repetate randuri, de impura istorie, hotarat, totusi, s-o invinga printr-o opera uriasa. Isi reciteste romanele vechi si incepe altul („Viata noua“) care aspira sa fie o opera capitala, comparabila cu „Razboi si pace“. Nu-l va incheia si, citind fragmentele ramase, romanul cu planuri inclinate pare a fi departe de aceasta performanta. Dar celelalte scrieri de fictiune? Le reciteste, cum am precizat, si este, in genere, multumit. „Nunta in cer“ ii pare, de pilda, o scriere desavarsita („niciodata n-am scris un lucru mai desavarsit, mai, mai patetic, mai sincer“, 13 iunie 1941). Eliade nu se insala prea mult. Romanul „Nunta in cer“ (scris in lunile de detentie de la Miercurea-Ciuc), este o mica, delicata capodopera. Consulta tot acum „Intoarcerea din rai“ si „Huliganii“ si este, iarasi, multumit. „Niciodata n-am avut mai net sentimentul ca sunt un mare scriitor si ca romanele mele vor fi singurele citite din toata productia 1925 – 1940, peste o suta de ani“ – prezice el. Si in alt loc (8 aprilie 1943): „Dar ce carte mare! Cate poti numara ca ea in literatura romana? [...] e un document fara pereche si admirabil scris“. Inca doua sute pagini in plus („pagini de balast, preciziuni, descrieri si dialoguri patetice“) si „Huliganii“ ar fi putut fi ceva asemanator cu „Posedatii“, zice prozatorul ducand mai departe acest vis de marire. Cand reciteste (2 iulie 1944) „Isabel si apele diavolului“ este, tot asa, entuziasmat („o carte atat de densa, de patetica si de originala in acelasi timp“). Revede in doua randuri „Lumina ce se stinge“ si, o data (29 iunie 1944), romanul ii pare ratat („stil pretentios si fad“), a doua oara (15 aprilie 1945), romanul se reabiliteaza in ochii sai: „este totusi exceptional“. Este mai aproape de adevar in prima propozitie. „Domnisoara Cristina“, care i se paruse, la aparitie, „o carte esuata“, il satisface acum (25 ian. 1944) deplin: o carte ce va fi redescoperita peste 20 sau 50 de ani, avertizeaza el. Opinii subiective, de luat in seama. Unele sunt corecte, altele dovedesc ca Eliade ascunde si el, ca orice autor roman, o coasta de vanitate literara („un mare roman, un roman care va fi singurul citit“ etc.).
Din aceste oscilatii, crize de modestie si crize de megalomanie literara, putem scoate o idee mai generala despre spiritul eliadesc: vede amplu, grandios, vrea sa cuprinda totalitatea si aspira cu un patetism bine documentat spre capodopera. Nu intamplator ii place Hasdeu si spune despre el ca este un geniu incomparabil in spatiul romanesc, ceea ce este exagerat. Crede in desavarsire si isi reproseaza in mai multe randuri, cand e vorba de literatura, ca se grabeste. Cand are sentimentul ratarii, nu abandoneaza, o ia de la capat. Sufera de melancolie, dar, vazand imensa productie stiintifica si literara pe care a lasat-o, melancolia a fost fecunda in cazul lui Eliade. Nu-i un spirit pur livresc, cum s-ar putea crede, amesteca in ecuatia lui de existenta sexualitatea, magia, experienta spirituala, chiar orgia, fara a lamuri natura ei. Cand ajunge la Lisabona, Mircea Eliade are 34 de ani, cand o paraseste are 38 si decide sa aleaga exilul, lasand in tara un jurnal (unui oarecare „Gicu“) pe care nu-l va mai putea recupera niciodata.
„Jurnalul portughez“ il arata intr-o epoca, sub toate privintele, de cumpana (istorica si existentiala) uneori cuprins de deznadejde, alteori bantuit de fantasmele genialitatii. Ca document existential si spiritual, jurnalul este, sa mai spunem o data, exceptional.