Zile la Sapanta
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Case, oameni, locuri…
In Maramures oamenii sunt mai altfel. Nu recunosti „posomareala“ cu care te-au obisnuit locuitorii centrelor urbane, mai ales ai celor din Vechiul Regat. Sa fie de vina oare „ieftinatatea vietii“ ca efect al apropierii Ucrainei, caci in zona de granita „kilul de zahar face 1,5 lei, iar apa minerala de 2 litri face 7 lei“ (toti localnicii care intra in vorba iti prezinta o lista comparativa de preturi)? Efectele derivate din „comertul de granita“ cum il numesc maramuresenii (nici vorba de contrabanda!) le-am agreat si eu caci la Sighet am baut, intr-o cafenea cocheta si cu copii ale unor fotografii cu Sighetul Marmatiei inceputului de veac XX, o apa minerala cu un leu si un expresso cu un leu si 50 de bani. O anume patima a banului, obsesie care imi pare, ca orice obsesie, fara finalitate, iti da de la inceput impresia ca cei mai multi dintre maramureseni „muncesc ca nebunii“, ca practica o etica a muncii originala si normata de puterea de monitorizare a individului de catre comunitate – „daca nu-ti muncesti pamantul te rade lumea, daca nu-ti e casa pahar, te rade lumea…“– astfel isi justifica sapantenii neosteneala. Astfel, in timp ce unii varstnici care sunt mai degraba „soi vanos“ muncesc „de cu dimineata“ la camp sau „tin oi“, cei tineri „au serviciu la Sighet“ (orasul Sighetul Marmatiei se afla situat doar la o distanta de 18 kilometri). Dupa opt ore de munca, acestia din urma mai „tin pensiuni“ sau „isi iau de lucru acasa“. Doar cina este un ragaz/prilej de evaluare a zilei si de programare a celei urmatoare; este o masa traditionala prea consistenta pentru un strain, un pahar-doua de horinca drept somnifer pentru localnici, dar surplus de energie pentru un insomniac. Relationarea, bunavointa par comportamente, de asemenea, firesti. Sapantenilor le place, seara, tot la cina, sa-ti povesteasca, dar si sa te iscodeasca, sunt pregatiti (mai ales varstnicii) sa fie fotografiati; intr-o maniera discreta, stimuleaza o astfel de imortalizare a impresiilor de calatorie, vor sa le anime. Au devenit folclorici, mai ales femeile care torc in fata casei sau chiar tes la razboi, caci astfel se vand mai bine si produsele de artizanat, cergile, alcoolul. Satenii sunt buni cunoscatori ai geografiei culturale locale, ai reperelor turistice pe care par ca le indica cu neutralitatea unui ghid. Altadata pasivi, cel putin in cea mai mare parte a istoriei recente, acum iti vorbesc despre monumentele atrocitatilor secolului anterior, iti recomanda sa vizitezi cimitirele evreiesti din Sapanta si Sighet, „Monumentul Sapunului“, „Memorialul Durerii“ si „Cimitirul saracilor“ din Sighetul Marmatiei, pastravaria locala, manastirile Peri Maramures si Barsana, centre culturale ale unui spatiu ecleziastic stravechi ( dupa ce am vizitat ultimul complex monastic amintit si localitatea cu acelasi nume, comuna care isi conserva mai bine traditiile arhitecturale, indeosebi vechile porti maramuresene, am realizat ca supravietuirea izului mitologiei reziduale maramuresene se datoreaza alchimiei realizate din istoricitate straveche, ubicuitatea lemnului si unicitatea peisajului montan). Am urmat cateva dintre recomandarile facute de ghizii voluntari. Desi de felul meu sunt sceptica si lipsita de entuziasme de turist, am fost de acord cu asertiuni care spun: „cam asa, ca la Barsana, trebuie sa fie in rai, unde-i verdeata, multa floare, si lupu-i in pace cu mielul!“ (niste pui de caprioara, descoperiti in padure, erau adapostiti si rasfatati intr-un tarc, dar lupii au ramas totusi in paduri!).
