De la o anecdota...
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
In „Romania literara“, dna Ioana Parvulescu ne intoarce cu 100 de ani in urma in cautarea Bucurestilor pierduti: un oras in care I. L. Caragiale se intalnea, in toiul Razboiului de Independenta, cu francezul exilat („tradator“ al Comunei din Paris, zice Eminescu…), Frédéric Damé, cronicar dramatic „idealist si moralist“ care, in paginile „Romanului“ lui C. A. Rosetti critica „O noapte furtunoasa“ in stilul contemporanilor „cu o gandire estetica primitiva: lume imorala, triviala, piesa de scandal. Confuzia intre lumea creata de Caragiale si lumea contemporana lui l-a urmarit pe autor de atunci si pana azi. Dar, se pare, Damé avea un motiv de suparare in plus…“ Motivul consta in posibilitatea ca un model al lui Rica Venturiano sa fi fost chiar Fr. Damé in persoana. Si totusi, rautaciosul dramaturg colaborase un moment cu, altminteri, entuziastul si idealistul Fr. Damé, care a lasat o „Istorie a Romaniei contemporane“, criticata de Iorga, si un volum, „Bucurestiul in 1906“, recent aparut la Humanitas sub ingrijirea lui Adrian Majuru, in traducerea lui Lucian Pricop si a Sanzianei Baranga. Personaj de rang secund in fauna jurnalistica a Romaniei prospere din vremea lui Caragiale, Fr. Damé e un frantuz dintre numerosii care, dupa stingerea evenimentelor convulsive din tara lor (Revolutia de la 1789, cea din 1848, Comuna din Paris etc.), se retrag in fericita si pasnica Romanie ca functionari, profesori, educatori, pedagogi, jurnalisti, sefi de cabinet. Unii dintre ei, ca Damé, au functii publice, scriu literatura, infiinteaza gazete. Sunt, nu incape vorba, minti emancipate si efervescente, iutind lentul spirit levantin, conservator si „reactionar“ din tara de adoptie cu care „veneticii“ au, totusi, in comun versatilitatea, oportunismul si o simpatica amoralitate. Factori de precipitatiune, agenti ai progresului – n-au lasat totusi urme majore, mentionabile in literatura si arte. Asa si Damé pe care, in pofida multiplelor incercari in genuri diverse (drame, alegorii, comedii, nuvele si chiar romane), G. Calinescu il retine, intr-un paragraf plin de haz, doar ca pe un marunt episod lateral din biografia jurnalistului I. L. Caragiale. „La 28 august 1877 – scrie marele critic – evreul francez Frédéric Damé scoase o gazeta de reportaj asupra razboiului, «Natiunea romana», al carui colaborator si codirector deveni Caragiale, care dadea in acest an articole umoristice nesemnate la «Claponul». Informatiile le ticluiau dupa metoda Caracudi, acasa, dezvoltand corespondenta din gazete straine, dar tocmai de aceea lucrurile mersera struna si tirajul gazetei spori. Cand isi luara un corespondent, in fine, acesta le incurca treaba, dandu-le o telegrama cifrata cu stirea prematura a caderii Plevnei. Autoritatile suprimara foaia.“ Criticul il mai pomeneste de doua ori la Bibliografie: o data pentru isprava de a fi tradus in 1878 „Cantecul latinitatii“ al lui Alecsandri incoronat la concursul de la Montpellier si, a doua oara, cu „Iubirea si datoria, amintiri din resbel“, teatru, publicate in „Cimpoiul“, 1882 – rodul colaborarii dintre Damé si Ollanescu Ascanio. In „Cercetare critica asupra teatrului romanesc“, Caragiale il va avea in vedere pe colaboratorul sau de la „Natiunea romana“ socotindu-l un „calpuzan“, pentru ca ii „topise“ pe Balzac si Sardou in doua lucrari proprii: acei ce topesc monede vechi si le prefac in bani noi – spune el denuntand izvoarele de inspiratie ale lui Damé – se numesc in piata calpuzani si in literatura plagiatori. Serban Cioculescu ii rezerva „capuzanului“ un paragraf plin de umor pedagogic din marea sa biografie, „Viata lui I. L. Caragiale“: „Nasul ziarului a fost Damé… Colaboratorii lucreaza o zi intreaga ca sa potriveasca fizionomia gazetei. Ziarul apare jumatate cu articole de entuziasm si jumatate cu depesi si corespondente de pe teatrul razboiului. Stirile sunt localizate (dupa eterna metoda a lui Caracudi – n.n.). Luam dintr-o gazeta de la Viena – spune Caragiale – o corespondenta lunga de razboi, in care se vorbea despre lucruri petrecute la Poradim, la Rusciuc, la Varna, la Vidin, la Constantinopol etc., din aceasta corespondenta faceam tot atatea corespondente cate lucruri continea ea, si le datam pe fiecare ca din localitatea unde s-ar fi petrecut lucrul. Damé facea strategie cu stegulete infipte pe harta si mutate din loc in loc, nimerind mai adesea miscarile trupelor. Tirajul se urcase la 18 000, cand…“. Cand un corespondent, boier scapatat – scrie Cioculescu – strica „strategia“ cu steguletele a lui Damé, care, pentru o data, n-a mai „nimerit“ miscarile trupelor: boierul scapatat trimite corespondenta cu luarea Plevnei inainte ca aceasta sa fi cazut si provoaca dezastrul cu suprimarea gazetei. Telegrama era datata Tg. Magurele, 31 aug. dim. 1877: „Aseara a sosit urmatoarea stire pozitiva: Armata principelui Carol a luat Plevna. Bucuria generala! Amanunte imediat prin posta.“ In amintirea marelui comediograf, telegrama lui Caracudi se metamorfozeaza intr-un mesaj cifrat, „Médoc fini. Votca, Tuica, dedans“, a carui cheie, tot in versiunea comediografului, ar fi fost: „Médoc – Plevna; fini – luata; Votca – rusi; Tuica – romanii; dedans – inauntru“. Victorie a la Caracudi, soldata cu infringerea (suprimarea) gazetei. Ziarele, scrie Cioculescu, „dezaproba publicarea stirii false, de pe urma careia «Natiunea romana» e nevoita sa inceteze. Asa se incheie, intr-o unanima reprobare, interesanta injghebare a lui Caragiale. A fost singura gazeta intocmita si condusa de dansul. Dupa numarul unic, pe care l-am infatisat cat mai descriptiv, ca sa se vada ingeniozitatea spiritului sau organizator, putem intr-adevar regreta ca incercatul gazetar n-a mai avut norocul unei alte intreprinderi de acelasi fel, mai trainice.
