Apararea Tismaneanu
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura polemica »
Autor: Mihai Iovanel
Alex Cistelecan a facut imprudenta de a-l enerva pe Vladimir Tismaneanu. Surprinzator? Neah. Surprinzator este doar cat de usor i-a fost lui Alex Cistelecan sa il enerveze pe Vladimir Tismaneanu – pana acolo incat acesta din urma sa ii raspunda intr-un editorial din „Evenimentul zilei“ („Din nou despre refuzul de a uita“, 16 august 2007).
Inca si mai surprinzator este felul confuz in care raspunde Vladimir Tismaneanu.
In care raspunde la ce?
Cistelecan despre Tismaneanu
In urma cu cateva saptamani, Cistelecan a publicat in „Cultura“ un text („Refuzul de a uita“) in care specula ironic ecartul dintre un numar de contributii foarte pe linie, publicate de Vladimir Tismaneanu intr-un „Mic dictionar social-politic pentru tineret“ (Editura Politica, 1981, coordonator Virgil Magureanu) si reflectiile ulterioare ale politologului privind caracterul „ilegitim si criminal“ al comunismului.
Cistelecan dadea un numar de citate. Reiau unul singur: „Asa cum subliniaza Programul P.C.R., dinamica procesului cultural in socialism, necesitatea sa obiectiva sint determinate de faptul ca etapa actuala de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a Romaniei spre comunism impune cresterea continua a rolului factorului constient, participarea activa a maselor si a personalitatilor la opera de creatie istorica“.
Asta e tot.
Deci: Tismaneanu nu ii raspunde lui Cistelecan, pentru ca Cistelecan nu a facut decat sa puna intr-o rama ironica cateva citate din Tismaneanu. De fapt, Tismaneanu ii raspunde lui Tismaneanu, aparandu-se de Tismaneanu. Din pacate, o face prost.
Tismaneanu (nu numai) despre Cistelecan
O face incepand prin a-i intocmi lui Cistelecan (caruia nu ii da numele: il infiereaza, dar, in acelasi timp, il anonimizeaza) un soi de fisa de cadre. Cum? Insirand in dreptul lui un pomelnic de nume care nu vor fi spunand mare lucru cititorilor „Evenimentului zilei“ cu exceptia faptului ca e „de rau“ sa fii asociat cu ele (dupa cum nu inteleg ce se asteapta Tismaneanu de la aceiasi cititori sa inteleaga din calificativul „anarho-situationist“ cu care il mai gratuleaza pe Cistelecan): „In revista „Cultura“ un tanar gauchist, zizekian, balibarian, neo-althusserian si vag adept al lui Antonio Negri isi marturiseste socul de a fi dat (intamplator, fireste) peste un „Mic dictionar social-politic pentru tineret“. In ce-l priveste pe Antonio Negri, probabil ca Tismaneanu are informatii cum ca Cistelecan planuieste rapirea si asasinarea lui Tariceanu, facand din actualul prim-ministru al Romaniei un Aldo Moro II (mai prost informat, eu credeam ca Cistelecan e la mare...). A remarcat si subtilitatea acelui „intamplator, fireste“ (desi Cistelecan nu preciza in textul lui conditiile in care i-a parvenit cartea), prin care Tismaneanu sugereaza fin ca volumul i-ar fi fost „servit“ lui Cistelecan.
„Nu spune cand si unde a aparut“, continua Tismaneanu. „O spun eu: este vorba de un volum colectiv publicat la Editura Politica in iunie 1981. In urma plecarii mele din tara, in septembrie 1981, cartea a fost retrasa din circulatie.“
Ba o spune, foarte clar: „Aparuta la Editura Politica in 1981 si coordonata de Virgil Magureanu“. E drept ca, in varianta electronica a revistei „Cultura“, secventa de mai sus a fost redusa prin accident la varianta hilara „donata de Virgil Magureanu“ – dar detaliul este irelevant, din moment ce Tismaneanu se refera ulterior la varianta tiparita a revistei. Evident ca poti sa te agati de astfel de detalii – dar asta se face cand nu prea mai ai altceva pe fundul desagii. Si e patetic sa o faci.
Dar e departe de a fi singura mostra de patetism din textul lui Tismaneanu. Care, in continuare, se autovictimizeaza copios: „
E de-a dreptul induiosatoare grija cu care Tismaneanu informeaza in legatura cu calitatea de angajati UTC a ziaristilor Cristoiu, Stanescu si Nistorescu: respectivii nu erau in chestie si mentionarea lor n-are legatura cu nimic. Aceasta eschivare de felul „dar de aia de ce nu ziceti?“ (disculpare falsa) va fi folosita inca o data de Tismaneanu in corpul acestui articol, cand readuce vorba despre „Micul dictionar social-politic pentru tineret“: „Printre autorii «Dictionarului» figurau si alti filosofi, sociologi, economisti pe care junele anarho-situationist prefera sa-i treaca sub tacere“. Da? Si ce daca?
