Jurnale si monede false
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Nu tin jurnal deoarece nu am nimic de ascuns. A spus-o, mi se pare, Petain si, citind jurnalele aparute dupa Revolutie, m-am convins ca afirmatia este adevarata: intre portretul real al autorului si cel pe care acesta si-l construieste este, de obicei, o diferenta ce nu poate trece neobservata. La fel, si in cazul autorilor de memorii. Sigur, in numeroase caiete mi-am notat replici ale viitoarelor personaje, „stari“ psihice, citate sau descrieri de peisaje ce-si asteptau locul in vreun roman sau in diverse articole, dar intotdeauna m-am oprit aici. Experienta mi-a intarit convingerea ca, totusi, suntem cartile noastre si nimic mai mult. Ele sunt cele care arata daca am reusit sa incredintam hartiei noul si inca nespusul, si felul in care am infruntat ura, agresivitatea, dictatura si noaptea in care ne-a coborat pentru un timp istoria. Doar cartile au importanta, m-am incapatanat sa sustin, poate si pentru ca ma scarbise moneda falsa aparuta in toate domeniile vietii politice, culturale sau sociale pre si postrevolutionare, care au alungat-o pe cea buna. Din nefericire, alungata este si in clipa de fata. Au invins incultura, mediocritatea lucitoare, biografia falsa, Calibanii ce se cred Shakespeare, hotii care stabilesc ierarhiile celor „curati“, iar malurile Dambovitei au devenit Everestul nostru national. „Intr-o incapatoare si foarte nuantata tipologie a prostiei, prostia literara ar ocupa cu siguranta locul central, observa Lucian Raicu. Razboaiele se termina, molimele obosesc la un moment dat, tiraniile nu dureaza nici ele, rugurile se sting, viata insasi e scurta: prostia supravietuieste tuturor calamitatilor, este neobosita si vesnica“. Cei ce ne-am asumat riscul de a spune adevarul despre „lumea prin care am trecut“, am avut nesansa de a cunoaste modul de manifestare a tuturor formelor de prostie, a inimaginabilei sale diversitati. Pe orice treapta a societatii te intampinau foarte rar oameni buni, dar incredibil de multe lichele si analfabeti. Astazi, regret nespus ca nu mi-am notat pas cu pas istoria aparitiei fiecarei carti, adesea mult mai interesanta si mai palpitanta decat insasi cartea. Caci cu totii avem momente in care simtim ca ne-am maturizat, ca am invins adesea in conditii imposibile. De fapt, fiecare carte, articol, pagina sau cuvant sustrase cenzurii au fost pasi decisivi si in infruntarea cu mine insumi, cu propriile mele resurse morale si intelectuale. Cred ca nu e putin lucru sa-ti invingi frica, ratiunea care iti demonstreaza ca nu ai nici o sansa. Iata, s-au implinit exact trei decenii de la aparitia romanului meu „Orgolii“, dupa ce ma confruntasem aproape trei ani cu toate cenzurile, vreo cinci la numar in vremea respectiva. Imi amintesc ca descrisesem in niste pagini o ancheta la Securitate si, la un moment dat, povestisem cum detinutul, in drum spre locul de tortura, purta ochelari de tabla. Aici, cenzorul – nu stiu ce grad avea – nu s-a multumit sa ramana la text, ci s-a repezit la mine: „De unde stii asa ceva? De la cine ai aflat? Cand si in ce context?“ Era, se pare, un secret acest detaliu, ca si chinurile detinutilor de la Canal, pe care le descrisesem cu destula precizie. Din punctul sau de vedere, era limpede ca, devreme ce scrisesem asta, puteam sa mai stiu si alte asemenea „taine“. Or, nu era bine. Ciudat mi s-a parut ca nici un cenzor nu a avut vreo obiectie la textele turnatorului din roman, poate pentru ca gandea ca ei sau ei gandeau ca acel personaj prezent pretutindeni in complicata lume a medicilor descrisa in carte.