Ce ar fi dat Caragiale, ca director de ziar, cu mijloace materiale indestulatoare, ramane o intrebare, nu atat de zadarnica insa pentru cine ar examina, ca si noi, numarul ramas din Natiunea romana“. Demn de tot respectul, regretul eminentului istoric si editor al lui Caragiale poate fi insa substituit cu incantarea enorma oferita pe gratis de mica parabola revelatoare in care se constituie respectivul episod biografic din existenta creatoare a marelui dramaturg. Anume, parabola aceasta cu reportajele „de la fata locului“ scrise acasa, culminand cu telegrama buclucasa, ticluite pe baze asa-zicand realiste de catre un acelasi Caracudi fantezist si genial in imaginatia lui enorma, ne poate spune ceva, probabil esential, despre felul cum functioneaza spiritul creator al lui I. L. Caragiale: el insusi un Caracudi mitoman, care, simtind enorm si vazand monstruos, preface intruna telegramele „de la fata locului“ in mesaje cifrate, derealizand astfel, ca intr-un numar de fachirism, realitatea insasi. Din acest punct de vedere, chestiunea „realismului“ in opera lui Caragiale devine cam otioasa si, in definitiv, superflua. Ce are a face realismul, in intelesul sau curent, cu aventura textuala a telegramei lui Caracudi despre caderea Plevnei?! Fara a specula in jurul chestiunii, Serban Cioculescu a intuit ca nimeni altul, despicand in patru anecdota, felul cum explodeaza in bucati realismul atins de fantezia subversiva a comediografului si devenind astfel enigmatic si indescifrabil ca o sarada. Dar sa lasam textul lui Serban Cioculescu sa explice miraculoasa metamorfoza: „De unde se vede ca textul: «Plevna luata. Rusii, romani – inauntru» este anecdotic. Cum se face insa ca Titu Maiorescu, in «Insemnari zilnice», la 1 sept. 1878, noteaza printre alte povestiri ale lui Caragiale, «la alde Kremnitz», versiunea: Médoc fini, Cognac, rentré, aproape identica cu cea din 1899? (din amintirile lui Caragiale – n.n.) La aceasta nu gasim alt raspuns decat in ipoteza ca I. L. Caragiale anecdotizase intamplarea inca din 1878 si ca a repetat-o pana i s-a fixat in minte, cu puterea adevarului: un caz de mitomanie, frecvent la «suietari». Daca ni s-ar obiecta ca anecdota este totusi adevarata si telegrama din ziar a fost doar amplificata, dar nu schimbata, am atrage luarea-aminte asupra unui fapt lamuritor. Telegrama e reprodusa la pagina a doua, adaugandu-se ca se asteapta confirmarea oficiala. Dar in pagina intai se vorbeste de afluenta publicului la redactie, pentru a lua lamuriri asupra telegramei. «Le-am arata depesa – scrie redactorul (Caragiale) – si cu ajutorul cheii de citire au descifrat-o. O tinem inca la dispozitia oricui va voi sa se incredinteze de autenticitatea ei». Care depesa? Desigur, aceea publicata in corpul ziarului. Cum ar fi publicat «Natiunea romana» o alta telegrama decat aceea pe care a tinut-o la dispozitia publicului? Anecdota e in esenta exacta, dar ea reduce textul mai lung si anodin al telegramei la o formula cabalistica, de cinci cuvinte, cu alaturarea bauturilor nationale: votca si tuica. In telegrama data publicitatii nici vorba de rusi, iar in anecdota nu se pomeneste de principele Carol. De ce – incheie cu o admirabila lipsa de pedanterie teoretica Serban Cioculescu aceasta pagina cat o intreaga lucrare de hermeneutica literara! – am zabovit insa asupra verificarii unei anecdote daca ea este adevarata in esenta si numai in termeni inexacta? Ca sa ajungem de la un caz particular la aceasta generalizare: in orice anecdota adevarul se denatureaza, inca inainte de a trece din gura in gura“. Generalizand la randul nostru, putem admite linistiti: opera lui Caragiale, cu lumea si cu Miticii ei cu tot, este o imensa „anecdota“ in care adevarul se denatureaza (mai exact: se incifreaza intr-o „formula cabalistica“) ori, preluand vorbele marelui critic, adevarata in esenta, „anecdota“ ramane inexacta in termeni. Paradox al realismului, pe seama caruia urmasii se cearta la nesfarsit.