De fapt, in combinatie cu adjectivul „patetic“, adjectivul „jenant“ califica intregul articol al lui Vladimir Tismaneanu. Dictionarul cu pricina, hm, a fost ceva cu el, dar de fapt nu a prea existat: „Oricare ar fi realitatea, ce nu se spune este faptul ca volumul a fost quasi-inexistent si a ramas astfel pana in 2006“. Adica nu faptul ca a scris acele articole in care cita din Ceausescu ii pare relevant lui Tismaneanu; eh, niste mazgalituri, acolo, comise da mult, mai da damult, si, oricum, ca si inexistente, din moment ce cartea fost retrasa de pe piata: asa ca de ce atata zarva pe tema ei? Mai bine sa nu mai vorbim despre asta, nu? Un mod cu totul personal de a se cai, de a-si aduce aminte: mai mult decat un mod: un model.
O memorie mult mai buna are Tismaneanu atunci cand trece la pomelnicul lucrarilor... neo-marxiste pe care le-a publicat. Si nu doar ca a scris (si acum isi aminteste pe larg ca a scris) despre Scoala de la Frankfurt, chestie subversiva in contextul de atunci (desi Marcuse aparea la Editura Politica cu prefata lui Tertulian...), dar chiar a avut o recenzie de la Andrei Marga! Uau! Dar... care e legatura? De unde si pana unde e relevanta recenzia scrisa de Marga?
Mister. Dar culmea penibilului o atinge Tismaneanu cand foloseste nu stiu ce amintiri ale lui Dan Stanca pentru a-si proba nonconformismul in epoca: „Intr-un numar din «Aldine» din toamna anului trecut, Dan Stanca povesteste despre cartile pe care le citeam si despre care vorbeam cat se poate de deschis cu prietenii mei (Koestler, Nadejda Mandelstam, Aron, Conquest, Orwell).“ E cu atat mai regretabil ca acele discutii deschise nu l-au impiedicat pe Tismaneanu sa il citeze pe Ceausescu – si nu o data, si nu intr-un singur loc, si nu intr-o singura publicatie.
Conspirationisti de pretutindeni, uniti-va!
Spre finalul articolului, Tismanenau joaca tare cartea teoriei conspiratiei: „Obiectivul este de a ma compromite pe mine si astfel de a delegitima demersul condamnarii comunismului romanesc. Nesfanta alianta dintre fascistoizi, stalinoizi, anti-globalisti, castro-guevaristi si ce mai doriti Dv. are ca unic motiv stoparea unui proces prea mult timp amanat: condamnarea dictaturii comuniste.“
Cam multa agitatie pentru un singur om: cu atat mai mult cu cat oricine i-ar putea spune lui Vladimir Tismaneanu ca nu poti delegitima un proiect delegitimand un singur om din interiorul lui: sau o poti face, dar cu doua conditii: (i) acel om sa fie paranoic si (ii) intreaga afacere sa se petreaca in capul lui.
Niste vagi aduceri-aminte care sunt totusi mai la obiect, comparativ cu restul, incearca Vladimir Tismaneanu abia catre sfarsitul articolului sau: „Am spus-o de o mie de ori: am fost neo-marxist, am semnat si cateva texte de conjunctura, dar am lucrat esential pe teme de filosofie politica critica (Scoala de la Frankfurt). Am plecat tocmai pentru ca nu puteam sa suport mizeria ideologica.“. Ce nu inteleg e de ce, daca tot a spus-o de o mie de ori, pe Vladimir Tismaneanu il deranjeaza cand altcineva o spune o data. Imi aminteste (e drept ca la o scara mai modesta) de Petru Dumitriu, care isi turna cenusa in cap cu pumnul; dar care sarea ca ars cand altcineva incerca sa-i faca acelasi lucru (nu cu pumnul, ci cu pesnseta).
Asta nu e cainta, asta nu e aducere aminte: e circ.
Un licurici mic
Acum, dupa acest rezumat in extenso facut articolului lui Tismaneanu (justificat de exemplara lui rea-credinta), va intrebati probabil, la fel ca mine, ce l-a deranjat de fapt pe Tismaneanu in textul lui Cistelecan.
Raspunsul e simplu: adevarul.
