Paradoxurile psihanalizei. Mitul lui Narcis
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
Filosoful american Donald Davidson rezuma pretentiile teoretice ale freudienilor in a rezolva problema irationalitatii dupa cum urmeaza :
1. Mintea umana ar contine o serie de structuri semi-independente, acestea fiind caracterizate de atribute mentale cum ar fi, gandurile, dorintele sau amintirile.
2. Unele parti ale mintii umane sunt, in multe sensuri, asemanatoare fiintelor umane nu numai datorita faptului ca au convingeri, vointa si alte aspecte psihologice pe care fiintele umane le poseda, dar si prin faptul ca acesti factori se pot combina precum in cazul actiunilor intentionale pentru a produce evenimente interioare si exterioare mintii.
3. Dispunerea atitudinilor si evenimentelor care caracterizeaza diferitele substructuri ale mintii trebuie considerate in raport direct cu cele care formeaza modelul si fortele fizice pe care le afecteza sau de care sunt afectate (de exemplu Freud descrie ego-ul ca exercitand o forta de reprimare pe durata refularii).
Acest edificiu teoretic confectionat pe baza celor trei axe ar trebui, conform lui Davidson, sa fie integrat, dincolo de teoria psihanalitica, oricarei teorii care doreste sa explice irationalul si implicit notiunea de eu, insa modelul pe care il putem imagina de aici ne duce imediat cu gandul la faptul ca structura generala a mintii umane este un homunculus. Mai precis, mintea umana este reprezentata in structura sa interna de micul omulet (homunculus) care ar deveni agentul din umbra ce controleaza actiunile omului real. Daca acceptam aceasta versiune teoretica, ar trebui ca Narcis sa posede o forma de intuitie ce i-ar permite in final sa-si descopere propria identitate, de vreme ce homunculus-ul face ceea ce se numeste structura mentala inconstienta a lui Narcis. Or, intr-o alta versiune, ar trebui ca homunculus-ul, in momentul oglindirii in apa, sa recunoasca imediat chipul sau, eveniment ce ar produce, finalmente, unitatea constiintei de sine. Insa evenimentul nu se petrece si tocmai din acest motiv Narcis moare fara ca vreodata sa fi stiut cui apartinea chipul din apa... Ce presupune acest final dramatic? Indraznesc sa afirm ca avem de-a face cu un partial derizoriu teoretic si practic al psihanalizei. O buna parte din psihanaliza se construieste plecand de la mitul lui Narcis care, dincolo de a se institui ca prim fundament teoretic necesar abordarii sindromului narcisist, este vital oricarei analize a eului care se afla in relatie cu sine insusi si cu exterioritatea (lumea din afara). Totusi, psihanaliza nu pune in mod real sub semnul intrebarii constructia eului si posibilitatea ca ea sa fie realizabila in absenta definirii clare a autoreflexivitatii, admitand ca autoreflexivitatea se constituie in relatie directa cu exterioritatea radicala. Altfel spus, nu pot fi constient de mine insumi daca nu sunt constient simultan de existenta unui eu similar eului meu si care nu-mi apartine: celalalt eu. Daca Narcis si odata cu el nici un narcisist nu sunt capabili de autoreflexivitate in sensul in care acesta se defineste in urma relatiei cu celalalt, atunci cel putin homunculus-ul ar fi trebuit sa fie responsabil de aparitia eului in termenii ecuatiei complete eu-celalalt. Din cate se pare, nu exista vreo afirmatie care ne-ar permite sa intelegem contrariul.
Teoria homunculus-ului ridica o serie de dificultati care complica si mai mult istoria conceptuala a mitului lui Narcis. Daca in absenta acestei teorii aveam un Narcis care reprezenta un model straniu de amputare a autoreflexivitatii, acum ne aflam inaintea unei solutii care complica si mai mult lucurile, caci Davidson dezvolta un model de eu virtual ce ar trebui sa ofere o solutie viabila inaintea dificultatilor psihanalizei, dar care nu face, la urma urmei, decat sa musamalizeze vechea dihotomie dintre constient si subconstient introdusa anterior de Freud. In fond, dificultatea fundamentala a psihanalizei consta tocmai in a separa activitatea constienta de pulsiunile inconstiente care ar reprezenta adevarata natura umana in sensul in care dimensiunea non-vizibila a eului determina actiunile in timp real. Dar pretul ce-l platim pentru incercarea de a utiliza o asemenea teorie este imens. Aceasta versiune a arhitecturii eului uman, mai departe de faptul de a nu permite obtinerea unitatii functionarii eului, implica o concluzie stranie: tot ceea ce se petrece in realitatea lumii vizibile devine mai mult sau mai putin o iluzie. De vreme ce pulsiunile inconstiente reprezinta adevarata natura umana, urmeaza de la sine ca orice afirmatie sau actiune care se petrece in lumea reala nu este decat o farsa existentiala sau un simplu efect al unui joc al disimularii.