Convietuirea, utopie istorica si afacere
Cum credinta poate fi un atu cultural si identitar, romanii maramureseni isi sublimeaza confesiunea ortodoxa fara a fi insa intoleranti vizavi de celelalte confesiuni. Ortodoxia este traditia, deci istoria, ceva mostenit si neatins de vremelnic, nici chiar de moartea Patriarhului Teoctist (larma clopotelor trase dimineata, la pranz si seara, indelung, prea indelung, le speria animalele si pruncii!). In schimb, nu par a aprecia alte urme istorice decat cele ale Bisericii. Nu agreeaza statuile; astfel, cei mai multi dintre sapanteni considera ca ansamblul statuar „al lui Vadim“, monument masiv ridicat in comuna Bogdan Voda, „e anapoda“; de altfel, nu stiu ce fel de ironie a facut ca legendarul descalecator maramuresean Bogdan sa fie reprezentat ca fiind inconjurat de lideri credinciosi precum cei care in budapestana piata a Mileniului, ii figureaza plastic pe sefii triburilor istorice maghiare, pe apropiatii intemeietorului Arpad! In afara de „Cimitirul Vesel“ care este un obiectiv turistic si deci o afacere inedita care valorifica moartea, in celelalte cimitire maramuresene nu exista cruci vechi; in aceasta zona, ca si in alte comunitati rurale, crucile vechi si usor degradabile, mai ales cele din lemn, sunt inlocuite frecvent; in multe cimitire, crucile din piatra, standardizate, s-au impus si inca de cateva decenii. In nici un cimitir romanesc din Maramuresul istoric (cu exceptia celor urbane) nu poti oferi informatii (nici) despre defunctii primilor ani ai perioadei comuniste! Inlocuite, cu putine exceptii, au fost si casele de lemn, portile cu insemne astrale. Acest lucru este vizibil, mai ales in Sapanta. Aici se mai disting doar o casa mica, aflata pe ulita din dreapta „temeterului“ asa-zis vesel, casa care mai are atarnati de grinda prispei stiuleti din anul trecut, apoi casa memoriala a „creatorului Cimitirului Vesel“, o expresie a autenticitatii (doua pisici care lafaiesc la soare, pe o banca din curtea lui Ioan Stan Patras, intaresc cliseul despre idilismul vietii simple de la tara); in schimb, proprietarul unei pensiuni si-a comandat o poarta care frizeaza prostul gust, caci are dimensiunile unei porti traditionale, dar culori si scene figurate specifice artei funerare (naive) profesate de decenii in cimitirul sapantan. Credinta este expusa in deprinderile duminicale, mai toti satenii se duc la biserica imbracati in costum traditional; se disting femeile tinere, zvelte si frumoase care pe langa fuste infoiate si inflorate, poarta ciorapi negri de matase si pantofi negri cu toc inalt! Toti si toate dau binete, doar cei foarte tineri par a avea un ragaz de nehotarare pana-si scot palariile negre cu boruri medii (nu clopurile, cum si-ar inchipui cei determinati de clisee culturale!). In timp ce batranii si „pruncii“ se duc/ sau sunt dusi la liturghie, la biserica din centrul localitatii, tinerii si adultii merg „un kilometru si ceva“ pana la biserica manastirii Peri-Maramures (aceasta este cea de a doua minune a localitatii, evident dupa cimitir; sapantenii incearca sa-ti invalideze informatiile din ghiduri afirmand ca inaltimea bisericii de lemn „care este cea mai inalta biserica din sud-estul Europei“ nu este de 75 de metri, ci de 85!