Ne pandesc si alte pericole...
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Sunt tare aprinse vorbele din fotbalul nostru. Este, incontestabil, o tensiune crescuta de la an la an. Mai ales in acest sezon, intr-un fel de pionierat al luptei pentru locurile ce duc in cupele europene. La care se adauga si realitatea devenita miraj obsedant ca, echipa care se va incununa cu laurii supremi intra direct in „Champions League“. Destul de multe formatii, mai multe ca niciodata, numara parca banii care ar putea veni din adjudecarea acestei pozitii si, in evitarea retrogradarii se da o lupta apriga, acum fiind patru locuri pe podeaua acestui esafod.
Ma intreb la ce dracu’ se uita fotbalistii din ziua de azi, carora li se ofera sansa sa vada atatea jocuri internationale?
Mai sunt si alte probleme stringente in fotbalul nostru, care isi asteapta cam de multisor rezolvare. Astfel, in fiecare an se contabilizeaza numarul jucatorilor straini ce poposesc la noi. La declansarea acestui sezon, cifra da serios de gandit. Si asa cum am mai precizat, avem din ce in ce mai putini fotbalisti care evolueaza in primele echipe ale continentului. Nu intamplator actuala distributie tricolora are, destul de des in ultimul timp, cam jumatate din efectiv de acasa. Se poate afirma cu destula credibilitate ca a crescut nivelul de joc al primei noastre scene fotbalistice, dar nici nu mai sunt crescuti si cautati jucatorii tineri din propriile centre de formare. Sunt preferati strainii, majoritatea venind liberi de contract fara o acoperire a zerourilor solicitate in cazul unor transferuri interne. Acesti invadatori din cele patru zari ale pamantului pot fi insa interpretati si ca refuzati din alte campionate... Iar faptul ca acesti importati reprezinta cam 23% din cei aproximativ 450, fondul primei divizii, constituie o cifra ingrijoratoare. Practic, cam de la an la an, proportia acestora a crescut cam cu 50% si nu cred ca este bine.
Din punctul acesta de vedere ar trebui scrutat modelul britanic. Si ei si-au deschis portile conservatorismului, acceptand jucatori si tehnicieni de pe continent. De ani buni. Dar nu au acceptat sa poata juca decat dupa criterii de performanta certa. Adica sa fi evoluat in ultimii doi ani intr-un numar limitat, de cel putin doua partide, in echipa lor nationala. Cel mai recent si sugestiv caz in aceasta privinta reprezentandu-l incercarea de a patrunde in Britania, chiar in Scotia, la „Inverness“, a lui Marius Nicolae. Cum n-a mai pontat in ultimii doi ani printre tricolori, transferul lui este, deocamdata, blocat. Iar ca o consecinta a intransigentei, la ei, valoarea de piata a fotbalului a crescut incontestabil. Au creat un model concurent eficient care le umple saptamana de saptamana tribunele. Stiu, o sa-mi spuneti ca-i vorba si de respectul pentru traditie. Pe care si l-au pastrat aproape intact. Dar, si in fotbal au dovedit ca pot abdica de la principii ce par desuete, in favoarea unor masuri de deschidere care le intremeaza si mai mult fenomenul. Ca o concluzie, am o usoara strangere de inima cand incerc sa intuiesc viitoarea componenta a reprezentativei dupa generatia Lobont, Chivu si Mutu. Vin putini tineri de perspectiva, iar altii, la fel, poate, de talentati si de viabili sunt acum blocati de aceasta moda – sper trecatoare – de a aduce de-a valma fel de fel de straini. Unii chiar de fotbalul cu adevarat de valoare, de care avem si noi, in continuare, mare nevoie.
Dupa aceea, cred ca este vorba de dinamica reala si de executiile din fotbalul actual. In urma cu doua saptamani am fost la un turneu de vara pe impunatorul „Amsterdam Arena“. Evolua Ajax, Arsenal, Lazio si Atletico Madrid. Am asistat la ultimele doua partide, din ultima zi, si am constatat, daca mai era nevoie, ca ei joaca parca un altfel de fotbal. Mult mai rapid, mai angajant si mai simplu. Creandu-se, astfel, un spectacol placut, antrenant si net superior celui de la noi. Pentru ca se joaca din maxim doua atingeri, iar mingea merge parca legata cu sfoara, pe trasee bine stabilite si prin executii reduse la extremul functional. Asezarile in teren sunt aceleasi si la noi si la ei. Dar ale noastre par prea largi si aproape statice, in comparatie cu felul in care se misca modulul acestor formatii din topul european.
De exemplu, Arsenal, care m-a impresionat din nou, a reusit, numai intr-o repriza, suite de 10-12 actiuni de constructie, de 10 pase succesive. Totul foarte simplu si rapid, fara miscari complementare care ar fi tradat si o urma de diletantism, doar vechii interi, Rosicki si Hleb, permitandu-si patrunderi in dribling, verticale spre poarta adversa, cu mai multe atingeri a mingei aflate la picior.
De aceea, ma intreb la ce dracu’ se uita fotbalistii din ziua de azi, carora li se ofera sansa sa vada atatea jocuri internationale? Transpun mult prea putin din adevarurile acestea in evolutia lor. Pentru ca, in copilaria noastra, desi vedeam mult mai putin, incercam sa copiem felul in care se miscau si pasau cei dupa care jinduiam. Or, lumea a progresat cel mai mult si prin mimetism. Incontestabil.
Si ultimul gand care ma macina. Acela al spectacolului tribunei. Care la noi este deplorabil. La ei, acum, inainte de inceperea partidei, repet, pe „Amsterdam Arena“ s-a cantat Verdi, corul din „Nabuco“, anturat de ritmicitatea tribunei, care executa masura batand cu programele din plastic in scaunul din fata. Iar atunci cand echipele paseau pe terenul infruntarii se intona, la fel, marsul din Aida... Ca sa nu mai spun ca nimeni nu se batea cu nimeni, ca la noi. Bine, o sa-mi spuneti ca era vorba doar de partidele amicale. Asa e! Dar, la ei, cand se mai iau la harta fizic, suporterii potrivnici sunt monitorizati. Iar legea ce se aplica imediat ii tine ani buni pe salbatici in afara stadioanelor. La noi acest fenomen este in continuare aproape de necontrolat!... Pentru ca, dupa obiceiul strabun,... povestea drobului de sare. Ni se flutura pe la nas, de ani buni, ca se preconizeaza o lege in acest sens. Pana atunci, mania dezechilibratilor tribunelor noastre creste. Iar noi, doar asistam.