Adevarul e ca Vladimir Tismaneanu a publicat inainte de a pleca din tara un numar de texte jenante. I se pot gasi mai multe scuze, si le gaseste de fapt si singur (au facut-o si altii, era nevoie de mici compromisuri pentru a putea publica), depinde de ingeniozitatea celui care le cauta: dar adevarul acesta ramane. E un adevar factual, care nu depinde de starea vremii sau de memoria discutabila a cuiva.
Nu, Tismaneanu nu a fost un mare grangure al regimului comunist. Dar adevarul e ca foarte putini au fost mari granguri. Un razboi se castiga nu cu generali, ci cu soldati. Tismaneanu a fost un soldat (sau un fruntas, sau un gornist, doesn't matter: oricum, ceva din zona asta).
Problema morala
Problema morala care decurge de aici este urmatoarea: este o piulita in masura sa condamne angrenajul, dupa ce s-a extras din el, dupa ce asadar acel angrenaj a functionat si cu modesta contributie a acelei piulite?
Nu e doar o problema a sistemului comunist. Transformand ce este de transformat, ea poate fi extrapolata la sistemul nazist. Sunt culpabili intelectualii care au pactizat cu Hitler? Sunt culpabili savantii care au transpirat pentru bomba atomica pe care o visa Hitler? Sunt culpabili soldatii SS care au executat ordine in lagarele de concentrare? Sau, ramanand in spatiul fascismului, dar in acela din zona romaneasca: sunt culpabili Eliade, Cioran & co pentru ca au servit prin scrisul lor miscarea fascista? Pana unde merge culpabilizarea lor?
Revenind, problema lui Tismaneanu este mult mai putin grava decat cele enumerate inainte. Prin comparatie, poate parea neserioasa. Raspunsul meu la intrebarea „este Vladimir Tismaneanu in masura sa condamne comunismul, desi, in regimul specific profesiei sale, aceea de intelectual, s-a integrat cu brio, pentru o vreme, sistemului?“, raspunsul meu la aceasta intrebare este: nu stiu. Sau, in cel mai bun caz, pot merge pana la a concede: De ce nu?
Oricum, nu conteaza parerea pe care o am eu.
Mult mai semnificativa a fost parerea unor intelectuali-fruntasi care au spus, fara sa clipeasca: Nu, Vladimir Tismaneanu nu are acest drept moral.
Ma refer, desigur, la Gabriel Liiceanu.
Liiceanu si Tismaneanu
In articolul din „Evenimentul zilei“, din motive al caror resort nu il detin, Vladimir Tismaneanu evita sa se refere la acest detaliu. Nu „Jurnalul national“ a fost principala cazma care a lucrat pe sub statuia lui Vladimir Tismaneanu. „Jurnalul national“ e doar un ziar. Vladimir Tismaneanu e un intelectual (filozof, politolog, istoric al comunismului), un ins a carui credibilitate nu atarna de ce scrie un ziar despre el. Propozitiile lui Vladimir Tismaneanu depind, in regimul omologarii-descalificarii lor, de un mediu mult mai redus decat acela al cititorilor ziarului „Jurnalul national“. Credibilitatea lui Vladimir Tismaneanu nu este in relatie nici cu ce scrie Vadim Tudor despre el: balele acestuia din urma, desi reale, nu il ating: doar incearca, patetic, sa il atinga. Cand pozeaza in victima a lui Vadim Tudor, Vladimir Tismaneanu este ipocrit: el stie ca ei doi exista in modalizari diferite; el stie ca nu exista de fapt un „ei doi“.
Dar Gabriel Liiceanu? Gabriel Liiceanu este un lider (nu discut aici indreptatirea unei astfel de pozitii) in comunitatea intelectuala. Si l-a mursecat pe Tismaneanu, scotand texte din beci, inaintea „Jurnalului national“.
De ce nu se refera Vladimir Tismaneanu la Gabriel Liiceanu?
Flash-back
Ironia face ca intr-un text publicat tot in „Cultura“ i-am luat apararea lui Vladimir Tismaneanu (presupunand ca un no name i-ar putea lua apararea unui nume branduit precum Vladimir Tismaneanu). De fapt, nu i-am luat apararea propriu-zis: am aparat doar principiul.
La cateva zile dupa luarea de pozitie a lui Liiceanu, in „Adevarul literar si artistic“ din 5 octombrie 2006, unul dintre oamenii de casa ai lui Liiceanu, Sorin Lavric, a publicat un text. Pozitia lui Lavric mi s-a parut ticaloasa. Iata un fragment din ce am scris atunci, din care se vede de ce am crezut/ cred asta:
„...nu nuantele morale ale cazului Tismaneanu il preocupa pe Sorin Lavric. Daca l-ar fi preocupat, si-ar fi scris demascarea mai demult. Dar Sorin Lavric a trecut la atac abia dupa ce Gabriel Liiceanu s-a legat, pe postul Realitatea TV, de trecutul lui Tismaneanu.