“; in schimb, despre vechimea si rolul cultural al vechiului centru monahal stiu prea putine). Cele zece familii de greco-catolici din sat au o baraca de lemn cu lacas de cult, o clopotnita uriasa si intentia de a-si construi o biserica „din zid“. Ortodocsii ii privesc cu deferenta cu care ii trateaza pe „pocaiti“ (in Sapanta exista o comunitate adventista), dar si pe cei din „Oastea Domnului“!. Anuta Stana Romanesei, o varstnica sprijinita in doua carje, o sursalista locala, m-a uimit, printre altele, cu explicatia ei vizavi de existenta greco-catolicilor care ar fi dupa stiinta dansei doar o expresie a dominatiei ungurilor: „ca doara ei au adus catolicismul, aicea“; aceeasi nu a uitat sa pomeneasca despre invecinarea Sapantei cu „Campulung, un sat de unguri lenesi“ (Campulung de Tisa) care „le-au facut mult rau, cand cu Horthy“. In perceptia femeii de 85 de ani, istoria este o succesiune de tragedii la care sapantenii au coparticipat, de voie si de nevoie, ca victime; mereu au existat niste „Ei“, dusmani conjuncturali – ungurii, rusii, comunistii, mafiotii postcomunisti („tot Ei sunt, tot comunistii“ afirma femeia despre ultimii) – care le-au calcat demnitatea si i-au expropriat in comunism si iarasi: „amu, ne taie padurile, Ei le taie, le taie si le cara cu camioanele toata noaptea“. Ca un laitmotiv, Anuta Romanesei, repeta: „amu, Ei isi rad de noi“. Initial, am crezut ca femeia nu are discernamant si „i-am intrebat“ despre dansa pe proprietarii pensiunii unde am fost gazduita. Toate cele povestite de Anuta Romanesei erau adevarate, adica: episodul despre deportarea evreilor si ghetoizarea lor, despre incercarea ei de a ascunde in podul casei o evreica adolescenta si para pe care o sluga a facut-o la autoritati, despre deportarea si moartea prietenei, despre suferintele indurate de tatal ei (era primar) in timpul regimului hortyst, in timpul ocupatiei „ruse“, despre pierderea averilor ca urmare a exproprierii comuniste si apoi despre abuzurile retrocedarii si „jefuirea padurii“. Aceasta ultima realitate, dupa opinia mea, aproape apocaliptica (si sursa mea vedea pieirea padurii ca pe un episod final, anterior Judecatii) este atat de evidenta incat nu este nevoie de nici o ancheta pentru a constata dezastrul ecologic. De regula, miercurea seara, dar si joia, pe la orele serii, carele rromilor si camioanele „celor cu relatii“ cara lemn tanar de brad, in afara Sapantei! Localnicii se feresc sa dea numele celor care sunt in spatele afacerilor care le despodobesc muntii, caci hotii sunt printre puternicii zilei, sunt parlamentari sau „pretenari“ ai acestora (chiar si presa locala prezinta doar cazuri de „hoti comuni“- vezi „Gazeta de Maramures). Seara si dimineata, vedeam de la fereastra pensiunii, profilandu-se asupra unei case vechi evreiesti (fost sediu C.A.P., astazi aceasta este o cladire abandonata si cu aspect spectral), muntele din care sunt rupte bucati de padure. Fasiile de teren defrisat par niste rani care, parca, empatic, te intristeaza umbrindu-ti orice reflectie pozitiva. Ai sentimentul zadarniciei si al sfarsitului, caci coltul de rai dispare sub suflarea de pucioasa a banului. Hoti precum „curajosul Ciorba“ care are propriul camion si „fura lemne, ziua“, cara pentru altii si „isi rad de jandari“, caci chiar daca acestia ii aresteaza dupa ce ii pandesc in padure, „uneori, noaptea, in zapada“, Justitia „le da drumu“! Condamnati sunt doar rromii care vand lemne „pe la oameni, la unu, la altu…, dar tot o plaga sunt!“ (din confesiunea unui jandarm). Mie, cel putin curioasa, mi-a parut prezenta unui gater aflat chiar in curtea bisericii „Cimitirului Vesel“. Mai multi muncitori taiau de zor stanjenii uriasi de brad. Sub pretextul ca ridica in cimitir un altar de vara (ca la manastiri?!), preotul Lutai patroneaza un gater care taie lemn cat pentru zece astfel de constructii. Vizavi de gater, intr-o curte cu o casa aratoasa, se aerisea, la soare, o uniforma de jandarm; am aflat ca-i apartine lui Dumitru Patrunjel. Oricum, de dimineata si pana seara, zimtii gaterelor musca din lemnul Maramuresului istoric! In Maramures, ideile de multiculturalitate