„Per speculum et in aenigmate“
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Antonio Patras
Departe de a epuiza formulele exersate anterior, noul volum al lui Radu Vancu („Biographia litteraria“, Editura Vinea, 2006) consacra acelasi topos, pe fondul caruia se proiecteaza insa acum alte experiente, trecute printr-un filtru mult mai eficient decat precedentul. Eficienta se masoara aici in cantitatea de literatura „pura“ furnizata de propria biografie. Pentru ca, spre deosebire de majoritatea colegilor din generatia sa, Vancu intelege sa fie autentic in cu totul alta maniera. Ceea ce-l distinge, inainte de toate, este privirea indirecta, in oglinda (pe un traseu al cunoasterii „per speculum et in aenigmate“, dupa cum repeta adesea), medierea asa-zicand culturala a faptului trait, dar fara sa dea impresia artificiului si fara sa uzeze de efecte facil literaturizante. Autorul nu „textualizeaza“, entuziast, ca un neofit cultivat in pripa, dupa modelul acreditat la noi de cativa critici cu ambitia teoretizarii. Ori de cate ori sunt utilizate, procedeele intertextualitatii (aluzia, citatul, parafraza s.a.m.d.) functioneaza ca un mecanism stereotip, in capcana caruia cad ca niste natafleti cautatorii de sensuri ascunse. Nu ca acestea ar lipsi cu desavarsire (vezi pretuirea aratata genului politist), dar importanta lor nu e nici pe departe atat de mare pe cat se crede. Interesanta cu adevarat ramane doar modalitatea incifrarii. Metoda. Sau, mai exact, discursul asupra metodei.
Retorica profunzimii furnizeaza de altfel si cel mai la indemana mijloc de a transforma poezia intr-o banala „fabrica de absolut“. Inteligent, Radu Vancu evita indigestul produs strecurand in corpul discursului tot felul de substante menite sa anihileze elanurile prea riscante, rastoarna perspectivele si le amalgameaza intr-un ingenios joc de specularitati, in acord cu dezideratul rimbaldian al lecturii „littérallement et dans tous les sens“. Intr-adevar, mutatis mutandis, poezia lui Vancu reuseste dificila performanta de a satisface si apetitul pentru decodificari savante al soarecelui de biblioteca, si setea de emotii a cititorului genuin, cu sensibilitatea nepervertita de cultura.
Prima parte a volumului („amintiri pentru tatal meu“) contine o suita de texte construite pe tipar dialogic, in care interlocutorul imaginar joaca un rol pasiv, de simplu pretext al confesiunii. Toate episoadele trimit, obsesiv, la secventa cumplita a sinuciderii tatalui, fapta ale carei resorturi misterioase sunt proiectate la diapazonul unor emotii cu atat mai sfasietoare, cu cat inutilitatea investigatiilor de orice fel devine mai evidenta, cu anii, umilind spiritul. Dar procesul rememorarii nu vizeaza, detectivistic, descifrarea enigmei, cunoasterea mai exacta a trecutului, ci reactualizarea, retrairea lui, pe alta treapta calitativa. In plus, distanta temporala faciliteaza insertia fictionala. Imaginea tatalui este investita, astfel, cu functia de simbol privilegiat, de oglinda a sinelui: „acum esti din ce in ce mai real, cu fiecare an care ne departeaza de noiembrie 97, / imi esti tot mai aproape, poate pentru ca seman tot mai mult cu tine. / cum sa-ti zic - timpu-si taraste piciorul balos de melc peste mine si viata mea / e arabescul filigranat de mucilagiile lui, si abia privind in urma vad deslusit urma / materiala (amintirea, cum ar veni, insa, repet, materiala, adica reala, nu?) a sufletului / meu, deci si a ta. De asta, oricat de scarba mi-e de melcul asta, / ii traiesc patimas taraielile“ (97). Asa se explica si paradoxul absentei-prezenta, leit-motiv al poeziei lui Vancu, care rezuma, de fapt, paradoxul literaturii insesi. „Absenta plina“ (sintagma predilecta) defineste regimul ontologic al lumilor imaginare, subsumabile, toate, universului lui als ob: „iar absenta ta era, asa cum am scris odata intr-un poem despre cami, una plina. / nu stiu cum naiba sa spun asta mai bine si mai pe inteles, dar asa era“ („singuratati de lectura“).
