Zonele erogene ale lui Duchamp
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Mihai Iovanel
In nr. din aprilie/ mai, „Noua literatura“, sub auspiciile lui Igor Mocanu, lanseaza conceptul de „critica comunitara de la noi“, ilustrandu-l cu doua nume: grupul de interese Mihai Iovanel si Teodora Dumitru.
Jumatate din text relateaza in stil indirect liber cam cu ce anume au deranjat sus-citatii revista sus-citata. Materialul care l-a scos din parametri pe Mocanu a aparut acum 4 luni (pentru acuratete, cititi „Cultura“, numarul din 17 mai 2007). Acolo figurau, la scara stilizata, majoritatea „injuriilor“ de care face caz. In momentul imediat urmator lecturii acestui articol, Mocanu devenise constient de faptul ca trebuie, compensator, sa-i turteasca pe aia de la „Cultura“.
Selectez urmatorul pasaj (care directioneaza absolut fals niste replici in care Iovanel si Dumitru se radeau de atentia suspecta cu care redactorii „Noii literaturi“ fac marketing-ul look-ului si ceva mai slabut pe cel al textelor): cica „ce altceva decat frustrare poate fi sa te intereseze, dintr-o revista literara, nu cum scriu editorii sau colaboratorii, ci zonele lor erogene?“
Din aceasta interogatie retorica rezulta ca nu m-ar interesa ce scrie dumnealui, ci zonele sale erogene. Cu multa consideratie il anunt ca nu. Din nefericire pentru d-sa, nu ma intereseaza zonele erogene pe care le detine, nici personal, nici in colaborare cu colectivul redactional. Din nefericire pt d-sa, ma intereseaza ce scrie. Adica m-a interesat in primul/ cel mult in al doilea numar al revistei „Noua literatura“. De atunci si pana acum insa, redactorii si editorii respectivi au facut tot posibilul sa iasa la-naintare nu cu texte bune, ci cu poze de fite, prelucrate si ras-prelucrate. Chestia cu zonele erogene e in felul urmator: o centurista care se expune ca atare nu-ti poate reprosa ca nu-i vizitezi intelectu. Nici Mocanu nu-mi poate reprosa ca nu-i vizitez textele, din moment ce 1. valoric, sunt ca si inexistente; 2. noua literatura se poate face si pe simulator. Conform principiului „coolnessu suplineste deficitul telectual“, redactorii si editorii in chestie pluseaza si marcheaza. Frustrarea – daca exista – le apartine.
Mocanu s-a suparat foarte tare. Cand era in proximitatea infarctului, a venit salvarea. Salvarea se numeste Marcel Duchamp si pentru unii a venit de acum 90 de ani. Pentru Mocanu – abia acum, cu ocazia unei aproximativ-recenzii, din acelasi numar al revistei pe care o produce, la volumul lui Thierry de Duve, „In numele artei: Pentru o arheologie a modernitatii“.
L-a descoperit pe Duchamp si i-a venit replica: Iovanel si Dumitru sunt ca pisoarul lui Duchamp, dilatati pana la a fi comunitari.
Eu cred ca n-a auzit de pisoarul lui Duchamp inainte de a fi citit Thierry de Duve. Sau a auzit, dar, in sfarsit, acum i-a fost explicat atat de bine, incat isi transporta candid fascinatia (impreuna cu noi achizitii de vocabular: „grad sanitar“, „jurisprudenta adevarului/ jurisprudenta critica“) din pagina in care face recenzia, in pagina in care vizeaza aspectele „criticii comunitare de la noi“.
Ca sa frizez sinteza: intr-un textulet plin de oftici retardatare, Mocanu da cum poate in cine crede ca poate. Asta e. Pentru documentare, il conseiez sa renunte la douazecistul Duchamp: Gorzo e mai sic si mai la obiect. (T.D.)
P.S.: Cand vom vrea sa facem cultura, cum ne sfatuieste Igor Mocanu sa facem, mi-e teama ca nu ne vom excita in acest sens cu „Noua literatura“: in mare, o citim doar pentru ca gasim subiecte pentru pagina 32. Deh, mai radem si noi... Iar lui Igor Mocanu, regret, dar nu i-am citit niciodata mai mult de 3-4 fraze. In schimb, i-am admirat de fiecare data poza-colaj, inspirata, presupun, din cartea pentru copii „Cei trei grasani“: desi e drept ca in sus-numita poza nu apar decat doi, mai exact doua jumatati dintr-unul.