si interculturalitate imi par, tot mai mult, o utopie! Ele pot fi identificate in arhitectura Sighetului Marmatiei, in existenta cimitirelor ca urme ale istoriei unor comunitati diverse ca optiuni religioase, confesionale si culturale. Transilvania (in care, mai mult sau mai putin justificat din punct de vedere istoric si geo-cultural, includem si Maramuresul) ca identitate complexa este o imagine culturala promovata de intelectualii generosi, europenisti si pacifisti. In realitate, fiecare comunitate etnoculturala isi are propria sa Transilvanie. Pentru maramureseni, Tara lor este una mutilata, deoarece o parte ramane „Dincolo, la rusi, in Ucraina“, si este considerata ca fiind primejduita, caci romanii maramureseni nu uita masacrele perioadei hortyste, munca fortata efectuata atunci si nici nostalgiile identitare ale maghiarilor, exagerand natura raporturilor pe care acestia le au cu Ungaria si cu „americanii care le dau ajutoare, ca de asta nu se omoara cu munca“. Un taximetrist imi explica astfel lipsa de interes pe care ungurii din zona rurala o manifesta fata de oportunitatile turistice ale zonei; respectivul, ca de altfel si alti romani maramureseni par a nu realiza ca ungurii zonei nu-si permit luxul de a valorifica patrimoniul cultural romanesc si iudaic, caci peisajul natural are, in acest tip de turism cultural, ecologic si montan doar rolul de scenografie! Chiar si in privinta tragediei Celuilalt, romanii maramureseni sunt ambigui, iti vorbesc despre monumentele „jatilor“ (evreii sunt numiti astfel, de fapt cuvantul este un derivat din peiorativul „jidan“), adica despre cimitirele evreiesti din Sighet si din zona rurala a Maramuresului, despre casa memoriala „Ellie Wiesel“, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, despre Monumentul Sapunului, dar foarte rar amintesc de tragedia Holocaustului (doar varstnicii care au fost adolescenti in acea perioada – aceiasi Anuta Stan Romanesei, Ioan Rus si Dumitru Pop – isi aduc aminte deportarea evreilor din Sapanta ca pe o „noapte de jele, cand toti jatii fost-au dusi in detau, de nu s-o mai inturnat nime“). Nu se pomeneste de pasivitatea populatiei romanesti vizavi de aplicarea legilor antievreiesti, de operatia de ghetoizare si deportare a evreilor in lagarele de exterminare naziste. Traditia istorica, afinitatile si atasamentele culturale, interesele economice si dorinta de asimilare nutrita de elite ii legau pe evreii din Transilvania de statul ungar (inainte de impartirea Transilvaniei prin arbitrajul vienez din 30 august 1940, populatia evreiasca insemna circa 200.000 de persoane; 164.052 dintre acestea traiau in teritoriile cedate Ungariei). Ironia sortii a facut ca tocmai frica extremistilor maghiari vizavi de „evreul din sange“, dar si amintitele atasamente, iluzii si solidaritati imaginate si traite de evrei sa-i izoleze pe evreii din Transilvania (la randul lor, romanii i-au respins pe evrei considerandu-i filomaghiari sau chiar agenti ai revizionismului, dar si ai bolsevismului). Astfel, evreii au fost victimele perfecte (despre aceasta istorie specifica, relationarile cu celelalte comunitati etnoculturale, despre exterminarea evreilor din Nordul Transilvaniei vezi: C.A. Macartney, „October Fifteenth. A History of Modern Hungary, 1929-1945“, vol. I, Edinburgh, Edinburgh University Press, 1957; Randolph. L. Braham, „Genocide and Retribution. The Holocaust in Hungarian-Ruled Northern Transylvania“, Boston, Kluwer-Nijhoff, 1983; Tamás Majsai, „The Deportation of Jews from Csiokszereda and Margit Slachta’s Intervention on Their Behalf“, in „Studies on the Holocaust in Hungary“, Randolph L. Braham, ed., New York, Columbia University Press, 1990;).