Rasfoind romanul in vederea unei noi editii, m-am gandit nu numai la cunostintele pe care trebuie sa le aiba un medic, la echilibrul sufletesc obligatoriu, ci si la personajele din acest mediu care mai spera sa-si gaseasca locul intr-o viitoare carte. Infumurarea unui medic, de exemplu, certitudinea ca este de neinlocuit, precum si neatentia la trairile celuilalt, ignorarea particularitatii psihicului celui ce are nevoie de ajutor pot provoca adesea catastrofe. Involuntar, mi-a aparut in minte un coleg, cel mai bun din grupa, care s-a intalnit cu ingamfarea si lipsa de umor ale unuia dintre profesorii nostri. Eram la examenul practic de medicina interna. Profesorul i s-a adresat colegului meu, B., cu un neasteptat: „Am auzit ca esti foarte bun!“, la care acesta s-a grabit sa-i dea dreptate, convins fiind ca profesorul incercase sa glumeasca. „Daca esti atat de bun, spune-mi cata sare se pune in supa unui cardiac decompensat gradul 3?“ l-a intrebat profesorul si B., crezand ca e vorba de continuarea acelei glume, i-a raspuns fara sa ezite: „Pai, asta o stie orice bucatar!“. In clipa imediat urmatoare, profesorul i-a cerut indexul si, cum detinea cea mai inalta functie administrativa din Institut, a scris direct, fara sa-i mai acorde vreo sansa: „Repetent.“ Aceasta placere a profesorului, de a avea putere asupra celui mai bun student, de a-l umili, a deviat, in cele cateva secunde de vanitate, o cariera pentru mai multa vreme. B. a renuntat sa invete cu pasiunea de pana atunci, s-a apucat sa studieze germana pentru a avea acces nemijlocit la filozofii unei mari culturi. Acasa, la tara, undeva in Bucovina, B. nu mai era studentul eminent, ci fiul unui cioban, drept pentru care, in vacante, era trimis la oi. Aici, cobora cu oile in preajma manastirilor in cautarea turistilor germani cu care dorea sa discute in limba lor despre Hegel! Dar povestea ghinioanelor lui B. este departe de a se fi sfarsit. In circumscriptia in care a fost in cele din urma repartizat, nu i-a trebuit prea mult timp sa constate ca personalul medical din subordine era cam incult. Cum sa le poti fi de folos oamenilor fara sa le cunosti sufletul, profunzimile lui? Dupa mai multe tentative nereusite de a-si converti subordonatii la lectura, s-a simtit obligat sa le dea teme. „Saptamana asta citim Crima si pedeapsa de Dostoievski, iar sambata facem un seminar.“ Si, cum nimeni nu s-a inghesuit sa citeasca romanul pomenit, a trecut la sanctiuni: zile taiate din salariu in functie de gradul de ignoranta. Drept urmare, a fost mutat disciplinar in alt sat, in care, de asemenea, lumea nu excela prin prea multe cunostinte literare. Aceasta fiind realitatea, domnul doctor B. s-a gandit ca procentul de vindecari ar spori prin imbinarea stiintei medicale cu misticismul si astfel a ajuns la concluzia ca ar fi potrivit sa dea consultatii in biserica. Stand insa prea mult in casa Domnului, s-a convins ca nici preotul nu sta bine cu cultura si ca predicile acestuia au pronuntate note de fariseism. Dupa mai multe tentative esuate de a-l aduce pe preot pe drumul cel bun, intr-o duminica, B. n-a mai putut suporta predica, primitivismul ei si a trecut in fata altarului, de unde, urmand sfaturile psihanalistilor, s-a facut mai intai praf pe sine, aratandu-si fara nicio retinere pacatele savarsite cu fapta si cu gandul. Dupa care, l-a desfiintat pur si simplu pe preot. Asa stand lucrurile, era limpede ca nici in circumscriptia aceea nu mai putea ramane. Profesorul, autorul moral al acestui contorsionat drum, incercat, se pare, de remuscari, i-a oferit colegului meu o bursa si sansa de a-si da doctoratul cu el. B., insa, l-a refuzat. Traseul lui profesional a ramas in continuare la fel de nefericit. O vreme ne scriam, dar apoi, din pacate, i-am pierdut adresa. Unii spun ca, pana la urma, a ajuns profesor de psihiatrie, in vreme ce altii sunt convinsi ca isi plimba suferintele prin alte sate moldovene. Cunoscandu-i incapatanarea, nu stiu ce ma face sa cred ca, daca mai traieste (iar la varsta noastra acest daca este necesar), a plecat in Germania sa discute cu nemtii despre Hegel. Nu sunt insa foarte convins ca si-a gasit interlocutori. Oricum, mi-e dor de el si de candoarea celor care cred ca, in acest minunat spatiu geografic si spiritual, lucrurile, odata incepute, pot fi duse la bun sfarsit. Alunecand in trecut, mi se face dor chiar si de cenzorii de altadata, mai putin agresivi, totusi, decat metastazele lor de azi, care iau drept litera de Evanghelie „jurnalele“ Securitatii. Poate pentru ca gandesc exact ca inaintasii lor, securistii, si sunt compusi din acelasi aliaj.