Iar teza articolului lui Lavric il priveste mai putin pe Tismaneanu si mai mult pe Liiceanu. Lavric este ingrijorat; ingrijorat ca cineva l-ar putea confunda pe Gabriel Liiceanu cu Corneliu Vadim Tudor. De ce? Pentru ca si Corneliu Vadim Tudor l-a atacat pe Tismaneanu...
Urmariti logica? Lavric se apleaca asupra cazului Tismaneanu nu pentru motivul ca acest caz ar avea relevanta prin sine in planul dezbaterii morale. Nu, se apleaca doar pentru a proteja imaginea lui Liiceanu de mustele unei altfel cu totul improbabile suspiciuni.
(…) Iar cazul lui (Sorin Lavric) este tipic pentru cum isi aleg intelectualii nostri subiectele focalizabile. Nu pentru ca aceastea ar spune ceva, in regim moral sau de alt fel, despre lumea noastra. Ci pentru ca ating vreun interes conjunctural (prieteni, familie, maestri). Desi pronunta cuvantul „morala“, Sorin Lavric da toate semnele ca i s-ar cam rupe de el daca in joc n-ar fi interesele maestrului.“
De fapt, am fost un gogoman: nu pentru ca nu as fi avut dreptate, ci pentru ca nu m-am prins ca dreptatea asta il includea si pe Vladimir Tismaneanu. Tismaneanu face parte din acelasi sistem din care face parte Gabriel Liiceanu, sistem in care Lavric e un un simplu aspirant. Iata cum.
Branding
Ziceam ca Vladimir Tismaneanu nu sufla un cuvant despre Gabriel Liiceanu.
Ma revizuiesc: ba sufla, cum nu! O recenzie exaltata dedicata unui opuscul fuserit, magnetizant pentru clisee („Despre ura“, de Gabriel Liiceanu) a fost oferita recent cititorilor „Evenimentului zilei“ sub semnatura lui Vladimir Tismaneanu. Care sa fie explicatia pentru care Tismaneanu, desi o fire colerica – din cate se poate deduce din articolele lui – nu doar ca nu ii repondeaza lui Liiceanu cand Liiceanu ii zice de dulce, dar, mai mult, il acopera de elogii?
Pentru ca nu e profitabil. Totul se explica in termeni de brand.
Pentru branduirea unei aure (iar intelectualii din speta Liiceanu-Tismaneanu traiesc din exloatarea unei aure), e nevoie de o definire prin opozitie (cea mai facila operatiune de branding: dupa ce a epuizat branduirea de tip plosnita-aplicata-pe-aura-lui-Noica, Liiceanu a facut scoala in branduirea prin opozitie, definindu-se in antiteza cu portrete ale unor Paunescu, Bondrea etc. executate tot de el; cu cat mai satanici apareau acestia, cu atat mai bun aparea Liiceanu). Se recruteaza deci o zona din care se aleg adversarii: acestia trebuie sa aiba potential pentru caricatura; e o imprudenta sa aiba potential efectiv (mediatic, intelectual etc).
La fel de necesari ca „adversarii“ sunt prietenii: acestia fac posibila operatiunea publicitatii incrucisate (Cartarescu il numeste pe Tismaneanu „un Proust al comunismului“; Tismaneanu intra intr-un delir controlat pe tema „Orbitorului“; s.a.m.d).
Ce s-a intamplat in affaire-ul Liiceanu-Tismaneanu? Pe Liiceanu l-a luat gura pe dinainte si, imprudent, a ajuns in pozitia de adversar al lui Tismaneanu. Dar pozitia era falsa, in sensul ca nu era profitabila. Amandoi stiau asta: asa ca Tismaneanu nu a adancit-o, replicandu-i lui Liiceanu, si nici Liiceanu nu a insistat: iar afacerea a fost ingropata.
Happy end
Pana la urma, procesul comunismului a fost o operatiune glorioasa si colectiva de branding intelectual si politic (poate cea mai importanta de dupa ’90). Daca pe parcurs au aparut desincronizari, ele s-au rezolvat repede. Happy-end.
Un happy-end pe care cate unul se trezeste incercand sa il strice. De acum inainte, daca isi va reveni dupa infierarea aplicata de Vladimir Tismanenau, Alex Cistelecan ar trebui sa stea calm. Sa stea calm si cand o sa dea prin textele lui Tismaneanu (cele de acum) de cuvinte precum „aducere-aminte“, „moralitate“, „adevar“. Sunt cuvinte care dau bine. Dar asta e tot.