Ghetoizarea evreilor din nordul Transilvaniei, ca si din celelalte parti ale Ungariei, s-a facut fara incidente, fara rezistente (in cateva saptamani, in primavara lui 1944). Masele evreiesti, ignorante in privinta naturii politicii antievreiesti, au plecat spre ghetouri resemnate fata de o soarta pe care nu o presupuneau ca fiind fatala. Ghetourile in care au fost internati evreii din Maramures, adica cele din Sighetu Marmatiei, Aknaszlatina (aici s-au aflat adusi si evreii din Sapanta), Ökörmezö (azi in Ucraina) si Viseu de Sus au fost lichidate in cateva saptamani, pana la sfarsitul lui mai 1944. Expertii germani si maghiari ai „Solutiei Finale“ au deportat toata populatia evreiasca a zonei. Statiile – terminus au fost lagarele de exterminare de la Auschwitz si Birkenau. Primele transporturi spre prima destinatie au constituit-o trenurile incarcate cu 33.000 de evrei din judetul Maramures! ( in 15 aprilie 1944, in Maramures, 13.000 de evrei au fost deportati, intr-o singura zi – vezi „Glasul Maramuresului“, an. 7, nr.3-4, dec. 2004, p.112.). Dupa razboi, la primul recensamant din anul 1948, in Maramures mai existau doar 3.072 evrei, ceilalti, cu exceptia a circa doua mii de supravietuitori care au emigrat spre vest, au fost ucisi de nazisti. Despre tragedia lor vorbeste doar „Monumentul Sapunului“ din Sighetul Marmatiei si cimitirele satesti ale caror lespezi (foarte vechi) din piatra sunt dovada longevitatii acestor comunitati in Maramures (o insemnare din 1062 ii aminteste pe evreii de la „camara de sare de pe Tisa“; unele toponime demonstreaza existenta lor in zona rurala; documentul care ii leaga, direct, pe evrei, de numele de Maramures, este insa un act de natura juridica, „o judecata“ a Scaunului Comitatului Maramures care ii punea in drepturi pe cativa evrei deposedati abuziv de bunuri). Astazi, cronologia inhumarilor din cimitirele evreiesti demostreaza ca timpul, pentru comunitatile iudaice, s-a oprit brutal, in anul 1944. Se pare ca, cel putin dupa observatiile mele, in toate cimitirele rurale evreiesti din Maramures, nu a mai fost nimeni ingropat dupa razboi. Mormantul majoritatii covarsitoare a evreilor maramureseni, inclusiv sapanteni, de la varstnici pana la copii, a fost fumul de la cuptoarele de incinerare a cadravelor din lagarele de exterminare , fumul ca „o groapa sapata-n vazduh…“ Precum in „Todesfuge“, poezia lui Paul Celan: „Moartea-i un maestru din tara germana/ el striga mai sumbru atingeti viorile/ atunci veti sui ca fumu-n vazduh/atunci veti avea o groapa in nori/ acolo patul nu-i stramt“ .
Ingredientul local: moarte, mici si balegar
Cele mai multe dintre casele sapantene au un aspectul prosper, ingrijit si incep sa semene cu orice pensiune montana din Romania. Ferestrele termopanate dau spre munte, in schimb din curtile acestor pensiuni au disparut orataniile, adica gainile motate, „gat golas de Transilvania“, curcanii, ratele gurese, cocosii pitici sau pistruiati, cainii care pot fi urmasii unor pechinezi incrucisati cu soricari, pisicile negre. Acestea, adica fauna domestica ce anima curtea unei gospodarii rurale, au disparut. Doar gospodariile celor care nu „gazduiesc turisti“ detin acest inventar viu si grajdurile din care, in aer, exulta mirosul de balegar, biruitor, dominator chiar si peste acela intepator degajat de gratarele pe care, la restaurante si pensiuni, se frig carnea, pastravul, carnatii condimentati si mai ales micii! Pensiunile sunt pazite de dobermani metisati, de „cotarle“ apatice. Daca zelul constructiv al satenilor (mai intotdeauna in spatele unei case vechi, traditionale, se ridica una noua si colorata) face ca prosperitatea sa fie o marca, te uimeste, prin contrast, micimea si praful sedimentat straturi-straturi in oficiul postal; aici, o banca masiva, din lemn, banca specifica mobilierului din institutiile publice de acum 50 si ceva de ani, imi aminteste de copilarie. Cum nu am gasit nicio cartela telefonica si nu mai aveam baterie la celular, m-am gandit, la un moment dat, la ineditul stabilirii unei legaturi interurbane prin mijlocirea telefonistului. Totusi, am apelat, cu succes, la telefonul mobil al altcuiva. Farmacia care deservea populatia de peste 3000 de locuitori a comunei este inchisa pe termen nelimitat, caci „farmacista“(o tanara calificata prin cursuri ID) este plecata „la munca, in Italia sau Spania, nu stim cat timp“ (medicul de familie, asaltat de pacienti, da informatii si te indreapta spre Sighet, „caci se ajunge repede, sunt ocazii, e aproape!“). Daca farmacie „umana“ nu este, cu atat mai putin te astepti sa fie una veterinara sau un „Internet – café“. Poti gasi insa un „Loto-Prono“ de unde te poti inscrie pentru „cursa“ de sase milioane de euro. Mai „sunt deschise“ si magazine mixte cu preturi variabile in functie de locatia pe care ti-ai ales-o ca „gazda“ ( astfel, Pop Anuta, o femeie cam de vreo 60 de ani, mi-a vandut o jumatate de litru de apa plata cu 3 Ron, motivand ca nu sunt clienta „pensiunii“ de peste drum!).