Sentimentul inconsistentei propriului eu marcheaza totodata instituirea dublului, care face necesara lupta cu ingerul, mai intai anticipata: „de fapt, in 97 a inceput pe bune lupta mea, cum stam (ca si acum) langa lesul cald, / cu gura plina de sufletul tau coborand in mine, prea fierbinte ca sa-l pot inghiti“ („viata sapunarului cornel vancu, povestita lui insusi de fiul sau radu“). Izbanda (artistica) vine abia la sfarsit, dupa infruntarea decisiva, soldata cu un soi de paricid simbolic (per speculum et in aenigmate). Intrata in literatura, moartea devine si ea o forma de viata (ca absenta prezenta, „plina“), al carei rost e insa mereu pus sub semnul intrebarii. Arta nu ofera suficiente compensatii si nu se poate substitui vietii. Dar poate si sa salveze, uneori, cate ceva (vezi „basmul pe care mi l-as spune mie“).
Cautandu-si glasul lui autentic, eliberat de constrangatoarele influente („satis est cu ivanescianismele“, isi zice siesi, mustrator, la un moment dat), poetul constientizeaza, dupa nenumarate esecuri, imposibilitatea evaziunii din apasatorul prizonierat al literaturii („alte amintiri“).
Odata acceptat inevitabilul, se intrezareste si solutia unei mai pasnice (dar deloc facile) convietuiri, care se impune de la sine, firesc, in partea a doua a cartii („studii de iubire“). Este evidenta, astfel, unitatea de conceptie a volumului, in ciuda mefientei comentatorilor care s-au pronuntat favorabil doar in privinta primului grupaj de texte. Intentia autorului a scapat, se pare, agilitatii celor grabiti sa imparta bile albe sau negre dupa simple impresii de moment, sau in functie de preferintele lor personale. Vancu putea foarte bine sa adune material pentru doua carti si sa impace pe toata lumea. Daca nu a facut-o, inseamna ca a avut motive suficient de intemeiate. In ceea ce ma priveste, inclin sa dau dreptate mai degraba autorului decat prea exigentilor sai interpreti.
Acum, in aceste versuri „de dragoste“, desi mai pastreaza inca pe limba gustul cenusii, poetul isi imblanzeste discursul radical de la inceput si redescopera cu entuziasm farmecul literaturii, in care inclina sa nu mai vada un lucru chiar atat de urat. Din contra. Stapan pe toate tainele mestesugului, Vancu se dezlantuie, cu draceasca dezinvoltura, ca un virtuoz impiedicat multa vreme sa exerseze, intr-o parada de maiestrie care te lasa cu gura cascata. Atat in compozitiile simple cat si in „studiile“ mai complicate, autorul manifesta aceeasi verva ludica uluitoare, de menestrel pus pe sotii, o inclinatie pronuntata catre experiment si jocul livresc, ce-l plaseaza in trena lui Serban Foarta, ca sa dau doar exemplul cel mai la indemana.
Si totusi, in ciuda uimitoarelor performante, nu cumva e vorba tot despre acelasi „rahat de literatura“? Dar nu s-a impacat deja autorul cu ideea ca de aici nu exista iesire? Ce il mai nemultumeste, atunci? Ei bine, tocmai senzatia de impostura, de falsitate data de poemele sale „de tot prefacute“, in oglinda carora isi vede sufletul stramb. Desi castigat de partea credintei in atotputernicia artei, sau poate tocmai de aceea, poetul ajunge in cele din urma sa se indoiasca de propriul talent: „doamne, si cum ma mai uit, cu ochii pociti de gelozie, / cum mai ravnesc la sufletele-nchise in alte poeme, / henryul lui berryman, mopetele lui ivanescu, prietenii mei. / doamne, fa din sufletul meu un poem adevarat, / da-mi puterea sa fiu sufletul vorbelor mele“ („psalm“).
Expresie a unui proiect ambitios, care nu are nimic in comun cu insurgenta futila a manifestelor generationiste, poezia lui Radu Vancu ilustreaza foarte convingator ca dialogul cu marile modele nu e niciodata lipsit de noima.