Inainte de a trage vreo concluzie in ce priveste absurdul acestei consecinte este nevoie sa analizam succint mitul lui Narcis.
a) Mitul lui Narcis in versiunea clasica
Conform teoriei psihanalitice clasice, iubirea de sine apare ca rezultat al imposibilitatii de a parasi propriul sine, careia i se alatura neputinta de a constientiza existenta celuilalt in parametri ontologici echivalenti. In acelasi timp, daca ar fi sa elaboram o schita a unei posibile teorii a iubirii de sine, aceasta din urma ar deveni conditia ontologica non-fomalizabila, primara si necesara cunoasterii de sine, de vreme ce, in afara admiterii importantei propriului eu, nimic din actiunile umane nu trece dincolo de o semnificare partiala. Insa pentru Freud, cat si pentru marea majoritate a psihanalistilor, aceasta forma de iubire care se intemeiaza mai degraba in virtutea acceptarii indiscutabile a lui celalalt nu exista. In alta ordine de idei, pentru Freud, animalitatea fiintei umane trece inaintea dimensiunii ontologice, iar acest fapt este simplu de argumentat daca consideram definitia principiului placerii si realitatii formulata de Freud.
Astfel, mitul lui Narcis (conform psihanalizei) reprezinta o tipologie cvasi-ontologica, aflata undeva intre animalitate (instinct) si umanitate (constiinta) ce am interpreta-o ca fiind radical internalista si unde constructia eului se petrece conform logicii dupa care nu exista nici un motiv extern suficient de puternic pentru a-l convinge pe narcisist sa nu reduca cunoasterea de sine la fundamente de ordin strict personal. In alta ordine de idei, narcisistul functioneaza dupa principiile unei arhitecturi ontologice perfect autodeterminative care este oarba inaintea existentei fenomenelor externe ce ar trebui luate ca modele de referinta in procesul constructiei eului. Pentru a fi mai precis, trebuie spus ca narcisistul traieste dupa convingerea ferma ca structura intentionalitatii nu este determinata la nivelul semnificarii sale in vreun fel sau altul de incidentele lumii exterioare. Cum altfel ar putea sta lucrurile cata vreme interpretarea mitului lui Narcis este permanent situata de partea animalitatii unde pulsiunea sexuala face obiectul central al oricarei forme de existenta din lumea vertebratelor? Marele paradox se afla tocmai in procesul cautarii lui Narcis: actiunea sa poate fi, in cel mai bun caz, inteleasa ca o expresie sexuala vida, caci ea nu are ca scop atingerea fizicalitatii celuilalt, ci cunoasterea de sine. Din acest punct de vedere, mitul lui Narcis iese totalmente de sub incidenta teoriei psihanalitice situandu-se in lumina ontologiei unde iubirea de sine este posibila in termenii dinainte presupusi ai alteritatii. Rasturnarea interpretarii surprinde prin faptul ca in loc sa sustinem, precum Freud, ca interventia umana in cadrul realitatii se petrece dinspre instinct spre realitate, ar fi mai degraba vorba de o avansare pe taramul realitatii dinspre constiinta spre realitate, ignorand caracterul limitativ al pulsiunilor instinctuale. In primul caz, Narcis este un internalist care nu ar trebui sa aiba nevoie de referinta pentru a se cunoaste pe sine insusi, cata vreme pentru Freud justificarea actiunilor umane se reduce la indeplinirea placerilor, orice creatie teoretica nefiind mai mult decat un sistem virtual menit sa inlocuiasca temporar obiectul absent al placerii. Asadar, necesitatea oglinzii in calitate de sistem de referinta extern ar implica decredibilizarea fortelor de cunoastere interne, asa cum tacit doreste psihanaliza clasica a le defini si anunta caderea procesului cunoasterii de sine in solipsism absolut, de unde rezulta esecul teoretic al acesteia. A presupune ca Narcis s-ar afla intr-un proces de autocunoastere este la fel de eronat precum a spune ca Narcis este indragostit de sine insusi. Narcis este indragostit de un chip vazut in apa si nimic mai mult. Din punctul acesta de vedere, Narcis este mai degraba capabil de alteritate vida, el neposedand o constiinta de sine care i-ar permite judecati de ordin practic ce pun individul in relatie directa cu lumea reala. De unde rezulta aici dragostea de sine si implicit narcisismul, daca luam in considerare actiunea lui Narcis ca atare? Gestul sau este in totalitate determinat de existenta unei exterioritati enigmatice care, chiar si atunci cand produce miscare instinctuala prin pozitionarea sa – a fi in exterioritate, a fi exterioritate –, impune un demers teoretic mai complex decat explicatia conform careia actionam cu totii exclusiv in virtutea purului instinct sexual. Acest tip de actiune este posibil doar atunci cand exista o preferinta pentru sine insusi prin discriminare ontologica, fapt care implica la randu-i posibilitatea alegerii intre propria persoana si o alta persoana, ceea ce include automat faptul de a fi, pe de o parte, constient de existenta celuilalt, pe care-l situez in parametri ontologici de egalitate, iar, pe de alta parte, de a ignora egalitatea ontologica in fata unei legi care mi-a impus in mod exterior acest fapt. Mai precis, nu pot fi narcisist daca aleg sa ma iubesc mai mult pe mine insumi in raport cu pisica vecinei, care nu corespunde acelorasi exigente ontologice si valorice. Trebuie ca in mod absolut sa ma prefer pe mine ca individ uman in favoarea unui alt individ uman sau sa ma prefer pe mine ca individ uman fata de restul indivizilor de pe planeta, ceea ce presupune a fi constient de valoarea notiunii de individ per se si de omiterea voita a acceptarii necesitatii de a ma referi la celalalt si la mine insumi ca la valori umane in sine. Reiese de aici ca interpretarea freudiana a mitului lui Narcis produce un contrasens, de vreme ce exclude posibilitatea de a distinge intre forme si structuri ale eului uman (eu, tu, el..). Narcis nu este capabil, in mod paradoxal, decat de iubire pentru celalalt la care nu are acces tocmai din pricina neputintei de a se iubi pe sine insusi.