Tot turistul cauta „Cimitirul Vesel“. In fata necropolei, se opresc, dupa o rutina stiuta de localnici – autobuze, microbuze, autocare, caravane de rulote, straini, adica multi francezi, dar si italieni, japonezi, si multi, foarte multi romani care „descopera Romania“. Daca evaluarile sunt aproximative vizavi de numarul crucilor cimitirului – unele vorbesc de 400, altele chiar de 800 de morminte – pot spune ca prezenta vizitatorilor o concureaza pe cea a defunctilor aflati sub crucile inflorate. Parca traiesti o ciudata instrainare cand ii vezi pe cei care lectureaza cu voce tare epitafurile care le par insolite, ghizii care traduc cum pot aceleasi texte, parinti care-si fotografiaza copiii langa crucile restaurate si care fiind mai viu colorate si mai inspre alee ofera un cadru favorabil, strainii apatici sau nauci, comertul cu suveniruri desfasurat la intrarea in cimitir si in fata bisericii. Totul este expus, totul este de vanzare (am auzit ca sunt turisti care-si comanda ca suvenir o astfel de cruce, iar urmasii lui Ioan Stan Patras ajung sa serveasca, astfel, atat moartea cat si industria consumului cultural!). Mortii nu par a avea odihna vesnica, iar unii dintre cei vii se simt stanjeniti. Ca starea de ilaritate sa ma cuprinda cu totul, observ felul in care pe latura mai veche a cimitirului te intampina, arborate si viu colorate, steagurile Romaniei, Uniunii Europene si NATO. Stiu ca cimitirul e un monument UNESCO, dar aceasta maniera de integrare in „structurile euro-atlantice“ nu inseamna secularizarea mortii si a religiozitatii populare (prezente in epitafuri), ci mai degraba, situarea celor de sub pamant, intr-un spatiu al nimanui. Cum turistii nu par de ajuns, forfota este dinamizata de zidarii care lucreaza la consolidarea zidului bisericii si de gaterul care taie fara incetare trunchiuri de brad! De aceea ma intreb, cu o oarecare „legitimitate“, mai este oare acesta un cimitir, un loc al odihnei si al reculegerii?
La un kilometru distanta de locul amintit, in afara satului, pe o costisa, alt cimitir ortodox ofera aceeasi perspectiva asupra vietii si a mortii. Alte cruci, aceiasi mesteri, descriu prin cronicile – epitaf existentele dificile sau comune si mortile „bune“ sau „rele“, adica accidentale. Cimitirul nevizitat si nestiut de cohortele de turisti are cruci similare cu acelea din „cimitirul vesel“, aceeasi dimensiune si aceleasi mesaje inscriptionate pe fondul albastru deschis, au modele colorate in negru, galben, rosu si verde, heruvimi figurati naiv si defuncti reprezentati in scene domestice.
„Calatorii“, la Sapanta ca si aiurea, ignora insa chipul Mortii, un fel de maimuta neagra si pocita, care de la baza crucilor aflate la intrarea in cimitire, ameninta furioasa pe trecator, vantura secera, unealta cu care, din Evul Mediu incoace, taranii cred ca Ea taie firul vietii.