b) Narcis si omuletul din umbra
Sa prespunem acum ca Narcis nu mai este singur, ci ajunge sa fie ghidat de o forta necunoscuta lui insusi, mai clar, ajunge sa fie controlat de o persoana invizibila, ascunsa in mintea sa (un geniu rau, cum ar spune ironic Descartes). Conform interpretarii lui Davidson, aceasta din urma nu poate fi cu totul deosebita de presupusa structura mentala pe care Narcis ar poseda-o, insa ea ar trebui sa reprezinte originalul lui Narcis, iar Narcis nu ar fi decat duplicatul ei in lumea vizibila. Prin urmare, intre homunculus (care este, in fond, mintea sa in dimensiunea ei invizibila) si Narcis trebuie sa se instituie un raport de simetrie aproape absoluta. Ca atare, seria actiunilor lui Narcis ar fi efectul intentiilor homunculusului. Or, daca Narcis continua sa se raporteze la imaginea din apa lacului in aceeasi maniera, inseamna pur si simplu ca homunculus-ul nu este, la randu-i, expresia unei constiinte ascunse, fapt care ar fi putut justifica aparitia unei forme de narcisism. Altfel spus, imaginea din apa lacului, imaginea chipului lui Narcis si, in final, homunculus-ul trebuie sa se situeze pe aceeasi axa pentru a produce o minima forma de constiinta. In caz contrar, avem fie forme de schizofrenie, care nu mai pot fi tratate de psihanaliza, fie forme de fracturi ontologice, ceea ce implica analiza notiunii de individ sub un alt unghi decat psihanaliza clasica o face.
Homunculus-ul este obligat sa se dezvaluie intr-un fel sau altul chiar daca nu respecta legile simetriei absolute, ceea ce impune fie o interventie in viata reala a lui Narcis, unde procesul gesturilor acestuia din urma este controlat dinauntru inspre afara, fie intre Narcis si propria minte se impune o distanta care anuleaza orice posibilitate de a interveni constient in structura lumii fizice. In acest context, Narcis devine recipientul gol, un mediu utilizat de o alta entitate, fapt ce aduce cu sine desfiintarea sa ontologica. Tinand cont de aceasta ipoteza, Narcis nu mai poate fi sanctionat pentru actiunile sale, de vreme ce el nu mai reprezinta individul de-sine-statator cu vointa proprie si care actioneaza in virtutea unei vointe proprii. Prin urmare, fundamentul analizei psihanalitice dispare, caci subiectul vizat nu mai este acelasi.
Impasul psihanalizei clasice este rezumat de ea insasi: reducerea individului la instinctul sexual. Insa dimensiunea interna a activitatii umane este, mai degraba, reprezentata de o serie de evenimente emotionale, cognitive si instinctuale, care formeaza o structura polifonica similara muzicii. Nu aud un singur sunet, ci o multitudine de sunete care formeaza o simfonie, de exemplu. Astfel, nu exista singularitati instinctuale, ci o multitudine structurala a instinctului care presupune existenta pliurilor (pentru a imprumuta un termen din filosofia lui Deleuze) instinctuale. Tocmai de aceea, a reduce arhitectura eului uman la principiul placerii ca atare implica un dezechilibru teoretic major intre felul in care stau lucrurile in realitate si explicatia teoretica pe care o acorda psihanaliza freudiana.
Reluand cea de-a doua afirmatie a lui Davidson, conform careia unele parti ale mintii umane sunt in multe sensuri asemanatoare fiintelor umane nu numai datorita faptului ca au convingeri, vointa si alte aspecte psihologice pe care fiintele umane le poseda, dar si prin faptul ca acesti factori se pot combina, precum in cazul actiunilor intentionale, pentru a produce evenimente interioare si exterioare mintii, ar decurge de aici tocmai existenta structurii polifonice, unde sensibilitatea umana este implicata plenar la nivelul semnificarii actiunii sale dincolo de instinctul sexual primar.